MLĂDIŢELE ALESE ALE Sf. Mucenic CORNELIU. Istoricul Gheorghe Nistoroiu reconstituie portretul lui Corneliu Codreanu, pe baza mărturiilor unor personalităţi

Chornelus, Cornelius, -vechi nume thrac, folosit de ierarhia Castei militare, cu atributul de conducător, tribun, comandant, având însuşirile de încrezător, dârz, strateg, organizator, ales, cucernic, predestinat pentru o misiune nobilă.

Corneliu era un tânăr bărbat, chipeş, din Cezareea thracă, comandant-sutaş, din cohorta Italica, cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa sa. Om fin, drept, rugător fervent, postitor şi milostiv cu semenii săi, aducea slavă şi mulţumiri permanent Creatorului său. Pentru credinţa şi bunătatea sa primeşte binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos, puterea Duhului Sfânt şi Sfântul Botez direct de la Apostolul Petru. 

  Corneliu sutaşul devine astfel cel dintâi Ucenic chemat, care deschide calea Neamurilor spre încreştinare. Ulterior, râvna sa pentru Via lui Hristos şi faptele sale alese îl aduc pe înalta treaptă de Episcop al Cezareei Palestinei. 

   Lumea creştină trebuie reaşezată degrabă, axial (crucial), pe fundamentul adevărului şi al dreptei credinţe, pe strălucirea puterii dreptăţii, printr-o Elită naţional-creştină, ce presupune o conştiinţă şi o trăire deplină în Duhul Sfânt, aşa cum au fost Eroii, Martirii, Sfinţii şi Mărturisitorii veacului XX, care s-au apropiat de Hristos până la unirea cu El. În Iisus Hristos se contemplă creaţia, sensul şi finalitatea ei. De aceea rostul Bisericii luptătoare este de a se asuma responsabil pentru tot ce se întâmplă în societate, promovându-şi puterea istorică. Pasivitatea Ierarhiei, ignoranţa, lenea, indiferenţa, ipocrizia, ori laşitatea, împlinirea şi împăcarea cu “duhul vremii”, conduc nemijlocit la criza de putere a creştinătăţii şi implicit la ascesiunea puterii antihristice (ateismul, comunismul şi sionismul). Lumea creştină trebuie gândită numai prin Mântuitorul Hristos, nu invers, pe Hristos, prin lumea care şi-a dezvoltat treptat propriul ei sfârşit (prin anarhie, ezoterism, tiranie, senzualism, ură, tiranie, poluarea naturii, epuizarea resurselor naturii, tot felul de conflicte, depresia, degradarea şi alienarea oamenilor. Mântuirea lumii este aşadar, dependentă şi de credinţa oamenilor, a Naţiilor, care sunt conlucrarea dintre Elita spirituală şi Dumnezeu. Elita spirituală nu înseamnă şi Ierarhie. Sensul istoriei trebuie să fie Hristic, altfel devine un sens apocaliptic, instituţionalizat, prin false ideologii, prin orânduiri rele (tiranii locale şi universale), prin nedrepte legiuiri, prin crimele politice, prin abuzuri criminale, prin, prin decăderea morală şi viaţa degradantă a oamenilor, prin cultul satanic, prin continua prigonire şi ucidere a creştinilor. Sunt nesfârşite mijloace cu care se organizează răul în lume pentru a se instaura apocaliptic. De aceea se cere imperios şi responsabil rolul Elitei Naţional-Creştine, care să instituie sensul istoric al creştinismului în lume, înnoindu-l şi desăvârşindu-l, atât sub aspect spiritual cât şi material, vizând opera de mântuire, care este o problemă integrală a lumii. Dacă Biserica este luptătoare şi creştinătatea trebuie să fie luptătoare, care antrenează şi lucrează prin toţi factorii de cultură, prin om, familie, popor, neam, omenire. Ordinea moral-creştină va crea o ordine naturală a lumii, spiritualizând-o. Poporul, Neamul, Omenirea, prin Elita spiritual conducătoare, trebuie să concretizeze rolul istoric al creştinismului. Elita nu slujeşte sieşi ci creştinismului, lumii, prin factorul politico-social şi fenomenul cultural-ştiinţific. Slujirea Ei se concretizează în faptă, lucrare, trăire, viaţă, istorie, biserică. Prin absenţa istorică, creştinătatea se destramă religios, prin destrămarea politică. Astăzi omenirea aflată între supravieţuire şi dezastru, trăieşte apogeul crizei mondiale, sub toate aspectele: religios, spiritual, politic, economic, moral, social, militar, etc. Creştinătatea, lumea, aşadar, trece de sub influenţa religioasă sub influenţa ocultei antihristice. De aceea se cere imperios o reîncreştinare a creştinătăţii! Acest nou început de creştinătate la Naţiunea daco-română s-a asumat responsabil imediat după reînfăptuirea României Mari prin Elita Naţional-Creştină, care a polarizat Generaţia de aur de la `22. Ţelul permanent şi final al Elitei Naţional-Creştine constă în înfăptuirea unei revoluţii moral-creştine, pentru a transforma individul (indiferent la soarta sa sau a altora) într-o persoană responsabilă, care îşi asumă întreit dragostea sa faţă de Dumnezu, faţă de Naţiunea sa, faţă de comunitatea prezentă, creştină şi universală, dându-şi prinosul de Jertfă al Eroilor, Martirilor, Sfinţilor şi Mărturisitorilor întru Hristos.

“Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea. Învierea

Neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos.

Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc pentru a obţine

această înviere.” (Corneliu Zelea Codreanu)

   Pornind de la evocările unor personalităţi contemporane, străine şi româneşti vom alcătui aproape fidel chipul lui Corneliu Zelea Codreanu, iniţiatorul Măşcării de reîncreştinare a românilor.

   Nicholas Nagy-Talavera, istoric evreu-american: “…Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur şi simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

   Walter Hagen, istoric evreu-austriac: “Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca pe un sfânt”. (Die geheime Front. Nibelungem Verlag, Linz und Wien, 1940).

   Andreas Hillgruber, istoric evreu-german: “Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau, fără îndoială, dintr-un profund patriotism authentic”. (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

   Zigu Ornea, istoric evreu: “Toate aceste elogii (şi celelalte, multe, necitate) despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe şi mereu coruptibile. Aceste trăsături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă.” (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţia Culturală Română, 1995, p.386). 

    David Şafran, Rabin, dr. :”Ca student, auzisem de la legionari lucruri fantastice despre Căpitan. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, ca să fiu primit de Căpitan …la Casa Verde…Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbaj gândit şi cântărit ab initio…Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos:

-Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Eu cred în Sfânta Cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile!

Îl vedeam că suferă…

-În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?!

-Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e o minciună. Acestea sunt realităţi…În credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul nu există un popor mai mic sau mai mare. (Deci, nici “ales”, nici antisemitism.)

   Între credinţă şi antisemitism este un non sens. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20 (11 Ianuarie 1937). Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii… Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi-mi spune:

-Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat…Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om.

Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică.

Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937.” ( David Şafran, “Karl Marx, antisemit”, Ierusalim, 1979, p. 106-115, cap. Casa Verde). 

   Richard Wurmbrandt, pastor evreu, misionar şi scriitor: “ –Ştii că Însemnări de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea? Jurnalul conţinea elemente curente, impresii, amintiri, dar mai ales o profundă cugetare creştină, prilejuită de recitirea, în temniţă a celor patru Evanghelii şi a Epistolelor Sf. Apostol Pavel. (Mărturie Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 161). 

   Francisco Veiga, istoric şi scriitor spaniol: “La 21 de ani, trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale (ale lui CZC) erau deja definite. Aspectul său fizic extrem de atrăgător era o bună scrisoare de recomandare: de statură înaltă, atletic şi cu o figură de o rară frumuseţe clasică, străină de timp. Un om tenace, bun organizator, planuri simple, flexibile şi idei clare.” (Istoria Gărzii de Fier, (1919-1941), Mistica ultranaţionalismului, Madrid, 1989, p. 51).

   Tudor V. Cucu, prof. ing: “Înfăţişarea sa harică, un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul ondulat, cu ochii verzi, pătrunzători, din care radiau raze puternice şi strălucitoare de nobleţe sufletească. Un Făt Frumos cu adevărat…Natural, supranaturalul se oglindea în întreaga lui fiinţă-om şi împărat.” (Tudor V. Cucu, Totul pentru ţară, nimic pentru noi, Ed. Transilvania Expres, 1999, p. 53).

   Ilie Tudor, scriitor şi poet oltean (distin cu Crucea patriarhală de către patriarhul Teoctist): “Ochii Căpitanului nu erau nici verzi, nici albaştri, ci aşa cum îi ştiam; cu reflexe de oţel când se încrunta, calzi şi blânzi când vorbea cu noi…Luciditatea Căpitanului n-a fost un dat primordial, un privilegiu, n-a fost nevoie s-o găsească pentru a aspira la ea. I-a fost predestinată. Era în el acea fulgerare de clarviziune ce l-a definit total. El nu s-a împleticit printre “păreri”, printre semi-adevăruri, asfixiante, printre jumătăţi de măsură. La Căpitan ce era da era da, şi ce era nu era nu. Loviturile de afară le-a aşteptat, le cunoştea sursa. Căpitanul a fost gata de jertfă din clipa în care a ridicat steagul redeşteptării naţionale. Convingerea sa izvora din credinţa nezdruncinată că “fără cruce nu se concepe mântuirea, fără Golgota nu este Înviere” A ales senin “calea cea strâmtă” care l-a dus la jertfa supremă şi prin ea la Hristos şi la învierea neamului.” (Ilie Tudor, Un an lângă Căpitan, Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 95).

   Iuliu Maniu, om politic ţărănist: “Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară şi anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducătoare şi apoi un partid”. (Declaraţie făcută la Snagov, în vara lui 1943).

   Traian Trifan, Dr. în Drept internaţional: “Căpitanul Corneliu Codreanu a deschis drumul bătăliei spre Învierea Neamului, implantând în conştiinţe, prin exemplul vieţii sale, responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu pentru actele săvârşite pe pământ şi pecetluind cu sângele său acest crez pentru neamul nostru”. (Traian Trifan, Mărturisesc… Robul 1036, Ed. Scara, 1998, p. 119).

    Valeriu Negulescu, avocat: “Era 6 Octombrie 1937 şi în faţa Consumului legionar- Obor îl aşteptam pe Căpitan. Lumea era veselă, cu tot felul de glume. Era o zi frumoasă cu multă lumină şi cer senin. Deodată porni un val de linişte dinspre capătul străzii şi se propaga cuprinzând toată adunarea noastră. Ca electrizaţi, toţi întorsesem capetele în aceeaşi direcţie, tăcând. Venea Căpitanul cu pasul lui mare şi rar, cu fruntea încărcată de gânduri şi ochii lui luminoşi, care ne fascinau ca privirea unui fachir. Prezenţa lui radia atâta forţă, declanşând un tumult nemăsurat sufletesc, de parcă ar fi fost o îmbrăţişare colectivă a celui apărut. Erau efluvii de dragoste, care se revărsau peste mulţime şi reverberau apoi asupra lui, o scenă statică, în care toţi împietriserăm în nemişcare, numai el se mişca apropiindu-se fără să spună niciun cuvânt, dar tăcerea lui era parcă mai grăitoare decât orice discurs. “ (Gh. Jijie, Vică Negulescu, monografie, 2009, p. 39).

    Nicolae Roşca, scriitor: “Sufletul poetic al Căpitanului, care se deschidea ca o floare în faţa tinerilor şi îi îmbărbăta cu o aromă pură, a aprins în propriile lor suflete un foc sacru care nu s-a mai stins niciodată în ei”. (Nicolae Roşca, Ce este Frăţia de Cruce, Ed. Gordian Timişoara,1996, p. 27).

    Ion Negură, jurnalist (scena se petrecea într-un tren, unde un grup de copii de şcoală, evrei şi români, plecau în vacanţa de Crăciun şi un grup de legionari): “În mijlocul lor era un bărbat înalt şi drept ca un brad din codrii Ceahlăului…M-am apropiat de el (era unul din elevi), atras parcă de un magnet. Era un bărbat atât de impunător şi frumos, cum nu văzusem niciodată…Din ochii albaştri un fluid magnetic, încărcat de o forţă extraordinară şi o bunătate adâncă…Unul din colegii ovrei m-a tras deoparte şi mi-a spus speriat cine sunt aceştia şi cine-i bărbatul ce-I conduce. Trenul se oprise în câmpie înzăpezit. Era noapte şi a început să ne cuprindă frica…Ne-am uitat la grupul de legionari, căutându-l din ochi pe Corneliu Codreanu. L-am văzut ridicându-se şi spunând: împărţirea pe echipe, una va căuta să răzbească crângul din vale…să aducă lemne pentru locomotivă, să nu îngheţe lumea în tren, alta spre satul… să cumpere alimente: pâine şi slănină pentru creştini, pâine şi brânză pentru evrei…Am văzut atunci bucuria cuprinzând pe toată lumea, creştină şi evrei. Şi aşa au făcut legionarii la porunca lui Corneliu Codreanu.” (Amintire plăcută de Crăciun, în ziarul “Carpaţii”, 1983).

