Arhitect Nic Tulban: Din nou despre bisericile zilelor noastre. Kitschul din proiectele de biserici facute publice pana la sfarsitul anului 2010.

În ultima vreme, ne “încântă” ochii proiecte de biserici¹ cu forme nemaivăzute în acest program de arhitectură. La fel cum s-a făcut, de exemplu, acum două secole în amurgul formelor baroce, aici, la noi, în est. În ambele perioade, de fapt în continuitatea ultimelor trei jumătăți de veac, constantă este doar întrebarea “Ce legătură au aceste forme cu ortodoxia?”.

Există o suită de pricini pentru acest defazaj în interiorul arhitecturii ecleziale ortodoxe, între expresia formelor și spațiilor și modul lor de utilizare. Evident, ele nu pot fi expuse întru totul și epuizate de un singur om pe câteva rânduri. Efortul necesar pentru a începe o resincronizare ar putea depăși timpul și gândirea unui singur om, dacă nu chiar cea a unei generații². Dar important este a începe măcar sesizarea existenței problemelor și, mai mult, exprimarea acestora. Ordinea în care voi arăta câteva dintre ele acum și, poate, mai târziu, este pur aleatoare. Datorită lipsei pretenției de a acoperi întreaga problematică a arhitecturii ortodoxe a zilelor noastre, expunerea nu are legătură cu gravitatea sau cu importanța problemelor.

.

Pentru un arhitect, la abordarea unui nou program, funcție de complexitatea acestuia, are loc un proces de informare, proces care poate fi de durată sau nu. Informarea se va face din domeniul arhitecturii în primul rând, dar are loc și o investigare, mai profundă sau mai superficială, despre activitatea care se desfășoară în clădirea ce urmează a se construi. Pentru orice funcțiune, această informare poate duce la elaborarea unui proiect mai mult sau mai puțin reușit. În regulă, se poate spune, acest rudiment de abordare se poate aplica și pentru construcțiile ecleziale. Totul ar ține, și în cazul acestora, de talentul arhitectului. Dacă ne uităm la tot ceea ce se construiește pe la noi, cam în orice domeniu în care se construiește, observăm că suntem deficitari la acest capitol. Natural, cu ceva excepții (și acestea concentrate cam în zona centrală a capitalei). Dacă ne concentrăm atenția pe clădirile de biserici, constatăm cu mâhnire că excepțiile sunt greu de identificat și foarte lesne de numărat. Ceea ce ne face să ne întrebăm de ce.

.

Ca o primă observație, putem pleca de la ceea ce se spune în mod curent – anume că ceea ce lipsește arhitecturii bisericii ortodoxe este de fapt o aliniere la “spiritul timpului” în care trăim. Ea nu presupune neapărat "efortul supraomenesc" de a găsi modul de folosire al formelor și tehnologiilor arhitecturii contemporane pentru realizarea bisericilor. Această abordare, obișnuită azi, este greșită. Pentru că ea exprimă în înțelegerea arhitecturii un duh străin ortodoxiei. Este duhul voluntarist al teologiei voluntariste occidentale³. El se exprimă în cult prin voința oamenilor, în frunte cu pastorul, în a se aduna și face cultul. În ortodoxie, cultul este doar o racordare la cultul ceresc, preexistent din veșnicie. Duhul ortodoxiei nu este cel al voinței omului de a face, ci cel al voinței omului de a lăsa Duhul să facă.

Astfel, abordarea arhitecturii bisericii în cheie occidentală este voința arhitectului de a “crea” spațiul pentru cult – care este voința pastorului și a oamenilor. Abordarea ortodoxă este cu totul diferită – arhitectura este doar refacerea spațiului în care are loc alăturarea la Liturghia cerească a cultului. 

Aici este una din principalele dificultăți de înțelegere a rostului arhitectului în ortodoxie. El trebuie să se scuture de ideile preconcepute ale creatorului de spațiu, ale celui care vrea să conformeze funcțiunea la spațiu prin ceea ce i-a pus la dispoziție profesia. Abordarea trebuie făcută exact invers. Arhitectul trebuie să înțeleagă că spațiul bisericii există. Există din veșnicie. Misiunea lui este doar de a-l pune în forme vizibile în timp. Aparent, pentru aceasta nu trebuie să fie decât un artist fără imaginație. Brutal și cinic spus, nu are de făcut decât adaptarea unui proiect tip. Proiect tip care există dinaintea lumii. Dar acest proiect tip nu-i poate fi livrat pe calc pentru a-l reproduce, a face sistematizarea verticală și a-l preda liniștit. El este livrat în ample descrieri, care încep de la Sfânta Scriptură și până la noi. Aceste descrieri nu sunt făcute de arhitecți (sau poate, arareori, sunt ceva constructori care au pus și ei în cuvinte demersul lor). Ele nu sunt nici desene. Sunt povești. Pentru înțelegerea lor este necesară trăire. Nu pot fi înțelese din exterior. Este necesară o stare anume pentru a fi permeabili la ele – rugăciunea – care nu este o cerere sau un mijloc de comunicare a unei doctrine sau ideologii, ci este chiar starea de rugăciune, starea, odihna sufletului înaintea lui Dumnezeu.

Revăzând arhitectura bisericilor ortodoxe doar prin acest raționament, ni se deschid perspective pentru percepția unui nou hiatus, de data aceasta strict în modul arhitecților de a vedea acest program. Fară a intenționa a grăi lucruri mari, pot spune că cea mai mare parte a bisericilor clădite la noi sunt proiectate folosind forme moderne sau pastișat baroce (de ex. proiectul pentru catedrală) și mod gândire cu certitudine baroc⁴. Ruptura între expresie și conținut este evidentă. Rezultatul este definit printr-un cuvânt temut: Kitsch.

Și de acest “verdict” sunt responsabili toți arhitecții care evită trăirea. Adică cei mai mulți.

P.S. Despre acest tip de Kitsch într-o postare ceva mai încolo :)

1Mă refer aici direct la cele mai multe dintre proiectele de biserici prezentate în volumul “Concursuri pentru catedrala patriarhală ortodoxă: 1999-2002”, NOI Media Print, București – ediție îngrijită de arh. Augustin Ioan. Dar de asemenea, proiectele de biserici făcute publice (și unele edificate, mai mult sau mai puțin schilod) până la sfârșitul anului 2010, nu sunt excepții de la cele spuse în rândurile de față.

2Chiar dacă, în domeniul teologiei, efortul colosal al părintelui Dumitru Stăniloae, poate contrazice această afirmație.

3În el se ascunde de fapt ideea pașoptistă a renunțării la “înapoierea” noastră, datorată în principal ortodoxiei, pentru a ne alinia la mărețele cuceriri ale științei occidentale.

4Termenul 'Baroc' este folosit aici pentru a desemna un mod exterior de abordare al creației, îm special arhitecturale, în ortodoxie. L-am folosit ca fiind caracteristic pentru înstrăinarea ortodocșilor de ortodoxie la începutul sec. XIX. Perioadă în care arhitectura ortodoxă, în plin avânt revoluționar de pregătire a momentului 1848, a absorbit din occident întreg balastul de gândire și expresie artistică vizibil și acum.

Sursa: Blogul lui Nic Tulban

Pr. prof. Mihai Valică: Catedrala Mântuirii Neamului între împlinire, dileme morale şi deziluzie. Patriarhia vrea să împrumute 200 de milioane de euro

Catedrala Mântuirii Neamului între împlinire, dileme morale şi deziluzie

1. Soluţia hristică – atitudine duhovnicească împotriva crizei

Comunicatul de presă al Patriarhiei Române, referitor la mulţumirile aduse credincioşilor pentru susţinerea financiară a Bisericilor în construcţie[1] arată clar că principalii contribuabili sunt credincioşii, iar Statul susţine, pe alocuri, cu sume simbolice comparativ cu contribuţia filantropică proprie a BOR[2] pentru cetăţenii acestei ţări, precum şi prin parteneriatul social-diaconal încheiat cu Statul, conform art. 29 din Constituţie şi a Legii nr. 489/2006.

Potrivit legilor în vigoare Biserica Ortodoxă Română nu se substituie Statului, ci, prin mijloace specifice contribuie la coeziunea şi pacea socială, la identificarea de soluţii concrete şi realiste spre a depăşi grava criză economică şi finaciară. În acest context Patriarhia Română propune ca soluţie anticriză, următoarele mijloace spirituale, care, din punct de vedere duhovnicesc, pot depăşi “orice fel de criză”[3]:

1. predicarea permanentă a Evangheliei păcii şi a iubirii faţă de aproapele;

2. îndreptarea morală a celor ce ne conduc[4];

3. o “credinţă tare şi cooperare cu scop sfânt” prin contrucţia de Biserici[5];

4. “prin sporirea credinţei, a rugăciunii şi cooperării pentru a finaliza un lăcaş de cult care adună oameni, care sunt învăţaţi să se respecte şi să se ajute reciproc”, etc[6].

Aceste îndemnuri şi sfaturi părinteşti de profundă spiritualitate şi duhovnicie au adus în sufletul multor preoţi şi credincioşi speranţă, o motivaţie de unitate şi împreună lucrare ecclesială deosebită şi o şansă reală pentru a întări solidaritatea şi cooperarea dintre credincioşi, inclusiv întărirea vieţii spirituale, care permite oamenilor să depăşească criza, fără să se “autodemoleze”, sau să ajungă “la deznădejde sau la dezumanizare”.[7]

Cred că Bisericile vor salva sufletul românului prin harul peste har, care va prisosi în inima lui prin dumnezeieştile Liturghii şi Sf. Taine săvârşite în ele.

Cine priveşte doar la “aspectul că se cheltuie bani” repetă gestul lui Iuda, care îngrijorat că s-a risipit mirul de nard de mare preţ pledează pentru săraci, fără să-i pese de ei (Ioan 12, 4-6).

Omul are o latură morală care, dacă se degradează, poate afecta şi distruge mult mai mult decât partea materială a lumii. De aceea spaţiul bisericilor poate constitui spaţii de reabilitare morală şi duhovnicească, care vor genera adevărate “laboratoare spirituale” de ajutorare a omului şi de refacere a societăţii. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur scria: “contrucţia de Biserici este mai bună decât milostenia”[8] întrucât ele sunt locuri care dau un puternic impuls pentru acţiunile filantropice şi de îndumnezeire a omului[9].