Trei zile
calendaristice care par a nu avea o legătură anume între ele, dar au:
Ziua de 15 noiembrie 1987 nu trebuie prezentată – vorbeşte de la sine;
- Ziua de 22 noiembrie – distanţă
de o săptămână - 3 studenţi ai Facultăţii de Silvicultură Braşov ies în
stradă, dar nu oricum, ci cu o pancartă ce purta înscrisul „Muncitorii
braşoveni nu trebuie să moară”, făcând cunoscut acest lucru studenţilor şi
autorităţilor comuniste. Aceştia sunt Cătălin Bia, Lucian Silaghi şi Horia
Şerban. Securitatea şi oficialităţile comuniste reacţionează dur împotriva
studenţilor, urmând arestări şi anchete. Comuniştii nu acceptau, nu concepeau
noţiunea de solidaritate. Aceasta demonstrează că sistemul nu funcţiona, nu era
„perfect”;
- În ziua de 11 decembrie,
alţi trei studenţi, de data aceasta de la Facultatea de Mecanică, au încercat
să convingă sistemul că nu funcţionează. Atâta timp cât există solidaritate
între oameni, „sistemul” este vulnerabil, formarea „omului nou” nu este
împlinită. Acei studenţi au fost: Marin Brâncoveanu, Marian Lupou şi Mihai
Torjo, adică subsemnatul. 11 Decembrie 1987 a fost ziua în care ne-am decis să
trecem la acţiune.
Regimul comunist călca din ce în ce mai apăsat asupra
grumazului nostru greu încercat. Am simţit din plin acea apăsare, dar puţini
aveau îndrăzneala să ridice glasul. La 15 noiembrie 1987, nu unul, ci foarte
mulţi au ridicat glasul. Vocea lor s-a propagat dincolo de ceea ce sistemul
considera ograda lui. Întreg sistemul comunist a fost zguduit.
Era vineri, 11 decembrie 1987, eu am avut cursuri
în corpurile T şi M ale Universităţii din Braşov, unde a trebuit să pregătesc intrările. Am lăsat geamurile
cu zăvoarele deschise la parterul clădirilor unde urma să intrăm. Seara toţi
trei ne aflam în curtea corpului T. La subsol era discotecă, iar paznicul, nea
Gal, se afla acolo pentru a asigura ordinea. Împreună cu Marin Brâncoveanu am
intrat în corpul clădirii T, unde practic se ţineau cursurile, iar Lupou a
rămas afară, să ne atragă atenţia printr-un semnal
luminos - de ţigară aprinsă - în cazul in care cineva ar sesiza prezenţa
noastră în clădire. Am intrat în sălile de curs, unde am început să
scriem lozinci anticomuniste, antidictatoriale şi în favoarea muncitorilor
braşoveni. Nu am trecut cu vederea portretele „iubitului conducător”, pe care,
cu multa „grijă”, le-am caricaturizat, dar nu înainte de a îndepărta geamul
care putea fi uşor şters, punându-l apoi la loc. Astfel de mesaje am lăsat şi
pe coridoare, după care ne-am retras mergând spre corpul M. Acolo am intrat
doar eu, singur, escaladarea fiind mai dificilă, urmând ca Brâncoveanu şi Lupou
să mă asigure la intrarea şi ieşirea din clădire. Am inscripţionat pereţii
sălii de curs, care se afla la parter, cât şi portretul lui Ceauşescu, dar şi
pereţii holului de la intrare. De îndată ce am părăsit corpul M, am plecat spre
casă – era seara târziu, trecuse de miezul nopţii - cu o maşină de ocazie, căci
toţi trei locuiam la Zărneşti.