   Filon Verca, profesor, scriitor, jurnalist: “Corneliu Codreanu era profund uman, profund creştin. El nu era anti: omul corect, omul cinstit, omul loial. El se găsea în faţa unei forţe “dominatoare”, după cum a definit-o cu atâta luciditate generalul Charles de Gaulle- care a Declanşat războiul subteran, contra ţării româneşti, cu scopul de a o supune, a o aservi. Reflexul de autoapărare a justificat această rezistenţă, până la moarte, împotriva primejdiei de dispariţie ca neam.” (Filon Verca, Pe meleaguri străine, Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 250).

    Dimitrie Bejan, preot, istoric: “Corneliu Codreanu, de loc de la Huşi, era un bărbat frumos, evlavios, cu ochi albaştri”. (Pr. Dimitrie Bejan, Bucuriiile Suferinţei, Hârlău-Iaşi, 2002, p. 16).

    Victor Corbuţ: “Cred că Dumnezeu l-a înzestrat cu harul bunătăţii, al înţelegerii, al dragostei şi bunului simţ.” (Victor Corbuţ, Civitas Diaboli, Editura “Elisavaros”, Bucureşti, 2005, p.563),

  Şerban Milcoveanu, medic: “Incoruptibilitatea generală şi cinstea unanimă în România n-aveau şansă decât cu continuarea în viaţă şi cu prezenţa la conducere a omului providenţial Corneliu Z. Codreanu.” (Dr. Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 sept.1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, Bucureşti 2004, p. 274). 

    Nicolae Grebenea, preot: “Corneliu Zelea Codreanu era un erou, robul unei cause: salvarea României, salvarea sufletului românesc. Forţa lui morală uimea. Un aer mistic împresura actele lui. Bărbat frumos ca un prinţ de legendă, bine legat, îmbrăca costumul naţional, cu suman, avea o privire pătrunzătoare care te sfredelea până în adâncul sufletului. Era un om uimitor! Eroismul lui în atitudini, demnitatea lui înaltă, toate actele lui stârneau interes şi entuziasm. Vorbea puţin. Geniul lui a fost organizarea. “ (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti, 2000, p. 40).

    Mircea Nicolau, filosof, scriitor macedonean: “Socotesc că era o îmbinare a unei acţiuni de teren concrete, cu o viziune de ordin religios şi filosofic. În Corneliu Codreanu nu a existat această disociere între gând şi faptă. Între gândul lui şi faptă era o relaţie directă. Niciodată nu şi-a trădat gândul, sau nu şi l-a falsificat în fapta lui. Socotesc că dintre toţi oamenii care au militat pentru valorile româneşti, pentru interesele societăţii şi neamului românesc, nici unul nu a găsit cea mai fericită cale de aşi realiza obiectivele, aşa cum a găsit Corneliu Codreanu. “ (Gabriel Stănescu, Convorbiri cu Mircea Nicolau, Ed. Criterion, Bucureşti, 2007, p.32).

    Gheorghe Racoveanu, teolog, jurnalist: “Corneliu Codreanu a transformat oameni: le-a îmbrăcat sufletul în haină de nuntă. A aşezat pe soclu onoarea ca virtute de sine stătătoare, a făcut din corectitudine şi din cinste sufletească condiţia primordială a vieţuirii împreună, iar din austeritatea moravurilor-blazonul luptătorilor lui. Iată cununa acestor virtuţi era credinţa în Iisus Hristos.

Aceste virtuţi el nu le-a predicat. Le-a dat trup.

Iată de ce Neamul Românilor vede în el călăuza, capul, căpetenia, căpitanul său…, pricinitorul celei mai adânci revoluţii morale pe care a cunoascut-o poporul daco-român, de la creştinarea lui încoace.

Între Mişcarea lui Corneliu Codreanu şi Biserica lui Hristos nu există cale deschisă conflictelor. Nu numai în ţara românească, ci nicăieri pe tot pământul străjuit de umbra Crucii, sămânţa Evangheliei n-a rodit atât de drept, atât de curat şi de falnic, precum în Casa la a cărui temelie s-a îngropat însuşi Căpitanul, creatorul ei. Mişcarea Legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu este cea mai profoundă revoluţie spirituală de la încreştinare încoace. Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realitate şi perenitatea ei, revoluţia lui Corneliu Codreanu este valabilă pentru toate naţiunile care vor să pornească pe calea încreştinării efective.

Cinstind ziua în care acest mare “pedagog spre Hristos” s-a născut, cinstim Naţia care l-a dat”. (Mişcarea Legionară şi Biserica, Pe cine au omorât, Ed. Armatoli, Roma, 1973, p. 21, 40).

    Emil Cioran, scriitor şi filosof: “În noi gemea viitorul. În unul clocotea. Şi el a rupt tăcerea blandă a existenţei noastre şi ne-a obligat să fim. Virtuţiile unui neam s-au întruchipat în el. România din putinţă se îndreaptă spre putere. Prezenţa lui era tulburătoare şi n-am plecat niciodată de la el, fără să simt acel suflu iremediabil, de răscruce, care însoţeşte existenţele marcate de fatalitate. Căpitanul nu suferea de viciul fundamental al aşa-zisului intelectual român. Căpitanul nu era “deştept”, Căpitanul era profund. Cuvintele Căpitanului, grele şi rare, răsăreau din Soartă. Ele se plămădeau undeva departe…Acele gânduri au urzit rostul nostru. În ele respirau natura şi cerul. Şi când au pornit spre înfăptuire, temelia istorică a ţării s-a zguduit.

Corneliu Codreanu n-a pus problema României imediate, a României moderne sau contemporane…El a pus problema în termini ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci să introducă absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai să creeze România, dar să-i şi răscumpere trecutul, să insufle absenţa seculară, să salveze, printr-o nebunie, inspirată şi unică, imensul timp pierdut. Căpitanul a dat românului un rost. Înainte de el, românul era numai român, adică un material uman alcătuit din aţipiri şi umilinţi…Acel ce a dat ţării altă direcţie şi altă structură, unea în sine pasiunea elementară cu detaşarea spiritului. Soluţiile lui sunt valabile în imediat şi în veşnicie. Istoria nu cunoaşte un vizionar cu un spirit mai practic şi atâta pricepere în lume, sprijinită pe un suflet de sfânt…Fiecare credea că-l înţelege. El totuşi scăpa fiecăruia. Depăşise limitele României. Însăşi Mişcării i-a propus un mod de viaţă care întrece rezistenţa românească. A fost prea mare. Înclin uneori a crede că el a căzut din conflictul mărimii lui cu micimea noastră. Nu este totuşi mai puţin adevărat, că epoca de prigoană a scos la iveală caractere pe care cea mai încrezătoare utopie nu le-ar fi putut bănui…În preajma Căpitanului, nimeni nu rămânea călduţ. Peste ţară a trecut un fior nou. O regiune umană bântuită de esenţial. Suferinţa devine criteriul vredniciei şi moartea, al chemării…Credinţa unui om a dat naştere unei lumi…Cu excepţia lui Iisus, nici un mort n-a fost mai prezent printre vii…Acest mort a răspândit un parfum de veşnicie peste pleava noastră umană şi-a readus cerul deasupra României.” (“Glasul strămoşesc”, Sibiu, anul VI, nr.10/25 Decembrie 1940).

    CONSTANTIN PAPANACE, scriitor, istoric, om politic aromân: “Corneliu Zelea Codreanu a afirmat cu tărie credinţa în Dumnezeu şi în primatul spiritului asupra materiei, într-un moment când egocentrismul cel mai feroce, ateismul cel mai destrăbălat şi materialismul cel mai grosolan, pustiau straturile noastre conducătoare. A propăvăduit ca forţă propulsoare a societăţii, principiul dragostei creştine. A preconizat toleranţa cea mai desăvârşită faţă de credinţa altora. A făcut şcoala omului de caracter, omului de onoare, omului care nu minte niciodată, omului demn, corect, drept, voios, muncitor şi cu curajul răspunderii. A luptat pentru înfrăţirea între toţi fiii neamului, a tuturor claselor sociale. A indicat linia loialităţii desăvârşite. A crezut cu tărie în neegalata armă a jertfei. A creat “omul nou”, tot ce rasa noastră poate să dea mai mândru, mai înalt, mai drept, mai înţelept, mai curat, mai eroic.” (Constantin Papanace, Evocări, Ed. Fund. “Buna Vestire”, 1997, p. 54-56).

   Petru C. Baciu, poet şi scriitor creştin: “Corneliu Codreanu era un bărbat frumos, înalt, drept, construit armonios, cu părul castaniu şi ondulat care-i cădea câteodată pe frunte. Avea ochii albaştrii-verzui, pătrunzători, din care iradiau raze puternice şi strălucitoare de nobleţe sufletească.

Fără îndoială că era un om bun, corect, cinstit, uman şi plin de dragoste pentru toţi din jurul său. Era de o credinţă şi convingere nestrămutată în misiunea pe care o avea de îndeplinit. Corectitudinea lui mergea atât de departe că se împletea cu virtutea onoarei pe care o aplica cu atâta severitate faţă de el şi de ai lui, dar şi faţă de duşmani: “mai bine să cazi pe drumul onoarei decât să învingi prin mişelie”

Era de o mare şi înaltă judecată. Împreuna judecata cu strategia unui mare conducător de armată pe câmpul de bătălie şi cu mare abilitate de execuţie. Era frumos şi atrăgător. Pasul îi era greoi, gesturile stăpânite şi vorba cumpătată. Avea în el un magnetism din orbita căruia nu te puteai elibera. Judeca cu o repeziciune uimitoare. Analiza orice situaţie până în cele mai mici amănunte. Voia să ştie tot ce se petrece. Îi plăcea să fie bine informat. Era pe pământ şi parcă nu era. Întreaga lui fiinţă ardea ca o flacără ce mistuie din interior probleme şi gânduri greu de descifrat, dar aşa de naturale pentru cel ce înţelegea misiunea lui pe pământ. Naturalul şi supranaturalul se oglindeau în întreaga lui fiinţă. Era om şi împărat. Flăcările mistice din privirea lui se înălţau până la devotement şi sacrificiu. Era un realist. Ştia că drumul regenerării morale a unei generaţii nu se poate parcurge peste noapte. O biruinţă nu se poate câştiga din victorii ieftine, ci numai din răbdare, educaţie şi sacrificii de indivizi, de neam şi de durată. Postea miercurea şi vinerea, câteodată post negru. Era sărac şi trăia în lipsuri franciscane. Costumul naţional l-a purtat ani de-a rândul. În biserică ţinuta lui dădea maiestate şi umplea de slavă serviciul divin.” (Petru C Baciu, Răstigniri ascunse vol. II, Ed. Fund. Culturale “Buna Vestire”, Bucureşti, 2004, P. 288).

    Puiu Victor Gârniceanu, avocat, scriitor, publicist: “Acest om, Căpitanul este un cerebral şi sentimental totodată. Este raţional şi mistic, e bun şi dur, blând şi implacabil, voluntar şi suav, orgolios şi modest, tenace fără să fie rigid, idealist fără să fie utopic, vizionar al potenţelor latente ale poporului daco-român. De înaltă energie spirituală şi de extraordinară forţă fizică, pedagog şi conducător, răbdător şi prudent. Era un organizator obsedant de imperative spirituale, în marea lui putere de dragoste pentru ceilalţi oameni, pentru toate făpturile lui Dumnezeu, pentru animale şi insecte, pentru culorile câmpului, pentru florile şi păsările lui Dumnezeu. Nesfârşita lui bunătate faţă de copii şi umili, cum credem că nimic mare nu s-a făcut în lume fără dragoste, fără îndoială că el era cel chemat la redeşteptarea neamului daco-român.” (Din lumea legionară, Salzburg, 1951, Col. “Omul nou”, I).

    Iordache Nicoară, asistent universitar, scriitor: “Şi şi-a realizat omul acela coborât din munte, viaţa lui românească adânc, cu o frumuseţe şi cu o autenticitate care a pus pecetea pe veacul lui. Şi a izbutit, zugrăvind pe Sfântul Arhanghel, după îngenuncheri prelungi pe lespezile bisericilor şi ale temniţelor, după jertfe şi schingiuiri. A reuşit să strângă, cu braţele şi ochii lui, durerea tânără a neamului, să-I sape albie adâncă şi s-o lase să curgă clocotind prin veacuri până astăzi.”(“Gazeta de Vest”), p. 31).

    Vasile Posteucă: “N-a revenit Căpitanul, aşa cum îl doreau toţi, cu chipeşa lui înfăţişare, dar nici n-a zăbovit la Jilava. S-a ridicat din mormânt şi a străbătut capitala, plâns de toată ţara. A fost tot o înviere. Nu învierea trupească, pe care n-a cunoscut-o decât un singur om, Fiul lui Dumnezeu, ca o garanţie a învierii noastre a tuturora, ci Învierea Adevărului contra puterilor întunericului…Cine ar fi cutezat să spună în 1938-1939, şi chiar în 1940, că va învia Căpitanul? Cine l-ar fi crezut sănătos la minte pe acela care ar fi afirmat atunci că Corneliu Codreanu va da într-o bună zi, lespedea de două vagoane de ciment la o parte şi că va mai mărşălui odată biruitor prin mijlocul neamului, regăsit şi cutremurat de aşa măreţie, prin faţa duşmanilor, a călăilor înnebuniţi de groază şi aruncaţi la pământ, călcând peste propria sa moarte? Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? Şi totuşi minunea s-a împlinit. Căpitanul şi martirii lui au înviat. Au înviat! Scriu acest cuvânt cu toată îndrăzneala. Căci ridicarea lor din morminte n-are nimic pământean. Face parte din voia lui Dumnezeu şi din veşnicia celeilalte învieri, întâmplată acum aproape 2000 de ani. A fost adevărat : Înviere.” (Desgroparea Căpitanului, Ed. Mişcării Legionare, Madrid, 1977).

MARTURISIRE CRESTINA. SCRISOAREA TRIMISA DIN TEMNITA DE CORNELIU ZELEA CODREANU (CU O LUNA INAINTE DE A FI ASASINAT) CATRE CAMARAZII SAI AFLATI IN LIBERTATE. "Din adancul inimei mele va dau tuturora sfat: acceptati jertfa si va veti bucura de biruinta Invierii"

Dragii mei,

Incontestabil că de peste 6 luni, am suferit dureri şi umiliri pe care nu le-am întâlnit nici odată până acum. Din prima zi când am intrat pe acest făgaş, altfel în continuarea atitudinei mele anterioare, am căutat să-mi impun ca linie: acceptarea totală a jertfei care mi se cere, fără nici un fel de reacţiune am încercat un singur răspuns: dragostea. „Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”. În aceste zile cuvintele de mai sus pot părea stranii. E greu. Şi totuşi acesta este adevărul suprem! Este foarte greu ca de sub ploaia de lovituri, de sub umerii cari se apleacă tot mai mult, de sub carnea care te doare, sufletul tău să mai arunce, măcar din când în când, câte o rază de dragoste celor ce te lovesc. E greu. Pare că sfarmă orice logică pământească. Şi totuşi e ceva uriaş de mare. Nu simţiţi că o atare atitudine, vă`nalţă pe culmi pe care nici o răzbunare din lume nu v-ar putea ridica? Nu mi-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme, este un laş de ultimă speţă). Nu am cerut dela nimeni nimic. Orice bună voinţă care mi s`ar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz. Dar, din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: urmaţi linia de mai sus, acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei. Am auzit că vă agitaţi. Greşit. Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v`am spus. În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri, decât cei ce guvernează azi. Dar ei au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde. Noi însă trebuie să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: „Dumnezeu să vă ajute”. Încă o dată răbdare. Şi dacă totuşi nu putem să urcăm pe cea mai înaltă culme creştină, eu cred că sunt destul de înţelept, dacă vă dau sfatul să amânaţi pe mai târziu orice certuri dintre noi Românii, căci timpul va lămuri mult în decursul său.

Trimit aceste rânduri după 200 de zile.

Cu îmbrăţişări

Corneliu Z. Codreanu

Vineri 28 Octombrie 1938

Acum 73 de ani, in noaptea Sfantului Andrei (apostolul neamului romanesc), Corneliu Zelea Codreanu a fost martirizat de regimul dictatorial al regelui Carol al II-lea. Evocare a Sefului Miscarii Legionare - VIDEO Elena Codreanu, sotia Capitanului

MLĂDIŢELE ALESE ALE Sf. Mucenic CORNELIU. Istoricul Gheorghe Nistoroiu reface portretul lui Corneliu Codreanu, pe baza mărturiilor unor personalităţi

Chornelus, Cornelius, -vechi nume thrac, folosit de ierarhia Castei militare, cu atributul de conducător, tribun, comandant, având însuşirile de încrezător, dârz, strateg, organizator, ales, cucernic, predestinat pentru o misiune nobilă.

Corneliu era un tânăr bărbat, chipeş, din Cezareea thracă, comandant-sutaş, din cohorta Italica, cucernic şi temător de Dumnezeu cu toată casa sa. Om fin, drept, rugător fervent, postitor şi milostiv cu semenii săi, aducea slavă şi mulţumiri permanent Creatorului său. Pentru credinţa şi bunătatea sa primeşte binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos, puterea Duhului Sfânt şi Sfântul Botez direct de la Apostolul Petru.

Corneliu sutaşul devine astfel cel dintâi Ucenic chemat, care deschide calea Neamurilor spre încreştinare. Ulterior, râvna sa pentru Via lui Hristos şi faptele sale alese îl aduc pe înalta treaptă de Episcop al Cezareei Palestinei.

Lumea creştină trebuie reaşezată degrabă, axial (crucial), pe fundamentul adevărului şi al dreptei credinţe, pe strălucirea puterii dreptăţii, printr-o Elită naţional-creştină, ce presupune o conştiinţă şi o trăire deplină în Duhul Sfânt, aşa cum au fost Eroii, Martirii, Sfinţii şi Mărturisitorii veacului XX, care s-au apropiat de Hristos până la unirea cu El. În Iisus Hristos se contemplă creaţia, sensul şi finalitatea ei. De aceea rostul Bisericii luptătoare este de a se asuma responsabil pentru tot ce se întâmplă în societate, promovându-şi puterea istorică. Pasivitatea Ierarhiei, ignoranţa, lenea, indiferenţa, ipocrizia, ori laşitatea, împlinirea şi împăcarea cu “duhul vremii”, conduc nemijlocit la criza de putere a creştinătăţii şi implicit la ascesiunea puterii antihristice (ateismul, comunismul şi sionismul). Lumea creştină trebuie gândită numai prin Mântuitorul Hristos, nu invers, pe Hristos, prin lumea care şi-a dezvoltat treptat propriul ei sfârşit (prin anarhie, ezoterism, tiranie, senzualism, ură, tiranie, poluarea naturii, epuizarea resurselor naturii, tot felul de conflicte, depresia, degradarea şi alienarea oamenilor. Mântuirea lumii este aşadar, dependentă şi de credinţa oamenilor, a Naţiilor, care sunt conlucrarea dintre Elita spirituală şi Dumnezeu. Elita spirituală nu înseamnă şi Ierarhie. Sensul istoriei trebuie să fie Hristic, altfel devine un sens apocaliptic, instituţionalizat, prin false ideologii, prin orânduiri rele (tiranii locale şi universale), prin nedrepte legiuiri, prin crimele politice, prin abuzuri criminale, prin, prin decăderea morală şi viaţa degradantă a oamenilor, prin cultul satanic, prin continua prigonire şi ucidere a creştinilor. Sunt nesfârşite mijloace cu care se organizează răul în lume pentru a se instaura apocaliptic. De aceea se cere imperios şi responsabil rolul Elitei Naţional-Creştine, care să instituie sensul istoric al creştinismului în lume, înnoindu-l şi desăvârşindu-l, atât sub aspect spiritual cât şi material, vizând opera de mântuire, care este o problemă integrală a lumii. Dacă Biserica este luptătoare şi creştinătatea trebuie să fie luptătoare, care antrenează şi lucrează prin toţi factorii de cultură, prin om, familie, popor, neam, omenire. Ordinea moral-creştină va crea o ordine naturală a lumii, spiritualizând-o. Poporul, Neamul, Omenirea, prin Elita spiritual conducătoare, trebuie să concretizeze rolul istoric al creştinismului. Elita nu slujeşte sieşi ci creştinismului, lumii, prin factorul politico-social şi fenomenul cultural-ştiinţific. Slujirea Ei se concretizează în faptă, lucrare, trăire, viaţă, istorie, biserică. Prin absenţa istorică, creştinătatea se destramă religios, prin destrămarea politică. Astăzi omenirea aflată între supravieţuire şi dezastru, trăieşte apogeul crizei mondiale, sub toate aspectele: religios, spiritual, politic, economic, moral, social, militar, etc. Creştinătatea, lumea, aşadar, trece de sub influenţa religioasă sub influenţa ocultei antihristice. De aceea se cere imperios o reîncreştinare a creştinătăţii! Acest nou început de creştinătate la Naţiunea daco-română s-a asumat responsabil imediat după reînfăptuirea României Mari prin Elita Naţional-Creştină, care a polarizat Generaţia de aur de la `22. Ţelul permanent şi final al Elitei Naţional-Creştine constă în înfăptuirea unei revoluţii moral-creştine, pentru a transforma individul (indiferent la soarta sa sau a altora) într-o persoană responsabilă, care îşi asumă întreit dragostea sa faţă de Dumnezu, faţă de Naţiunea sa, faţă de comunitatea prezentă, creştină şi universală, dându-şi prinosul de Jertfă al Eroilor, Martirilor, Sfinţilor şi Mărturisitorilor întru Hristos.

“Ţelul final nu este viaţa, ci Învierea. Învierea

Neamurilor în numele Mântuitorului Iisus Hristos.

Creaţia, cultura, nu-i decât un mijloc pentru a obţine

această înviere.” (Corneliu Zelea Codreanu)

Pornind de la evocările unor personalităţi contemporane, străine şi româneşti vom alcătui aproape fidel chipul lui Corneliu Zelea Codreanu, iniţiatorul Măşcării de reîncreştinare a românilor.

Nicholas Nagy-Talavera, istoric evreu-american: “…Deodată s-a produs o rumoare prin mulţime. Un bărbat chipeş, smead, înalt, îmbrăcat într-un costum alb, românesc, a intrat în curte călărind un cal alb. S-a oprit aproape de mine. N-am putut vedea nimic monstros sau rău în el. Ba chiar dimpotrivă. Zâmbetul său copilăros, sincer, radia asupra mulţimii celor săraci şi părea să fie una cu mulţimea şi totodată în mod misterios, departe de ea. Carisma este un cuvânt nepotrivit pentru a defini forţa stranie emanată de acest om. Poate el aparţinea pur şi simplu pădurilor, munţilor, furtunilor de pe culmile Carpaţilor acoperite cu zăpadă, sau lacurilor şi vânturilor. Şi astfel stătea în mijlocul mulţimii în tăcere. Tăcerea sa era elocventă; părea mai puternică decât noi, mai puternică decât ordinul prefectului care i-a interzis să vorbească.” (Nagy- Talavera, Nicholas, O istorie a fascismului în Ungaria şi România. Ed. Hasefer, Bucureşti, 1996; ed. orig. 1971, în engl.).

Walter Hagen, istoric evreu-austriac: “Codreanu avea mai mult profilul unui profet religios decât acela al unui şef de partid. Cei care-l urmau îl venerau ca pe un sfânt”. (Die geheime Front. Nibelungem Verlag, Linz und Wien, 1940).

Andreas Hillgruber, istoric evreu-german: “Legiunea Arhanghelului Mihail, întemeiată în 1927, era creaţia exclusivă a lui Corneliu Zelea Codreanu, un om plin de pasiune politico-religioasă. Antisemitismul Mişcării era de natură religioasă şi naţională, nu rasistă. Obiectivul lui Codreanu era înlăturarea pseudo-democraţiei din România şi reînnoirea statului român printr-o conducere autoritară, înrădăcinată solid în creştinismul ortodox. Principiile Mişcării izvorau, fără îndoială, dintr-un profund patriotism authentic”. (Andreas Hillgruber, Hitler, Konig Carol und Marschall Antonescu, Ed. Franz Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1954).

Zigu Ornea, istoric evreu: “Toate aceste elogii (şi celelalte, multe, necitate) despre Codreanu, ce întreţineau în jurul lui o atmosferă de cult, uimesc şi fascinează. Mai ales că unele (anume alese) sunt datorate unor oameni de cultură notorii, unor strălucite inteligenţe. Dincolo de fanatismul unui credo de atunci, e dincolo de îndoială charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Dârzenia, intransigenţa, tăria convingerilor, integritatea morală, traiul modest, aproape în sărăcie, fanatismul credinţei ortodoxe erau, indiscutabil, calităţi care se distingeau într-o lume sceptică şi aranjoare, cu moravuri laxe şi mereu coruptibile. Aceste trăsături morale impresionau, convingeau, trezând admiraţie şi respect. Charisma lui Codreanu era o realitate incontestabilă.” (Zigu Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Ed. Fundaţia Culturală Română, 1995, p.386).

