Am spus intr-un capitol anterior ca in tot timpul razboiului, facand
abstractie de intreg cortegiul de suferinte, nedreptati, samavolnicii
si crime pricinuite lor de dictatura antonesciana, iertandu-le pe
toate, straduindu-se sa uite, legionarii s-au aflat permanent in
spatele maresalului, printre primele randuri in marea inclestare
impotriva bolsevismului. Li s-au parut suferintele lor proprii prea
mici in comparatie cu imensele calvaruri ce se pregateau neamului
romanesc prin politica mioapa a unei aliante cu bolsevicii. Mai mult ca
oricand, acum in ultimele ceasuri ale vietii, maresalul avea nevoie sa
nu se mai simta singur, sa stie ca milioane de romani constienti sunt
alaturi de el, acum cand interesele neamului trebuiau puse mai presus
de toate celelalte interese.
La 31 mai 1946 legionarii de la „Reduit” (aici erau incarcerati, in
doua camere cu geamurile in dreptul capelei din curte) au fost primii
care au aflat de respingerea cererilor de gratiere ale condamnatilor de
la celula zero. Au mai aflat ca dupa-masa, la dorinta maresalului, avea
sa aiba loc la capela inchisorii o mica slujba religioasa de
impartasanie a condamnatilor la moarte; inca nu disparuse acest obicei,
aceasta practica religioasa crestina, mostenita de la burghezimea in
agonie.
Atunci unul dintre conducatorii grupului se gandi la o operatie prin
care Ion Antonescu sa ia cunostinta de ultima pozitie a legionarilor
fata de el, acum ca osandit la pedeapsa capitala, pentru politica sa
antisovietica. In cuvintele cronicarilor marxisti urma sa fie un act,
ultimul, de fidelitate legionara pentru ceea ce a insemnat in politica,
in lupta anticomunista a Romaniei maresalul Ion Antonescu. Operatia se
concretizeaza: maresalul va primi din partea legionarilor un mesaj de
imbarbatare. Fostul prim-gardian Sabau va spune si cum: legionarii au
scris mesajul, l-au pasat preotului inchisorii (care era legionar), cu
consemnul de a face sa ajunga in mana maresalului. Duhovnicul s-a
conformat. A impaturit biletelul, reducandu-l la dimensiuni mici si, in
timpul impartasaniei, cand i-a dat maresalului sa sarute Sfanta
Evanghelie, i l-a strecurat in mana. Maresalul fiind atentionat prin
semne discrete, a primit biletelul si, dupa ceremonia din capela, la
citit in celula. Potrivit spuselor lui Sabau si a altor fosti gardieni,
mesajul legionar n-a fost gasit in bagajele maresalului dupa executie.
Nu-i exclus sa-l fi avut la el undeva la inima, ca talisman.
Mai tarziu, in inchisorile staliniste, impreuna cu dr. Ilie Niculescu
(acesta facuse parte din conducerea Miscarii ca sef al Corpului
legionar „Razleti” si fusese unul din coautorii mesajului scris la
Jilava in ziua de 31 mai 1946) am reusit sa-l reconstituim, desigur cu
aproximatia de rigoare. Iata textul mesajului dupa o nota pe care am
scris-o imediat dupa eliberarea de la Aiud in vara anulu i1954:
"Domnule maresal Ion Antonescu,
In numele legionarilor din inchisori, al legionarilor si
simpatizantilor din tara ne permitem a va scrie aceste randuri.
Consideram mesajul nostru un act de admiratie si de imbarbatare din
partea tuturor romanilor de buna credinta, constienti ca patria noastra
se gaseste azi la cota cea mai periculoasa a existentei sale.
Nu punem acum in discutie cum si de ce am ajuns aici. Istoria cea
dreapta a Romaniei de maine va avea grija sa explice in mod obiectiv,
fara pasiuni ideologice si falsuri grosolane, cauza dezastrului politic
in care am fost aruncati ca natiune. In momentul de fata gandul nostru,
de pe pozitia lealitatii dintotdeauna, este la d-voastra... Suntem
alaturi de viteazul general Ion Antonescu in aceste clipe de mare
cumpana si vrem sa stiti ca am fost mereu in spatele conducatorului
statului aflat in lupta impotriva barbariei comuniste.
Maine, pe Valea Piersicilor, acolo unde Capitanul nostru e inca
prezent cu spiritul, la capataiul veacului frant sub povara unui destin
potrivnic, in secunda ultimului foc vom striga impreuna cu d-voastra:
Traiasca Romania noastra, a romanilor, in credinta stramoseasca!..."
(...)
Dupa citirea mesajului a urmat o tacere apasatoare. S-a spus ca
maresalul ar fi plans. Apoi Sabau l-a auzit pe Ion Antonescu spunand cam
asa: „Iata, domnilor, realitatea ... Oamenii acestia sunt aici
condamnati de tribunalele noastre. I-am prigonit ... i-am defaimat si
i-am ucis. Am fost necrutatori si am cerut si altora sa fie ... Si acum,
iata-i, cand cand cei cu care i-am defaimat si ucis sunt la ospatul
tradarii maresalului sau langa mine, se vaita ca nemernicii, acesti
copii curajosi, cinstiti, demni, care dupa cate stim cu totii niciodata
nu s-au temut de moarte, imi declara ca sunt alaturi de mine in aceste
momente de cumpana ... Acum ii cred, mereu au fost incolonati in
spatele meu, sunt singurii in stare sa puna interesele neamului mai
presus de orice interes personal... Mi-e rusine, domnilor, ca nu am
putut, n-am vrut sa-i cunosc pana acum cu adevarat ... Da, mi-e
rusine...”
S-a spus ca in dupa-amiaza aceea de 1 iunie 1946, maresalul Antonescu
nu a mai scos un cuvant. Mut, abia stapanindu-se sa nu izbucneasca
intr-un puhoi de plans, s-a asezat in fata ferestrei (celula
condamnatilor la moarte, la fel ca toate celelalte celule din sectii,
avea fereastra mare care da in curtea inchisorii) si s-a lasat purtat de
ganduri privind in gol.
Fragment din lucrarea „Generalul Antonescu in camasa verde legionara” de Vasile Blanaru-Flamura
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu