Magda Ursache: In epicentrul istoriei - O evocare a Maresalului istoriei, profesorul Gheorghe Buzatu. Istoria sörösist-wieselizată face din trădători, disidenţi. „Chirurgii marilor imperii” or fi ei puternici, dar nu putem capitula fără să ne împotrivim.

de Magda Ursache
 

Mai sînt, cît le-o fi dat să mai fie, ici-colo prin România, acele Pietá naiv-alegorice, dar cît de impresionante, înălţate după Primul Război Mondial, transmiţînd o anume pulsaţie patetică. Femeia-soră, lăsîndu-şi palmele pe fruntea celui rănit, să-i oprească sîngele; femeia-lacrimă, jelindu-şi morţii-eroi; femeia-vatră, cu multe inimi, pentru fiecare provincie cîte una; femeia-mamă, ducînd ulciorul cu apă spre buzele soldatului ciuruit de schije; femeia-ţară, pe cal, şarjînd, cu tensiune-n ochi şi-n braţul ce îndeamnă la apărarea hotarelor, pe care noi vrem musai să le „transparentizăm”. Cred că istoricul Gh. Buzatu, plecat dincolo la 20 mai 2013, s-ar cuveni să aibă un astfel de monument: îl văd înălţînd capul spre cununa pe care femeia-istorie vrea să i-o aşeze pe creştet. A fost cu adevărat un Mareşal al Istoriei, aşa cum s-a spus. A scris cu dragoste de simplu soldat despre celălalt Mareşal. De la Profesor ştiu că pe torţionarul Nicolschi, alias Boris Grünberg, condamnat la moarte pentru spionaj N.K.V.D., l-a graţiat Ion Antonescu, în 1941, ca, în '46, cum scria cu amărăciune cărturarul, să vină „răsplata salvatorului”: glonţul.

Istoria sörösist-wieselizată, face din trădători, disidenţi 

Cînd se bate monedă pe istoria neîntîmplată, pe ficţionarea ei, Gh. Buzatu a avertizat ce păgubos, ce iresponsabil e jocul de-a trecutul, ca şi jocul de-a arhiva. A ştiut bine că, dacă te joci cu el, trecutul te ajunge din urmă, că Istoria ne trăieşte şi ne-trăieşte fără milă dacă nu facem exerciţii de anamneză. „Înţelegînd trecutul, întrevedem viitorul”. E spusa lui Xenopol.

I-am dus la Cabinetul din Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Filialei Iaşi a Academiei Române, unde lucra de dimineaţa devreme pînă tîrziu, în noapte, cartea lui Lucian Boia, „România altfel” (făceam permanent schimb de volume). A refuzat să-l citească după ce i-am decupat din şeful de şcoală următoarea frază: „nu istoria ne învaţă, ci noi îi spunem istoriei ce trebuie să ne înveţe”[1]  Vrem să ajungă la cititori numai mesajul că România e altfel, în sens rău, mai rea decît orice altă ţară, a constatat mîhnit Profesorul. Şi că a fi român nu-i o calitate, cum i-a spus rabinul Moses Rosen lui Petrică Roman, am completat eu. Dacă ar fi avut timp, Gh. Buzatu ar fi scris cartea intitulată România, altfel, adică aşa cum este ea, cu bune şi cu rele, cu bătălii cîştigate şi cu bătălii pierdute.

Gh. Buzatu a înapoiat medalia 

Gh. Buzatu a trecut, în şcoală fiind, perioada rollerizată a Istoriei R.P.R.. Ukazul transmis de Kremlin: să fie scoşi din suflet şi din creier eroii României şi înlocuiţi cu trădători. Cum să nu-l doară inima cînd istoria, acum sörösisto-wieselizată, face din trădători disidenţi? Ca Brucan, devotatul Anei Pauker, ca Pacepa, devotatul familiei Ceauşescu, ca Militaru, devotat K.G.B...

Gh. Buzatu a înapoiat medalia lui Ion Iliescu, după ce preşedintele l-a decorat pe Elie Wiesel, primind în obraz acel triadic „Aţi ucis, aţi ucis, aţi ucis!”, fără a da replică. Wiesel nu suportă semnul egal între holocaustul hitlerist şi cel stalinist; oare evreii omorîţi de generalissimul Stalin sînt altfel de evrei decît cei omorîţi de „micul caporal” Hitler? În 2002, nobelizatul Păcii nu s-a dus cu o lumînare la Memorialul Sighet, aflat în preajma casei sale părinteşti. Sau holocaustul împotriva românilor nu-l interesează?

Traian Golea: Cum se regizeaza condamnarea unui popor. Petre Roman - Ion Iliescu - Revista 22 - Moses Rosen - Elie Wiesel - New York Times - Congresul American. Doctorul Teofil Mija despre doua suflete de eroi: Traian Golea si Ion Gavrila Ogoranu.

      

        Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

        -Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc. Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă. Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

-         Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

     Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Vezi si:

Monolog neokominternist al Politiei Gandirii (reprezentata de Institutul “National” Elie Wiesel si IICCMER) indreptat impotriva eroilor, a sfintilor din inchisori (Pitesti, Aiud, Jilava, etc) si a luptatorilor din munti.

Moştenirea lui Elie Wiesel versus moştenirea lui Ogoranu

Chiar mă întrebam când au să îşi scoată capul la suprafaţă băgătorii de seamă de serviciu în ceea ce priveşte “filmul legionar” al regizorului Constantin Popescu. Citind declaraţiile cel puţin ciudate, ca să nu zis semidocte, ale regizorului publicate în broşura Berlinalei, mi-am permis să ma îndoiesc că acest film va restabili valoarea morală şi politică a rezistenţei anticomuniste din munţii Carpaţi. Însă de aici până la a cere interzicerea acestui film pe motiv că Ion Gavrilă Ogoranu pe motiv că a fost legionar, e cale lungă.

Adevărul este că rezistenţa armată din Carpaţi nu a fost un fenomen exclusiv legionar. Grupurile de rezistenţă erau formate şi din militari, PNŢ-işti şi liberali, chiar şi apolitici. Însă statisticile arată că două treimi din deţinuţii politici din puşcăriile comuniste erau legionari. Şi cel mai longeviv grup de rezistenţă anticomunistă a fost cel al legionarului Ogoranu. O grupare care a avut chiar un parteneriat cu NATO, organizaţie militară din care România face parte şi azi şi care a organizat inclusiv paraşutarea unor legionari conduşi de Ică Tănase pe teritoriul României ocupate de sovietici, pentru a forma noi centre de rezistenţă anticomunistă. Este la fel de adevărat că majoritea cadrelor comuniste care au venit la conducerea României după 1945 erau evrei. O realitate de necontestat, care poate încă nu a fost studiată îndeajuns. Cu atât mai mult este o dovadă de neruşinare scrisoarea semnată de Marco Katz, preşedintele Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Anti semitismului din România, şi Alexandru Florian, director al Institutului Naţional pentru studierea Holocaustului „Elie Wiesel”, în care se cere oprirea proiecţiilor acestui film în cadrul Berlinalei din acest an.

Era de aşteptat această reacţie. Ea nu vine însă dintr-o grijă a promovării a unui personaj “antisemit”, aşa cum se susţine în scrisoare. Este vorba de o reacţie care va fi îndosariată şi va conta la atragerea de noi fonduri din străinătate pentru institutele conduse de semnatari. Pentru că într-o Românie care înregistrează două-trei incidente “antisemite” pe an (de obicei mâzgăleli pe ziduri făcute de tineri teribilişti fără afilieri politice), activitatea unor institute de “Monitorizarea şi Combaterea Anti semitismului” este una mai mult formală, ca să nu zic fără obiect. Însă banii care se bagă în aceste “institute” sunt cât se poate de reali şi vin de la diferitele organizaţii internaţionale de gen în urma unui raport de activitate: am protestat împotriva evenimentului x, am tras un semnal de alarmă în cazul y.

În toamna anului trecut am fost într-o excursie la gheţarul de la Scărişoara şi am observat un grup de aproape 20 de israelieni în vacanţă, plimbându-se cu ATV-uri prin munţii Apuseni. Aveau steagul Israelului atârnat cu mândrie de autovehicule. Erau majoritatea pensionari, rezervişti din trupele speciale care locuiau în coloniile israeliene ridicate în locul satelor palestiniene. Oameni care au luptat o viaţă cu arma în mână pentru “tărâmul făgăduinţei”, statul Israel. Eram şi eu însoţit de un prieten tot din Israel şi am început să vorbim despre sionism. Nu era încântat de războiul interminabil în care este antrenată patria sa şi i-am vorbit despre munţii Apuseni, despre Avram Iancu, despre rezistenţa anticomunistă din munţi. Era surprins că a existat o asemenea rezistenţă în România până în anii 1970 şi mi-a declarat convins că este impresionat de patriotismul românilor. Mi-a spus chiar că indiferent unde te naşti, trebuie să fii patriot şi că acuzele de rasism şi antisemitism sunt de multe ori fluturate fără fundament în faţa multor mişcări patriotice din întreaga lume.

Între această atitudine a unui israelian care a făcut stagiul militar obligatoriu în ţara sa şi a petrecut doi ani păzind frontierele statului Israel, şi atitudinea belicoasă a conaţionalilor săi din România, membri în diferite asociaţii (cu sau fără obiectul muncii), e cale lungă. Avem de a face cu o exacerbare a unei sensibilităţi istorice şi umanitare, când nu este cazul. Este vorba de moştenirea lui Elie Wiesel, personaj controversat care, în numele găsirii şi pedepsirii criminalilor împotriva umanităţii, a devenit un fanatic sionist şi a distrus vieţile unor oameni nevinovaţi, hăituiţi de această poliţie neoficială a lui Wiesel. Critici şi-a atras şi din partea gânditorului Noam Chomsky, care i-a repoşat acestuia fanatismul faţă de statul israelian. Dar poate cea mai reprobabilă declaraţie a lui Wiesel este acuzarea românilor ardeleni de deportarea evreilor în lagărele de exterminare naziste, pe vremea când Ardealul de Nord era sub ocupaţie horthystă! “Aţi ucis, aţi ucis, aţi ucis!”

De acest gen de moştenire, cu un mod de acţionare fanatic şi veninos, trebuie să se teamă Ogoranu şi ceilalţi eroi ai rezistenţei anticomuniste din Carpaţi. Nu contează că pe vremea ministeriatului legionarului Radu Gyr a fost înfiinţat teatrul evreiesc din Bucureşti, nu contează că Mişcarea Legionară a fost disculpată de toate acuzele în cadrul procesului de la Nuremberg! Contează doar că reprezentanţii “României profunde”, martirii care au ţinut aprinsă flacăra demnităţii româneşti sub ocupaţia ateilor sovietici, să nu îşi ocupe locul de cinste în memoria acestui neam. Acuzaţi, banalizaţi, demonizaţi. Ei bine, adevărul este că în faţa acuzelor fără sens ale acestor “wieselieni”, este cazul să luăm o poziţie hotărâtă. Iar dacă nimeni nu i-a cerut legal socoteală lui Wiesel pentru declaraţiile sale mincinoase şi calomnioase, este cazul ca următoarea dată când nişte “băgători de seamă” se vor trezi vorbind fără ei în legătură cu martirii acestui neam, să se trezească la tribunal, dând socoteală pentru mizeriile pe care le împroaşcă în jur.

George Bara

Sursa:

http://www.napocanews.ro/2010/02/mostenirea-lui-elie-wiesel-versus-mostenirea-lui-ogoranu.html