David Şafran, Rabin, dr. :”Ca student, auzisem de la legionari lucruri fantastice despre Căpitan. Eram dornic să-l cunosc personal. Ba am apelat şi la foştii mei profesori de la Universitatea bucureşteană: Mircea Vulcănescu şi Traian Herseni, ca să fiu primit de Căpitan …la Casa Verde…Sub ochii lui de jar, se ascundea o privire vulturească. Încredere, ambiţie, verbaj gândit şi cântărit ab initio…Codreanu mă ascultă cu atenţie. Apoi, subit, parcă-l văd cum cade în transă. Cu o voce puternică, îl aud cum proclamă cu patos:

-Eu i-am văzut pe sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Eu cred în Sfânta Cruce. Biserica e pentru mine un simbol sublim, etern. O, Doamne, iartă-mi greşelile!

Îl vedeam că suferă…

-În ce cred evreii, ca să supravieţuiască vremurilor grele prin care trece omenirea?!

-Noi credem în adevăr. Politica nu e adevăr, dreptatea e o iluzie, banul e o minciună. Acestea sunt realităţi…În credinţă, toate neamurile sunt egale în drepturi ca şi în datorii. Pentru Domnul nu există un popor mai mic sau mai mare. (Deci, nici “ales”, nici antisemitism.)

Între credinţă şi antisemitism este un non sens. Credinţa îi învaţă pe oameni despre frăţia universală. Intrasem la Casa Verde la ora 1 şi 20 (11 Ianuarie 1937). Vorbeam de acum de peste două ceasuri. Eram decis să mai rămân pentru a pleca limpezit. Nu era o discuţie de cabinet, ci s-au amestecat aici durerile lumii… Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gând şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi ca prieteni. Venisem la el cu sinceritate. Îl văd cum se ridică, îmi întinde mâna şi-mi spune:

-Am avut mare plăcere de întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărâme din taina infinită a credinţei. Eu n-am venit să provoc ură sau răbufnire. Sufletul mi-e curat…Nu pe omul superior noi cercăm să-l şlefuim, ci pe omul-om.

Am plecat. Am cântărit mult ultimul său răspuns. Am văzut în trăirea lui un început de logică.

Apoi a venit tăvălugul. Codreanu a fost ucis din ordinul lui Carol al II-lea, în 1937.” ( David Şafran, “Karl Marx, antisemit”, Ierusalim, 1979, p. 106-115, cap. Casa Verde).

Richard Wurmbrandt, pastor evreu, misionar şi scriitor : “ –Ştii că de la Jilava al lui Codreanu a contribuit la încreştinarea mea? Jurnalul conţinea elemente curente, impresii, amintiri, dar mai ales o profundă cugetare creştină, prilejuită de recitirea, în temniţă a celor patru Evanghelii şi a Epistolelor Sf. Apostol Pavel. (Mărturie Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 161).

Interviu inedit cu Elena Codreanu, soţia fondatorului Mişcării Legionare. Corneliu Codreanu nu a părăsit ţara pentru a evita răzbunarea autorităţilor.

- Cu trecerea timpului, Corneliu Codreanu a mers pe o mistică ortodoxă?

- El era un om care se ruga în singurătate. Avea la Casa Verde morţii, Moţa şi Marin, pe care i-a îngropat în acolo 1937 şi nu intra în casă sau nu ieşea din casă fără să treacă pe la mormintele lor.

- Am înţeles că voia să dea un caracter mai accentuat creştin Mişcării, mergând spre o mistică ortodoxă. Spunea că avem nevoie şi de sfinţenie, nu numai de luptă, nu?

- Da. Avem nevoie de religie. Nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Nu se poate face nimic. Deci calea asta nu trebuie pusă de o parte. Cine vrea o acceptă, cine nu, nu acceptă. Nu! Trebuie să fie acceptată de la început. Aşa cum accepţi Mişcarea Legionară, să lupţi în ea, să cânţi sau mai ştiu eu ce, tot aşa trebuie să accepţi această parte religioasă, de credinţă.

- Caracterul predominant al mişcării era ortodox.

- Da, da. Pur ortodox.

- Aţi vrea să ne vorbiţi de ultima perioadă de detenţie a lui Codreanu?

- El a fost ridicat de la Predeal. Adică se întâmplau arestări. Într-o zi a intrat şi a zis: „Ştii ce”, fiindcă biroul lui era despărţit de o uşă de locuinţa lui personală. Şi vine la mine şi-mi spune: „Să faci bagajele că plecăm”. „Unde plecăm?”. „Plecăm în Italia”. „Şi ce ar trebui să iau?”. Zice: „Iei un rând de costum naţional şi restul ce vrei. Nu vreau să fiu urmărit după îmbrăcăminte”. „Bine, şi când plecăm?” „Mâine-poimâine plecăm. Geamantanul să fie gata. Plecăm cu Ilarie”. Ilarie era şoferul. „Bine”. Trec două-trei zile, nici o mişcare. S-a răzgândit pentru că prin plecarea lui ăştia să nu se repeadă să facă arestări cu nemiluita. Să intre aşa în toată Mişcarea Legionară şi prin aceste intimidări să distrugă Mişcarea Legionară. Să evite o răzbunare.

- Să evite o răzbunare?

- Să evite o răzbunare. Şi atunci nu au mai plecat.

- După ce a fost arestat, dumneavoastră de câte ori l-aţi văzut?

- L-am văzut în fiecare lună. L-am văzut şi la Jilava. Şi acolo tot aşa, cu porţia, şi cu bilet de la Ministerul de Interne.

- Eraţi asistaţi în discuţi?

- Da. Şi pe urmă l-a mutat la Râmnicu Sărat şi acolo aveam voie odată pe lună. Permisul mi se scotea tot de la Ministerul de Interne.

- Cât timp vă acordau?

- 10-15 minute. Asistată de directorul sau subdirectorul închisorii.

- Avea voie să vă dea ceva scris?

- Nu. Doamne fereşte! Al doilea permis l-am cerut cu două săptămâni înainte de omorârea lui. Aşa a picat. El zicea să nu mă amestec fiindcă aranjase el. Ca să îmi spună subdirectorul, la care am fost după ieşirea de la el, că i-a făcut o propunere să aranjeze în aşa fel încât să poată ieşi din închisoare împreună cu subdirectorul şi soţia lui. Eu cred că Corneliu n-a avut suficientă încredere în această expediţie. Să plece cu un om care era şi subdirectorul închisorii lui, care avea obligaţii acolo, către armată. Eu cred că el nu a avut încredere. Dar, până la urmă, s-a purtat frumos cu el în sensul că, atât timp cât am stat de vorbă cu el, nu ne-a asistat, ne-a lăsat să ne spunem tot ce aveam de spus. Ştia că scot biletul pentru Sima şi m-a ajutat în sensul acesta, implicând pe soţia lui ca tovarăşă de ieşire din închisoare. Cât timp stătusem în închisoare cu Corneliu se zvonise până la comandant cum că eu sunt acolo şi n-am părăsit închisoarea. Şi atunci comandantul închisorii a venit să se convingă de acest lucru şi el a fost un om foarte de treabă, el şi soţia lui, pentru că m-au primit în apartamentul lor şi m-au găzduit până ce s-au potolit lucrurile. El a putut să aibă posibilitate de convingere faţă de comandant că eu am părăsit închisoarea, în timp ce eu mă aflam la el în apartament. Atunci soţia lui, luându-mă la braţ, a ieşit cu mine din închisoare, ca şi când aş fi fost o verişoară, care venise din provincie în vizită la ei. Am profitat de ploaie şi am intrat sub aceeaşi umbrelă. M-a salvat fiindcă m-a dus până în centru şi de acolo mi-a explicat cum să ajung la gară, ca să mă pot descotorosi de paza care era în jurul închisorii şi peste tot, şi la gară, nu mai vorbesc de împrejurimile închisorii. Erau o mulţime de agenţi în civil aşa că până la urmă el s-a purtat bine, dar cred că Corneliu nu a avut încredere în promisiunea lui. Era prea hazardată propunerea de a părăsi locuinţa împreună cu soţia. Nu aveau copii, dar totuşi ar fi fost pus în urmărire. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat?

interviu realizat de Florin Palas

Monahul Paulin (M. Petru Vodă), detinut politic 22 de ani, vorbeşte despre Aiud, proiectul lui Puric, sfinţii închisorilor şi crezul generaţiei sale

Aiudul a fost cu-adevărat temniţa neamului românesc. Aproape toţi intelectualii români de vârf şi-au pierdut viaţa acolo. În primul rând, pentru că Aiudul a fost considerată puşcăria legionarilor.

În 1948 a fost foamete. Erau patru ţigani, cu un car cu bivoli, care tăiau urzicile, le malaxau, aduceau un sac de mălai, un sac de făină de soia şi făceau mâncare pentru 3500-4000 de oameni. Asta pentru două zile!

O altă crimă pe care a făcut-o regimul comunist a fost cu generalii care au condus Armata Română şi au murit la Aiud. Criminalii de război, cum i-au numit comuniştii. Practic erau ca nişte schelete. Asta a făcut regimul comunist. Şi poate e prea puţin acest lucru, pentru că, dacă am suferit cei care am fost în puşcărie, sunt sigur că au suferit şi cei de afară. Poate chiar mai mult!

La Aiud a fost închisă toată elita neamului românesc. Domnule, de unde or fi adus călăii ăia de gardieni, ce lapte or fi supt la mamele lor? Nişte criminali ordinari. Deşi erau poate special înrăiţi, pentru că dimineaţa când veneau la serviciu, îi dezbrăcau la pielea goală să vadă dacă n-au scrisori pe care să le aducă deţinuţilor.

- Cum a fost regimul din închisoarea Aiud?
- Ca să-ţi spun chinurile de la Aiud trebuie să pornim de la izolări. Să dormi pe ciment, iarna, vă daţi seama! În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Eu am raportat condiţiile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată... În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: „Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!”.
În 19 ani şi şapte luni cât am stat în închisoarea Aiud n-am ştiut nici de mama, nici de tata, nici de scrisoare, nici de vorbitor, nici de cămaşă, nici de izmană, nimic. Am lucrat zi-lumină şi am primit o pastă de dinţi şi-o batistă. La Piteşti, casierul şi contabilul de acolo mi-au spus cât am câştigat lucrând în mină: 45 de bani.

- Ce personalităţi aţi cunoscut la Aiud?
- Cam pe toţi pe care îi ştiţi şi dumneavoastră, eu i-am cunoscut acolo.

- L-aţi cunoscut pe Traian Trifan?
- Cum să nu. Trifan era în închisoare din 1941. L-am cunoscut şi pe Părintele Arsenie Papacioc, şi pe mulţi alţii.

- Care a fost crezul pentru care aţi luptat şi suferit, Părinte?
- Dragostea de neam, ţară şi Dumnezeu. Singurul om politic pe care l-a avut România şi a vrut să facă ceva în cadrul neamului, fără să împrumute nimic din Apus sau Răsărit, a fost Corneliu Zelea Codreanu. În afară de el am mai avut un singur om politic: Ion I.C. Brătianu. Restul n-au nimic comun nici cu Dumnezeu, nici cu neamul.

Părintele Justin nu este de acord cu proiectul Aiud dirijat de Dan Puric

- Vi se pare moral să se ridice ceva la Aiud fără avizul foştilor deţinuţi politic?
- Acolo sunt osemintele celor care au fost în puşcărie. Monumentul de la Aiud este al foştilor deţinuţi politic. Episcopul poate face ce vrea, dar osuarul a fost sfinţit de IPS Bartolomeu Anania. La sfinţirea mesei din Sfântul Altar am participat şi eu. Fosta mea soţie este maică la Aiud.

- Ce se întâmplă cu plănuita mănăstire de la Aiud?
- Sunt două planuri. Unul din ele este dirijat de un om al masoneriei, Dan Puric. P.S. Andrei al Alba-Iuliei e de acord cu planul lui Puric. Părintele Justin nu a fost de acord cu acest proiect şi-acum totul a rămas baltă. Eu cred că Părintele Justin ar face biserica. Ce vedeţi aici, la Petru Vodă, e făcut de el. Dacă nu e făcut cu mâna lui, atunci cu banul văduvei pe care l-a primit de la credincioşi.

Interviu consemnat de Florin Palas
Foto: Cristina Nichitus

(fragment dintr-un interviu acordat de fostul detinut politic, Monahul Paulin - 22 de ani de inchisoare, dintre care 18 numai la Aiud - revistei Veghea, nr. 4, 2009)