„Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea”
Elisabeta Rizea
(1912-2003)
S-a născut într-o familie de ţărani, în apropiere de Curtea de Argeş, ca nepoată a fruntaşului ţărănist Gheorghe Şuta, ucis de securitate în 1948. A făcut 13 ani de temniţă grea pentru că a sprijinit activ „Banda Teroristă” Arsenescu-Arnăuţoiu. „Bandiţii” sunt de fapt, eroii rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraşului.
A fost o femeie simplă de la ţară, cu o bucată mică de pământ, o căsuţă modestă din lemn acoperită cu şindrilă şi în curte câteva animale. Îmbrăcămintea ei era portul naţional, brodat cu modele în culorile alb-negru. A abandonat şcoala la vârsta de 14 ani pentru a-şi urma destinul: acela de a-şi duce existenţa din munca pământului. După 1945 s-a alăturat rezistenţei şi i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptătorii din munţi cu mâncare şi bani. Opoziţia ei faţă de exproprierea comunistă şi faptul că soţul ei, Gheorghe, s-a alăturat luptătorilor din munţi, i-au adus torturi şi ani grei de închisoare. A fost numită „duşman al poporului”, gospodăria etichetată „casă de bandiţi”, iar în cele din urmă prinsă de miliţie, condamnată la 7 ani de închisoare. În faimoasa închisoare de la Piteşti, Elisabeta a fost pusă în lanţuri şi închisă în celulă de maximă securitate.
Eliberată în primăvara anului 1958, Elisabeta continuă să ia legătura cu ofiţerii din Rezistenţă prin intermediul unei „căsuţe poştale” din scorbura unui copac din Valea Morii. Când conducătorul rezistenţei, Gheorghe Arsenescu, a fost arestat în 1961, ea este arestată din nou şi sentinţa îi este prelungită la 25 de ani. A fost transferată la închisoarea Mislea, închisoarea centrală a femeilor, unde a stat închisă alături de doamna Niculina Mihalache şi de zeci de femei legionare. A fost torturată pentru ideile ei: atârnată cu părul de un cârlig şi bătută până la pierderea cunoştinţei. „
După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băţ până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”. A fost eliberată din închisoare în 1964, cu decretul. Timp de aproape 30 de ani a fost ţinută sub supravegherea organelor de anchetă. Era chemată permanent la interogatorii şi împreună cu soţul său erau consideraţi „duşmani ai poporului”.
Povestea ei a fost publicată în ziarele româneşti şi prezentată în documentarele despre perioada comunistă. La alegerile din mai 1990, îndemna ţăranii României „
să nu aleagă un singur partid”. În replică, autorităţile au internat-o în spitalul din Piteşti pentru „diagnosticare”, dar a reuşit să fugă. Primul interviu a apărut în serialul pentru televiziune
Memorialul durerii. Acest prim interviu a fost făcut în 1992, când o mare parte din sat era împotriva ridicării unei troiţe în memoria fraţilor ei din munţi. După difuzarea interviului, au început să vină oamenii la ea, să i se ia interviuri. Imaginea şi discursul ei au fost folosite la maximum de Convenţia Democrată (CDR) a lui Emil Constantinescu, astfel credibilitatea CDR se datorează în parte şi Elisabetei Rizea. Din păcate promisiunile făcute de politicieni au fost uitate după câştigarea alegerilor. Mama Rizea a fost folosită ca o unealtă politică, o carte bună de jucat în faţa alegătorilor.
În mai 2001, a fost vizitată de Regele Mihai I, pe care îl cunoscuse în copilărie. „
Spunea ghicitori, iar eu râdeam. Odată, am copt împreună porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari”, povesteşte ea. „
Până oi muri îl iubesc ca pe ochii din cap. Doresc să fie regele României, să fie mereu în ţară”. Regele Mihai şi regina Ana au luat prânzul împreună cu Elisabeta Rizea, care i-a servit cu ouă roşii, cozonac şi vin.
Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la 91 de ani. „
Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea” spunea ea. A plecat la Domnul şi lumea nu s-a limpezit încă, cine ştie cât o să mai dureze până la limpezirea ei. Cu siguranţă aşteaptă de acolo de sus să i se împlinească dorinţa pentru care a luptat o viaţă întreagă şi pentru care a plătit cu sânge şi lacrimi.
„De când m-au adus din puşcărie, eu am mers târâş. Făceam toate drăciile contra comunismului. Îmi dam drumu’ pe scară în cămaşă dă noapte, să creadă că intru-n closet. Aveam cuiele scoase la două uluci şi treceam dincolo. Băgam mâncarea pentru partizani într-o grămadă mare de crăci. Ce auzeam scriam şi puneam hârtia într-o scorbură. Puneam cană pe perete, ţineam urechea pe fundu’ cănii şi auzeam ce vorbeau securiştii în camera de-alături. Căpitanu’ Cârnu era din Bacău. El m-a schingiuit. Eu trăiesc încârligată, cum sunt, şi cu genunchii scoşi, şi el nu mai e! M-a operat Maiestatea (Regele Mihai I) la spitalul de lângă Foişorul de Foc. Maiestatea a plătit. Mi-au pus cârlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am păr deloc, uite! Şi uite în fotografie ce păr bogat am avut, şi salbă de aur. Mi-au luat tot comuniştii. Ginerele, cuscrul, toţi au făcut puşcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu ţoala acasă. Ultima dată, a venit Cârnu cu ăla de cauciuc şi o curea pe mână. „Spune!” N-am spus. M-a legat de mâini cu unu’ care-a murit şi el pe şoseaua spre Bucureşti. „Îţi dăm 300 de lei!”. „Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi”… M-a trântit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit şi eu trăiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. „Spune!”. Purtam coadă cu funtă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în ie. Mi-a legat coada sub cârligu’ de lampă din casa boierului. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunu’, alălalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a rămas în cârlig şi eu am căzut la pământ. Aşa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament şi nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut”.
“Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche
