“Presarati pe-a lor morminte ale laurilor foi…”. Despre chipul eroilor neamului si civilizatia zilelor noastre.

de Irina Nastasiu

În Biserica Ortodoxă Română, sărbătoarea Înălţării Domnului este ziua de pomenire a eroilor neamului românesc. Pomenim azi pe toţi eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român.
Cine mai are, însă, azi nevoie de eroi? Ce reprezintă pentru noi chipul eroilor neamului şi jertfa lor pentru libertatea ţării?… Nişte clişee vechi, de pe vremea când figurile bravilor noştri eroi erau puse în slujba „eroului suprem” al ţării. Decebal, Burebista, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul erau folosiţi în propaganda ateismului comunist, pentru a pune într-o lumină pozitivă prezentul „glorios” şi „împlinirile măreţe” ale partidului.
Dincolo de linia propagandistică urmărită de regimul comunist, curajul, demnitatea, spiritul de sacrificiu al figurilor de seamă ale istoriei noastre animau copiii din România, aceştia găsind în eroii evocaţi în manualele şcolare adevărate modele, demne de urmat în viaţă.
Astăzi, însă, a devenit aproape stânjenitor să vorbim despre eroi. Ni se pare demodat. Prăfuit. Chiar penibil. Generaţia tânără nu mai are azi reperele de odinioară, cele care dădeau un sens existenţei, o identitate, un rost. Sistemul educaţional românesc se confruntă, în ultimii ani, cu probleme tot mai grave. Violenţa, absenteismul, analfabetismul, consumul de stupefiante, vulgaritatea limbajului şi a gesturilor sunt fenomene frecvent întâlnite azi în şcolile din România. Dacă le vorbeşti tinerilor despre eroi sau sacrificiu pentru neatârnarea ţării eşti catalogat drept zevzec sau necivilizat.
Dar ce înseamnă să fii civilizat, în zilele noastre? Înseamnă să fii rupt de tradiţii, ancorat în civilizaţia multiculturală şi multietnică a occidentului, o civilizaţie fără identitate, fără trecut, fără nume, fără istorie. Ruperea de trecutul istoric aduce cu sine uitarea: nemaiştiind de unde ne tragem şi pentru ce pământul acesta este temeluit cu sângele martirilor, vom uita, încet-încet şi că suntem români. Vom rămâne o naţiune la marginea istoriei, cufundată în neant, ca într-un somn de moarte.
Şi cum să nu fie aşa când manualele noastre, care ar trebui să ilustreze în mod corect istoria naţională, consolidând legăturile elevilor cu trecutul patriei lor, abia mai fac referire, ici-acolo, la adevăraţii noştri strămoşi, geto-dacii, dar şi la istoria străveche, la epoca neolitică şi la culturile materiale care fac din pământul României spaţiul primordial al civilizaţiei europene? Distrugerea conexiunii noastre cu antichitatea reprezintă doar o frântură din amplul proces de falsificare a istoriei României, de rupere a românilor de tradiţiile şi de identitatea lor. Uităm obiceiuri şi tradiţii păstrate şi transmise înaintaşilor noştri, de-a lungul secolelor. Uităm că avem o credinţă creştină care ne-a salvat de la pieire de atâtea ori, de-a lungul istoriei. În sfârşit, de-abia ne mai amintim de eroii pe care azi îi comemorăm şi care sunt străbunicii noştri, memoria noastră colectivă, legătura noastră cu trecutul şi puntea noastră către viitor.
Să le aprindem azi o lumânare şi să-i rugăm să ne ierte pentru că nu ştim să le urmăm exemplul, pentru că nu mai înţelegem azi sensul luptei şi jertfel lor, renunţând atât de uşor la dragostea de patrie, ca la o haină învechită.
O poezie găsită în timpul Primului Război Mondial, în raniţa unui soldat român, mort în toamna anului 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de Curbură, ilustrează fără egal patriotismul românilor de altădată. Poate că aceste versuri vor trezi şi în noi dragostea de ţară şi credinţa în Dumnezeu, care au însufleţit miile de ostaşi români căzuţi la datorie pentru propăşirea neamului românesc. Să înţelegem din jertfa lor, a bunilor şi străbunilor noştri, că lupta pentru unitate şi neatârnare trebuie dusă până la capăt, chiar cu preţul sacrificiului suprem.

NU PLÂNGE, MAICĂ ROMÂNIE!

Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!

Sursa:

Doxologia

 

Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la Înălţarea Domnului.

„Deci, Domnul Iisus, după ce a grăit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19)

Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfârşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aştepta. Căci cine ar fi nădăjduit că Dumnezeu iarăşi se va împăca cu oamenii? Nu pentru că Domnul era vrăjmaş al oamenilor, ci pentru că robul era uşuratic la minte; nu pentru că Stăpânul era aspru, ci pentru că robul era nemulţumit.

Voieşti să ştii cum noi am întărâtat asupra noastră pe acest Domn plin de dragoste şi de prietenie? Este neapărat trebuitor să cunoaştem fondul vrăjmăşiei de mai înainte, pentru ca atunci când vedem că noi, care eram vrăjmaşii lui Dumnezeu, iarăşi am fost cinstiţi, să ne minunăm de dragostea Aceluia. Şi să nu credeţi că acea schimbare s-ar fi făcut în urma propriilor noastre merite, ci mai vârtos să nu încetaţi a recunoaşte mărimea harului dumnezeiesc şi de-a pururea să mulţumiţi Lui pentru mărimea darurilor Sale.

Aşadar, voieşti să ştii cum am întărâtat asupra noastră pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a întocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotărâse odinioară a stârpi tot neamul nostru, şi aşa de tare Se mâniase asupra oamenilor, încât voia să-i stârpească împreună cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele şi cu tot pământul. El chiar spusese: „Voi pierde de peste tot pământul pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut” (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea în sine ura El, ci răutatea ei.

Şi noi, care păream nevrednici de pământ, astăzi ne-am înălţat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pământ, ne-am înălţat la împărăţia cea de sus şi am trecut peste ceruri şi am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; şi acea natură, care fusese alungată din rai de către heruvimi, astăzi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a săvârşit această mare minune? Cum ne-am ridicat noi la această înălţime, noi care am mâniat pe Domnul şi nu păream vrednici nici de pământ? Cum s-a înlăturat acel război? Cum s-a îmblânzit acea mânie? Cum? Căci aceasta este de mirare, că nu noi, ci El, Care cu dreptate Se mâniase pe noi, ne-a chemat la pace şi a întemeiat pacea. Cum, El a fost atacat şi El cheamă la pace? Negreşit, căci El este Dumnezeu şi de aceea ne cheamă pe noi, ca un Părinte plin de dragoste.