O intamplare emotionanta cu Parintele Nicolae Streza, plecat de curand la Domnul, povestita de un om cu sufletul vesnic tanar (ca la 20 de ani) - Mihai Tirnoveanu

Era ora unsprezece noaptea, anul 1995, si tarnacopul, manuit de parintele Nicolae Streza, rasuna asurzitor in linistea orasului si in nelinistea noastra, sfaramand lantul care tintuia in beton masivul suport de lumanari din curtea Bisericii de Piatra din Tg Mures. Parintele avea 70 de ani, iar noi, cei din Grupul Horea, in jur de 20. A doua zi, ne luaseram angajamentul in fata opiniei publice muresene ca vom instala un suport de lumanari in fata statuii lui Avram Iancu de langa Catedrala Mare Ortodoxa ce trona in centrul orasului. Nu lasasem totul pe ultima suta de metri, in schimb fusesem destul de naivi sa credem ca un individ care isi desfasura activitatea in cadrul Garnizoanei Militare Mures ne poate ajuta in demersul nostru, conform promisiunilor lui; nu mica ne-a fost mirarea cand mai sus nenumitul s-a prezentat in fata noastra cu o tabla de 30 cm patrati care avea vreo zece gauri in ea. Atunci ne-am dat seama pentru prima data ca stelele din armata mai fac uneori schimb de experienta si cu alte constelatii, pentru bunul mers al lucrurilor pe pamant. La monumentului inchinat Craisorului Muntilor, in fiecare an, cu ocazia omagierii eroului, muresenii aprindeau sau mai bine zis incercau sa dea viata unor lumanari, care bineinteles se stingeau destul de repede, nu inainte insa de a murdari de fum soclul statuii, care devenea pe parcursul trecerii anilor din ce in ce mai negru; zambetele dispretuitoare ale ungurilor care treceau pe acolo atunci cand oamenii se chinuiau neputincios sa aprinda lumanari ma enervau la culme. Asa am luat hotararea montarii unui sfesnic in acel loc. Aprobare de la primarie nu am cerut (mi s-a parut ireal sa cer încuviintarea unui ungur, pentru a cinsti memoria lui Iancu Avram), in schimb am instiintat toate institutiile statului din judet de aceasta actiune si bineinteles presa locala. Cuvantul Liber, principalul cotidian din Targu-Mures, condus de domnul Lazar Ladariu, un roman prin venele caruia curge un nationalism autentic, ne-a salutat demersul cu entuziasm, celelalte ziare romanesti anuntand insa manifestarea cu destul de multa raceala. Gazeta ungureasca a inchis subiectul, facandu-ne extremisti. Dupa cum va povesteam la inceputul scrierii, cu o noapte inainte de eveniment, noi nu aveam in mainile noastre decat batjocoritorul “cadou” al insului cu diverse grade pe umar. Disperarea era mare, caci a doua zi urma sa ne facem de toata minunea, devenind niste “extremisti” care nu erau in stare sa se tina de cuvant. Dumnezeu insa ne-a luminat, aducandu-l in gandul nostru pe parintele Nicolae Streza, impreuna cu care, in trecut, organizaseram cateva conferinte, la una dintre ele fiind invitat si duhovnicul Manastirii Recea, Parintele Ioan, unul dintre putinii oameni care, in acele vremuri, vorbea deschis de Miscarea Legionara in urbea noastra. Parohul Bisericii de Piatra, in curtea careia se afla si Prima Scoala Romaneasca din Mures, desi era o ora inaintata, ne-a primit cu zambetul pe buze, ascultand cu rabdare problema noastra. Dupa cateva secunde, ochii au inceput sa-i scanteieze asemenea unui lup, si ne-a poruncit scurt : “Veniti cu mine!”. S-a oprit in fata celui mai mare suport de lumanari din curtea bisericii si m-a intrebat: “Asta e bun?”. “Pai, este foarte bun parinte, prea bun”, am ingaimat eu. “Atunci pune mana pe tarnacopul ala, si rupe lantul infipt in beton, ce mai astepti!”. M-am supus, dar dadeam cam cu sfiala, ca de, deasupra capului meu, sfintii, zugraviti pe poarta lacasului de cult si luminati de taina lunii, mi se parea ca se uitau cam mustrator la mine. ”Ia da, mai baiete, unealta aia incoace, ca vad ca esti cam timid astazi”, auzi dupa un rastimp vocea ca de tunet a parintelui. Stelele cerului dumnezeiesc ii argintau barba lunga si sprancenele stufoase incruntate de efortul depus. “Gata, luati-l, maine vreau sa aprind o lumanare pentru Craisorul nostru, altadata sa veniti direct la mine, nu va mai lasati incurcati de aia, eu sunt batran, stiu mai multe decat va inchipuiti, oricum, sunt mandru de ideea voastra, nu s-a gandit nimeni la asta pana acum. Hristos sa va dea putere si fericire”. “Multumim din suflet”, i-am raspuns, suind mai apoi lumanararul pe o masina care era mai mica decat el. Ajunsi in fata statuii, cativa politisti ne intampina zgomotosi, cerandu-ne bineinteles documentele aprobatoare pentru actiunea noastra. “Nu avem niciun act, ori ne lasati in pace, ori mergem la sectie si ne intocmiti un proces verbal in care sa specificati ca ati interzis amplasarea unui suport de lumanari in acest loc sfant. Voi nu sunteti romani?”. Trei dintre ei s-au retras, in schimb, ceilalti doi ne-au ajutat sa descarcam pretiosul obiect. Ceasul din centrul orasului arata ora douasprezece noaptea. Flacara a patru lumanari se indrepta spre sabia lui Iancu. Patru tineri, in acea noapte, au lasat somnul deoparte, si s-au gandit pana in rasarit la destinele lor inca nescrise si la Neamul Romanesc. A doua zi, am fost tot acolo, dar nu mai eram singuri, alaturi de noi au venit cateva mii de romani, iar cele patru lumini se transformasera intr-o torta, menita sa-i calauzeasca pasii lui IANCU AVRAM prin muntii Lumii de Apoi. Strainii, aflati pe margine, nu mai zambeau.

Mihai TÎRNOVEANU