Poetul Crucii, Virgil Mateiaş s-a prelins în lumina unui farmec cu versul său divin, în care slovele ne sorb haric din limpezimea bucuriei. Foşnirea Izvorului din Rana lui Iisus deschisă se vremuieşte-n împliniri ca o holdă de dorinţi. În sufletul său viu, cerul s-a ascuns pe o pajişte de dor, înmiresmată de Florile Primăverii. Împejmuit de taină, nădejdea i-a-nflorit în patima credinţei. Peste pomii înfloriţi inima i se deschide într-o sublimă chemare. Destinul lumii se filtrează prin marama Vinerii celei Mari a Patimilor. Sâmburele Vieţii atârnă pe Cruce. Sîngele sfânt picură peste trunchiul lumii veşted. Seva Crucii urcă suspinul şi rugăciunea Măicuţei la Ceruri, Soarele şi Stelele ţes porfira Mirelui Împărat.
E mult de-atunci, ostaşii /din garda lui Pilat /au râs când li se spuse /că Tu eşti Împărat. /Ţi-au spus măscări, făcut-au /şi glume de prost gust /când Ţi-au adus cununa /şi haina lui August. /Te-au şi scuipat, şi-n urmă /chiar ei Te-au răstignit, /că la aşa ispravă /iudeii s-au gândit. /Ba unul dintre dânşii /cu suliţa Te-a-mpuns /că se-negrise Cerul, /ca semn că e de-ajuns. /Când totul se sfârşise, /o Mamă mai plângea. /Iudeii-şi dădeau coate /şi garda Te păzea. /A treia zi din piatră /din moarte Te-ai sculat /că garda şi iudeii, /fugind, s-au speriat. /Doamne! În fiecare Vineri /de Paşti, pe înserat, /eu vin să văd vreo rană /dacă s-a vindecat. /Dar când mă uit la Tine, /roşesc şi mă agit /de parc-am fost acolo /şi eu şi am fugit. /Nu cumva rătăceşte, /fugar strămoşul meu /că-n loc să-ţi mângâi rana /încep să tremur eu? /Şi cum îl cheamă, Doamne? /să-l strig de pe la daci, /că Tu nu ţii mânia, /să-l ierţi şi să Te-mpaci! (Vinerea Patimilor, 11 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).
Virgil Mateiaş, fiul învăţătorului Ilie şi al Cetăţii Făgăraş, avocat al Dreptăţii şi al Adevărului. A fost arestat în 1933, între1938-1940, prigonit între 1945-1948, re-arestat între 1948-1955 şi re-re-arestat între 1958-1964. Erou şi veteran de război (1941-1943), decorat cu ordinele: “Bărbăţie şi Credinţă cu Spade cls. a III-a” şi cu “Coroana României cls. a V-a cu Spade şi Panglică de Virtute Militară”.
Sufletul său se topeşte şi curge în lacrimi fierbinţi. E primăvară în inima sa şi soarele mângâie mugurii, care plesnesc în chiot. Parfumul şi verdele pădurii îl inundă. Bucuria i se lipeşte de zenit. Mireasma rugii suie în timp ce Îngerii se pogoară. Florile îl împodobesc din tălpi şi până-n creştet. Toate ramurile se răsfiră-n el, pline de lumină, înflorind floare lângă floare. Sufletul lui îşi susură cântecul deschizându-şi izvoarele, spre a ne încânta cu savoarea sa.
Am fost şi eu cu voi în noaptea asta /şi v-am urat:”Hristos a îviat!”/v-am însoţit apoi la mama-mare /să-L prăznuim pe Cel ce a-nviat. /Se răsfăţau pe mesele cu flori /belşug pascal şi bunătăţi de soi, /eu n-aş fi vrut să-mi daţi decât un ou, /să mă închin şi să-l ciocnesc cu voi. /Mi-aţi pus un blid frumos de sărbătoare, /dar n-aţi adus nimic din nici un fel, /un trandafir care căta spre mine /îşi picura petalele în el. /Către sfârşit, m-am ridicat cu grijă, /m-am închinat adânc, flămând şi mut, /şi m-am întors la ciorba mea de varză, /dar fericit c-am fost şi v-am văzut. /M-ai sărutat pe frunte-n noaptea asta /şi dorul tău mă-ncearcă iar acum, /îmi scot batista-ceea, Tita dragă, /care mai poart-o urmă de parfum. (Înviere, 13 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).
Slovele sale plouă peste noi cu mângâieri de cântare ca frumoşii ochi de Fecioară, care tremură în pleoapele moi prin cuiburi de lumină. Neobosite de aşteptări, dorinţele încununează trăirea, bând frumuseţea unei vieţi. Inima lui caldă, dogoritoare, ne deschide porţile sufletului. Cântarea răsună din adânc şi ne inundă făptura. Poezia lui bate-n aripile cugetului nostru dorinţi înviorate, chemări din Slava Luminii.
Un crâmpei de soare umblă /prin zăbrele loc să-şi facă, /a împins vreo zece suliţi /în celula mea opacă. /Şi pe firul lor subţire /a lăsat uşor să vină /pentru zilele Învierii /o plăcintă de lumină. /s-a uitat în jur şi-n blidu-mi /şi văzând că-i gol, că nu e, /a vărsat un ou de aur /peste ciorba de fasole. /S-a urcat pe mâni, pe frunte /şi mi-a sărutat frumos /lacrima ce mi-a adus-o /Învierea lui Hristos. /Soare milostiv, ascultă /îţi mai cer un dar, şi-anume /varsă un pic de omenie /peste om şi peste lume! (De Paşti, 13 Aprilie 1963, Aiud zarcă, celula 52).
Mihai Buracu este o întretăiere a psalmilor de dor cu psalmii de luptă, care s-au pogorât pe pământ cu binecuvântarea Duhului Sfânt, scormonind în vibrări sufletul său ne-mplinit. Se scutură-n priviri mustirea psalmului dintâi, cu dor, ca gândul cioplit în vioară, legănând peste Codrii, scara de argint a crezului de luptă. Strigarea, ca un cântec de leagăn, sângerează ca un apus de soare, la porţile mari şi-ntristate, iar porumbeii purpurii de jale îşi desfac zborul ca braţele Crucii înlăcrimată-n piroane.
Pe ape, din pământ, peste păduri, /Ies nopţile rânjind să ne sugrume, /ca nişte-apocaliptice făpturi /cutreierând flămânde peste lume. /Pe care dintre noi îl îndrăgesc, /de-l caută-atâta prin spărtura-naltă, /de ţărmurile toate se urnesc /cu ploile şi vântul laolaltă. /Plecaţi pe răngi, ne îndârjim mereu /să dăm de capăt stâncilor şi humii, /de parc-am şti c-aci e Dumnezeu, /Înmormântat de la-nceputul lumii. /Izbim mereu şi ca-ntr-un surd ecou /ni se prăvale muntele-n timpane, /de parcă ne-am munci într-un cavou / să ne zdrobim truditele ciolane. /Şi cum prin pâclă ne mişcăm înceţi, /ni-s tâmplele un scrâşnet de motoare /şi-n loc de mâini par-cam avea lopeţi /şi-am dumica şenile sub picioare. /Iar către zori, împovăraţi de răngi, /de-ngenunchem pe deal ca pe-o Golgotă, /ne pare ceru-ntrezărit prin crengi, /halucinant, ca cea din urmă cotă. (Golgotă).
Din rănile crucificatelor iubiri, în sufletul său au odrăslit fărâme de dumnezeire. A sângerat, dar nu cu disperare, în noaptea tristă ce sta-ngenuncheată în priveghere. Mătasea aripilor dorului îi scânteia-n inimă chipul iubitei, spulberându-i tristeţea fărâmă cu fărâmă. Din ogorul Casei cu miros de fân, purtat în inimă ca pe-o icoană, i-au mai rămas doar câteva crâmpeie, aplecate peste răspântiile vieţii.
Cine mă strigă: Mihai!...şi-mi bate /la porţile mari şi-ntristate, /de-mi farmec auzul cu strigătul ei? /-Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei, /ţi-aduc primăvara şi dorul să vii. /Sunt Paştile astăzi, iar tu întârzii /şi tristă, cu noaptea, te-aştept în veghere. /Grăbeşte, e timpul să mergi la-Nviere! /-Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce. /Nu-i timpul iubito, sunt încă pe cruce. /Ia-ţi dorul de mână şi pleacă-ndărăt, /căci scris este ceasul când am să m-arăt /cu răni încă vii la mâini şi picioare /să-ţi spun:-pune mâna şi vezi de mai doare, /dar râzi fericită, deşi-s sângerat, /căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat! (Cine mă strigă...?, Aprilie 1951, Piteşti, camera 4 spital).
Îngenuncheat cu sufletul în sfială, pe cerul teafăr licăre o stea şi-şi prinde anii de pripas în dangăte de clopot şi beteală. Telegarii visului îl poartă pretutindeni ca o logodnă de taină, ca leagănul în zbor al cocorilor. Rostogolindu-l pe tot ce-a fost marele dor. S-a prins de Cerdacul (cerul dacului) cerului cu ochii înfloriţi de lacrimi, cu inima pe cărăruie spre împlinite vreri, cu armonii de cânt în care se revarsă Harul sfânt.
Nicicând răstignirea nu mi-a fost mai grea /şi fierea mai amară, Maica mea. /Nicicând ca astăzi, singur stând în cuie, /să-mi plângă la picioare nimeni nu e, /căci osteniţi de prigoniri şi drum /m-au părăsit şi-apostolii de-acum. /Daca-i ştiut de soarta mea, Marie, /de ce-ai lăsat ca Duhul Sfânt să vie /şi să-mplinească voia din Scripturi? /De ce măcar acuma nu te-nduri /să-mi stai de veghe-n cel din urmă ceas, /Căci dintre toţi doar Tu mi-ai mai rămas /de la-nceput, de m-ai fi dus în munţi, /m-aş fi-tovărăşit cu lupii crunţi /şi fiarele, în juru-mi stând cuminte, /mi-ar fi cinstit parabolele sfinte... /Sau într-un sat, de m-ai fi dus departe, /aş fi cinat la una dintre Marte /şi desluşit m-ar fi privit prin gene /cea mai frumoasă dintre Magdalene. /Atunci proorocii-ar ar fi cătat pe-un altul /să se jertfească pentru Prea Înaltul... /aşa de singur, Tata nu mă cheamă, /de eşti cu El, de ce nu-i spui Tu, Mamă, /ca să-mi trimită unul dintre îngeri /să pună capăt istovitei plângeri... (Plângerea de pe Cruce).
