Troițe închinate eroilor neamului

„Troiţele fac parte din ethosul românesc. Ne-am născut cu ele, pe ele am consemnat istoria noastră, noi înşine fiind o troiţă bătută de vânt, la răscrucea dintre Orient şi Occident” (Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop [1])

Fosta Troiţă de lemn de la mormântul lui Mihai Viteazul (1923-1977)

(Partea a II-a a articolului Troiţa românească, biserică în miniatură şi emblemă a identităţii noastre)

La sfârşitul secolului al XIX-lea, după câştigarea Independenţei naţionale, construirea de troiţe ia în ţara noastră un avant neobişnuit. Imediat după Primul Război Mondial, a fost înfiinţată societatea „Cultul Eroilor” (denumită iniţial „Societatea pentru Mormintele Eroilor Căzuţi în Război“), care avea sarcina de a propune modele arhitectonice de troiţe, de care aveau nevoie comunele şi şcolile pentru omagierea celor peste 800.000 de eroi căzuţi pe front pentru realizarea României Mari [2]. Societăţii „Cultul Eroilor” îi este atribuită şi ideea construirii „Monumentului Eroilor” de pe muntele Caraiman (Crucea Eroilor Neamului), ridicat între anii 1926-1928, „întru slava și memoria eroilor prahoveni căzuți în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru apararea patriei”, cum este scris pe placa monumentului. În vremea respectivă, monumentul era cea mai înaltă structură metalică din Europa situată într-o zonă montană. 

În perioada interbelică, s-au ridicat aproape în fiecare sat al ţării troiţe închinate eroilor şi tot acum s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie sărbătorită în ziua prăznuirii Înălţării Domnului. De Înălţare se oficieza la noi slujbe la troiţe în cinstea eroilor ţării. 

Crucea Eroilor Neamului de pe Caraiman (poză din 1934)

În comunism, troiţele au fost interzise (chiar dacă nu prin documente publice oficiale) şi o mare parte din ele, distruse, fiind percepute de comunişti drept „focare sau instrumente de rezistenţă anticomunistă” (I. Oprişan). Troiţe din judeţele Buzău, Vâlcea şi Argeş „au fost scoase cu buldozerele chiar dacă nu deranjau cu nimic construcţia (…). Dislocate de la locul lor, au fost adunate într-un fel de depozite, chiar pe marginea drumului, sub copertine improvizate” [3]. Mai mult, în comunism au existat voci care au cerut chiar distrugerea Crucii Eroilor de pe Caraiman, prin secţionarea braţelor monumentului şi amplasarea unei stele roşii în vârful coloanei.

---

După Revoluţia din '89, asistăm la un nou reviriment al troitelor, fiind ridicate în Timişoara, Bucureşti şi în alte locuri din ţară în memoria eroilor din decembrie. Există multe astfel de troiţe şi monumente în formă de cruce dedicate eroilor jertfiţi, dar şi victimelor şi martirilor regimului comunist. O troiţă deosebită a fost înălţată la Putna în amintirea miilor de ţărani români masacraţi de sovietici la Fântâna Albă, Bucovina de Nord, în 1941, genocid pe care istoricii români l-au numit „Katyn-ul românesc”. 

Troița de la Putna, ridicată în cinstea victimelor masacrului de la Fântâna Albă

Demn de menţionat este şi monumentul de la Aiud alcătuit din şapte perechi de cruci şi o cruce mare aşezată deasupra, închinat martirilor prigoanei comuniste, numit „Calvarul Aiudului“, unde se află şi un osuar cu sfinte moaşte. Crucile îngemănate semnifică unitatea în suferinţă a martirilor, iar crucea cea mare este „crucea neamului” pe care au purtat-o în spate [4].

Monumentul de la Aiud. Foto: Irinel Cîrlănaru

Aceste troiţe şi cruci nu au un simplu rol de rememorare, de vreme ce crucea este, pentru creştin, semn nu doar al suferinţei, ci şi al biruinţei asupra morţii şi păcatului, al reînoirii firii şi a neamului, prin jertfa din care rodeşte învierea lui. Datoria noastră este să reafirmăm, prin faptele noastre, în contrapondere cu forţele distructive, această putere de reînviere pe care ne-o transmit strămoşii noştri, care au menţinut şi înnobilat neamul românesc. Poporul român nu a îndurat pasiv istoria, ci şi-a trăit-o ca pe o cruce (crucea este înscrisă şi în stema ţării noastre). Istoria lui nu este alcătuită din măreţe cuceriri, ci din jertfe pentru păstrarea credinţei şi a fiinţei neamului, pentru adevăr şi libertate. Ceea ce este semnificativ, cuvintele „Vom muri şi vom fi liberi!”, care au fost scandate în decembrie '89 de cei care şi-au dăruit viața, nu au mai fost rostite la nicio altă revoluţie din altă ţară, spunea părintele Galeriu.

Troiţa este, în fond, o emblemă a identităţii noastre. Este nu doar un simbol al rezistenţei noastre în furtuna istoriei, ci și semnul jertfelor care au făcut posibilă dăinuirea acestui neam, temelia pe care s-a clădit demnitatea lui. Doar recuperând semnificaţia ei profundă, cunoscând şi păstrând, după cum se cuvine, această zestre spirituală şi identitară nepreţuită, este posibilă regenerarea sufletului neamului.

Nicolae Iorga spunea că „Naţiunea ta nu e numai naţiunea de unde vii, ci aceea din care meriţi să faci parte”. A nu lăsa pradă degradării şi uitării aceste monumente care ne definesc ființa în ceea ce are ea mai frumos înseamnă a ne merita încă numele de urmaşi ai celor care s-au jerfit. Conştiinţa că putem purta cu cinste acest nume trebuie să ne fie ca un izvor de putere sufletească. Fiindcă „troiţele fac parte din ethosul românesc. Ne-am născut cu ele, pe ele am consemnat istoria noastră, noi înşine fiind o troiţă bătută de vânt, la răscrucea dintre Orient şi Occident” (Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop). 

Irina Bazon, Tezaur Românesc

Note:
[1] Mircea Cristian Pricop, Troiţele - frumuseţe mistico-simbolică a realităţii credinţei, teză de licenţă, Bucureşti, 2004.
[2] Ioan Oprisan, Troiţe româneşti. O tipologie, Editura Vestala, Bucureşti, 2003, pp. XXIX-XXX.
[3] Ibidem, p. XXXII.
[4] Anca Budău, „AIUD - Schitul de la Râpa Robilor”, in Lumea Credinței, anul VI, nr. 12 (65), decembrie 2008.

Sursa:

Tezaur Românesc