Soţul meu nu credea că se poate întâmpla aşa ceva, o manifestaţie împotriva regimului comunist, cum a fost în 15 noiembrie 1987. Era revoltat că nu suntem liberi şi că valoarea nu poate să iasă în evidenţă.
Înainte de a face gestul pe care l-a făcut, l-am văzut că era frământat. Slăbise destul de tare, devenise destul de tăcut.
În 2 martie 1989, Liviu Corneliu a plecat la serviciu. Şi-a luat „la revedere” de la mine şi a plecat. Seara, în jurul orei 18, au venit la uşă doi miliţieni care m-au întrebat dacă ştiu unde e soţul meu, dacă mi-a dat vreun telefon. Răspunzându-le negativ, mi-au zis să merg la Spitalul Judeţean, la Urgenţă. Foarte rece s-au purtat cu mine.
În staţie, când mă pregăteam să merg la spital, l-am văzut pe un inginer şef de la prefabricate, unde lucra soţul meu. N-a vrut să stea de vorbă cu mine, a zis că este chemat la Comitetul de Partid.
Nici la spital nu m-au lăsat să-l văd imediat. Mi-au dat o pastilă, după aceea mi-au zis că soţul meu a murit şi m-au trimis acasă. Mi-au spus că îl v-a aduce acasă fratele lui. Eu nu l-am văzut pe soţul meu. L-au adus cu sicriul acoperit. Fetiţa insista să ridicăm capul sicriului. Un medic de la spital mi-a zis că e mai bine să rămân cu ultima lui imagine. Mi s-a părut un lucru înţelept. Cei care au venit la înmormântare au fost legitimaţi. După înmormântare a venit un securist şi a percheziţionat casa. A confiscat nişte carneţele. Eu am aflat ce s-a întâmplat în Poiana Braşov din zvonuri. Abia în 1990 am aflat adevărul. Un antrenor de schi, care a fost martor la cele întâmplate, a povestit tot. Spunea că lumea ţipa că un om şi-a dat foc, că a ajuns printre primii lângă soţul meu şi că acesta a opus rezistenţă la stingerea focului. Soţul meu a avut un carton pe care scrisese: „Stop Morder. Auschwitz = Braşov”. Cartonul acesta este dovada protestului lui. Procuratura a refuzat să-mi dea cartonul respectiv.
Numai pentru fata mea trăiesc. Ea a fost destul de tare. E mult mai tare decât mine. Suferă şi ea, însă când vede că sunt oameni care iau în zeflemea sacrificiul tatălui ei.
Liviu era artist plastic. Ultimele lui tablouri aveau mesaje. Îmi place mult „Labirintul”. Îmi spunea că ne învârtim şi căutăm calea, şi poate calea cea mai bună ar fi Crezul.
Ultimul tablou la care lucra era „Grota cu măşti”. Soţul mi-a explicat că acele coloane sunt numai cranii, lumini prevestitoare de rău. I-am zis că în tablou parcă aş fi eu cu fiică-mea, speriate. Pe spatele tabloului scrie „ENDE '89”. El mi-a zis: „Păi dar, nu suntem într-un mormânt aici?”. Mai are un tablou, numit „Pădurea amputată”. Arătându-mi-l mi-a zis că aşa suntem şi noi tăiaţi, că suntem terminaţi.
Poate că soţul meu a fost ales pentru a fi ca un semn că se va schimba totul.
Am înţeles că în Cehia lumea merge şi pune flori la mormântul lui Jan Palach. Oamenii înţeleg sacrificiul lui. Aş vrea să se întâmple şi la noi aşa ceva.
A consemnat Florin Palas
