+3 Decembrie - 22 de ani de la nasterea in Ceruri a Romanului Absolut Petre Tutea. Marturii

“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.

”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru

poporul Român”.

“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe

scuturile Voievozilor este egală cu zero”.

(Petre ŢUŢEA)

Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.

În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.

În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:

“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?

Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).

Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).

Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).

Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale).

Preocupări duhovniceşti: prin rugăciuni, poezii, psalmi, acatiste, paraclise, Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, trăire mistică, post, dăruire şi slujire a aproapelui şi a duşmanului chiar. Preocupări culturale: conferinţe pe diferite teme (Filosofie, Poezie, Literatură universală, Filologie, Istorie, Politică, Economie, Geografie, Artă, etc.

Zidurile mute şi sfidătoare ale închisorilor, din încleştarea cărora nimănui nu-i mai surîdea speranţa de a revedea mirajul zilelor îngropate într-un “ieri” nedefinit, prieten şi ostil şi strivitor. Aceste paradoxuri de după zăbrele, cu aspectul celulelor de grajd populat, cu culoar central dintr-un capăt în altul, destinat plimbării neîntrerupte a deţinuţilor, o agora barbară, peripatetică, dar în care nu se discutau mai puţine teme filosofice, litarare sau politice ca în Atena lui Platon şi Socrate.

Vasile Scutăreanu izbuteşte o schiţă vivantă şi tenace, clar-obscurul, contrastul dintre funesta închisoare Ocnele Mari şi tipul homeric olimpian al lui Petre Ţuţea: “Chip obosit, dar iluminat de aura stranie din lăuntrul său cosmic, genialul cugetător, anonim, pentru mulţi, era de origine modestă… Omul acesta a păşit peste Europa ca peste un muşuroi de furnici…peste epoci şi curente, acumulând o uriaşă cultură. În cetatea berlineză a tuturor erudiţilor universali, de la Mommsen la Frobenius şi Einstein, El s-a simţit un răsfăţat al succeselor răsunătoare, vehiculate pe aripile de aur ale unui verb incendiar, colorat ca penajul exploziv al unei păsări a paradisului… Mulţi nefericiţi şi-au prelungit viaţa, uitând terapeutic de sine, sub vraja prelegerilor lui, uitând de foame, de umilinţa de sine, spre a zbura cu el în lumină”. (Vasile Scutăreanu, Prin Gulagul Valah, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 76).

Ne aflăm în luna Iulie 1964, la Aiud, perioadă în care directorul închisorii Crăciun face un ultim efort pentru eşuata sa “reeducare”, rugându-l tocmai pe Petre Ţuţea să convingă auditoriul (deţinuţii politici), privind realizările şi înfăptuirile comuniste: “Discursul lui Petre Ţuţea, lung de peste două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”. (Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 318).

Iată ce ne mărturiseşte alt pătimitor, Părintele Constantin Voicescu, care a avut onoarea de a sta cu Nea Petrache (cum îi plăcea să i se spună) în celulă în 1959 la Jilava şi în 1960 la Aiud.

“Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase- “fă Mario”).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.” (Părintele Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97)

Între 1938-1958 s-a instaurat o lungă perioadă de uriaşă suferinţă: de decădere morală, de corupţie, de prigoană, de masive arestări (1939, 1948, 1958), de foamete, de deportări, de crime politice. Situaţia politică Internaţională fiind confuză, a “pavat” drumul comunismului în Răsărit. Despre această situaţie cu zvârcolirile, cu confruntările şi consecinţele ei, ne relatează în câteva cuvinte Părintele Justin Pârvu: “În 1948 a venit lupta, ateismul direct a venit la noi în ţară. Un tineret a umplut puşcăriile-Gherla, Piteşti, Aiud, Periprava, Jilava şi aşa mai departe-toate altarele acestea, le consider ca altare, ca mănăstiri, toate acestea pentru că a fost locul de formare a unui tineret. A fost într-adevăr o forţă de educare şi de formare, o forţă spirituală- aşa a fost un PETRE ŢUŢEA, aşa a fost un NAE IONESCU, VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, DIMITRIE BEJAN, care trăiesc în duhul acesta ortodox”. (Graţia Lungu Constantinescu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p. 214).

Singurii supravieţuitori cu adevărat ai regimului ateo-comunist au fost deţinuţii politici creştini, atât cei aflaţi încă în închisori, cât şi cei eliberaţi. Ceilalţi au rămas robi în continuare. Conştienţi de acest lucru, puterea bolşevică a dispus al doilea val mare de arestări. Ca să justifice (faţă de cine?) noile arestări, sau rearestări, au înscenat şi încropit noi procese. “Ni se înscenează nişte procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi “pericolul” (spunea Petre Ţuţea) în care se află Republica, din care cauză zic ei, au fost obligaţi să se ia măsuri severe”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199).

Între cei rearestaţi s-a numărat şi Filosoful Petre Ţuţea. Şi Ioan Ianolide a avut şansa şi onoarea de a sta în preajma Gânditorului creştin. A stat 5 luni în beciul securităţii din Bucureşti. Fascinat de marele Român, ne mărturiseşte: “Petre Ţuţea era un om admirabil şi eram uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă caldă. Era mereu în vervă şi febră intelectuală, iar eu eram dornic să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă factură îi impresionase pe toţi.

Şederea mea cu Petre Ţuţea câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang”. (idem. p. 200).

După 1948, închisorile s-au înmulţit devenind tot mai neîncăpătoare, deţinuţii au covârşit peste măsură, arestările erau aproape un flux continuui, cu eliberări scurte şi rearestări lungi, iar condiţiile în detenţie s-au înăsprit de la o zi la alta, de la lună la lună, de la an la an. La condiţiile de cruntă înfometare s-au iscat totuşi şi câteva greve ale foamei, prilej pentru mulţi de a ţine post negru şi de a se întări unitatea între deţinuţi. Petre Ţuţea a excelat şi la postul negru, obţinând recordul hristic. De pildă greva din 1956, despre care ne spune marele duhovnic, părintele Justin Pârvu: “Când a fost greva foamei din 1956, eram aşa de uniţi între noi încât toate puşcăriile erau în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta. Eram aşa de neclintiţi în hotărârea noastră încât n-am primit mâncare două săptămâni. Eu am rezistat două săptămâni, dar Petre Ţuţea 40 de zile n-a mâncat nimic”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. I, Editura “Credinţa strămoşească, p. 121).

Moştenirea genetică a devenirii noastre ca Naţie Daco-Română, întru finalitatea trăirii hristice se aşează axiologic, crucial, pe cele două laturi: credinţă şi răbdare, circumscrise prin luptă, prin crez, prin har. Câştigi credinţa întru moralitatea răbdării, întru răbdare îţi păstrezi credinţa morală.

“Petre Ţuţea a găsit o formulă magistrală (mărturiseşte Părintele Justin Pârvu) pentru individualizarea celor care au trăit o viaţă identificându-se cu sacrificiul pentru o idée: meseria de român!” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 42).

Deţinuţii politici în majoritatea lor covârşitoare au fost creştini, cu rădăcini mai mult sau mai puţin adânci. Şansa de a avea în mijlocul lor Elita cultă, le-a purificat creştinismul prin suferinţă în trăire. Au urcat astfel de la o morală avută, la împlinirea de sus, prin dăruire, prin iubire. Unul din Coloşii Elitei Culte Române a fost marele filosof creştin Petre Ţuţea, un model şi pentru marele mistic Ioan Ianolide, care ne încântă cu Pedagogul său ilustru:

“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea!” (Ioan Ianolide, op. cit. p.308)

*Personal, nu l-am cunoscut, dar după ce , mărturisesc că îl iubesc mai mult decât dacă l-aş fi cunoscut.

Să ne iubeşti Nea Petrache!

Gheorghe NISTOROIU

Petre Ţuţea - evocare făcută de Părintele Constantin Voicescu

“Nea Petrache (aşa îi spuneau foştii deţinuţi politic lui Petre Ţuţea - n.n.) excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase – “fă Mario”).
Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.”

Părintele Constantin Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97

3 decembrie - 19 ani de la nasterea in ceruri a ganditorului roman Petre Tutea. Marturii despre un Roman Absolut

“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.

”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru

poporul Român”.

“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe

scuturile Voievozilor este egală cu zero”.

(Petre ŢUŢEA)

Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.

În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.

În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:

“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?

Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).

Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).

Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).

Paralel cu condiţiile diabolice oferite în închisoare, s-a rezistat prin cele două căi spiritual-religioase, Teologia (cu preocupări duhovniceşti) şi Filosofia creştină (cu preocupări culturale).

Preocupări duhovniceşti: prin rugăciuni, poezii, psalmi, acatiste, paraclise, Sfânta Scriptură, Sfânta Liturghie, trăire mistică, post, dăruire şi slujire a aproapelui şi a duşmanului chiar. Preocupări culturale: conferinţe pe diferite teme (Filosofie, Poezie, Literatură universală, Filologie, Istorie, Politică, Economie, Geografie, Artă, etc.

Zidurile mute şi sfidătoare ale închisorilor, din încleştarea cărora nimănui nu-i mai surîdea speranţa de a revedea mirajul zilelor îngropate într-un “ieri” nedefinit, prieten şi ostil şi strivitor. Aceste paradoxuri de după zăbrele, cu aspectul celulelor de grajd populat, cu culoar central dintr-un capăt în altul, destinat plimbării neîntrerupte a deţinuţilor, o agora barbară, peripatetică, dar în care nu se discutau mai puţine teme filosofice, litarare sau politice ca în Atena lui Platon şi Socrate.

Vasile Scutăreanu izbuteşte o schiţă vivantă şi tenace, clar-obscurul, contrastul dintre funesta închisoare Ocnele Mari şi tipul homeric olimpian al lui Petre Ţuţea: “Chip obosit, dar iluminat de aura stranie din lăuntrul său cosmic, genialul cugetător, anonim, pentru mulţi, era de origine modestă… Omul acesta a păşit peste Europa ca peste un muşuroi de furnici…peste epoci şi curente, acumulând o uriaşă cultură. În cetatea berlineză a tuturor erudiţilor universali, de la Mommsen la Frobenius şi Einstein, El s-a simţit un răsfăţat al succeselor răsunătoare, vehiculate pe aripile de aur ale unui verb incendiar, colorat ca penajul exploziv al unei păsări a paradisului… Mulţi nefericiţi şi-au prelungit viaţa, uitând terapeutic de sine, sub vraja prelegerilor lui, uitând de foame, de umilinţa de sine, spre a zbura cu el în lumină”. (Vasile Scutăreanu, Prin Gulagul Valah, Ed. Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 76).

Ne aflăm în luna Iulie 1964, la Aiud, perioadă în care directorul închisorii Crăciun face un ultim efort pentru eşuata sa “reeducare”, rugându-l tocmai pe Petre Ţuţea să convingă auditoriul (deţinuţii politici), privind realizările şi înfăptuirile comuniste: “Discursul lui Petre Ţuţea, lung de peste două ore, nu aduce mult aşteptata dovadă că s-a convins de “adevărurile” lui Crăciun. Dimpotrivă, Crăciun a trebuit să recunoască profunzimea adevărurilor rostite de marele gânditor român. A fost o pledoarie mascată a destinului nostru de “români absoluţi”. (Preot Liviu Brânzaş, Raza din catacombă, Ed. Scara, Bucureşti, 2001, p. 318).

Iată ce ne mărturiseşte alt pătimitor, Părintele Constantin Voicescu, care a avut onoarea de a sta cu Nea Petrache (cum îi plăcea să i se spună) în celulă în 1959 la Jilava şi în 1960 la Aiud.

“Nea Petrache excela. Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare. Înainte de prânz-un rând de prelegeri, după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne treacă rândul. O întrebare- şi Nea Petrache se pornea… Filosofie, istoria filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele. Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere sau în limba originară (mai ales germană şi franceză). Ţinea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare. Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Tot el spunea că e “confiscat integral de religia ortodoxă”, “Libertatea ţi-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui Dumnezeu. Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput” şi că “nu poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”.

Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi (Maria Tănase- “fă Mario”).

Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia adevărurile exprimate plastic- şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil. De pildă, cuvântul absolut: Eminescu este Românul absolut, pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu este român, este românul absolut ş.a.m.d.” (Părintele Voicescu- Un duhovnic al cetăţii. Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 95-97)

Între 1938-1958 s-a instaurat o lungă perioadă de uriaşă suferinţă: de decădere morală, de corupţie, de prigoană, de masive arestări (1939, 1948, 1958), de foamete, de deportări, de crime politice. Situaţia politică Internaţională fiind confuză, a “pavat” drumul comunismului în Răsărit. Despre această situaţie cu zvârcolirile, cu confruntările şi consecinţele ei, ne relatează în câteva cuvinte Părintele Justin Pârvu: “În 1948 a venit lupta, ateismul direct a venit la noi în ţară. Un tineret a umplut puşcăriile-Gherla, Piteşti, Aiud, Periprava, Jilava şi aşa mai departe-toate altarele acestea, le consider ca altare, ca mănăstiri, toate acestea pentru că a fost locul de formare a unui tineret. A fost într-adevăr o forţă de educare şi de formare, o forţă spirituală- aşa a fost un PETRE ŢUŢEA, aşa a fost un NAE IONESCU, VASILE VOICULESCU, RADU GYR, NICHIFOR CRAINIC, DIMITRIE BEJAN, care trăiesc în duhul acesta ortodox”. (Graţia Lungu Constantinescu, Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor, Iaşi, 2007, p. 214).

Singurii supravieţuitori cu adevărat ai regimului ateo-comunist au fost deţinuţii politici creştini, atât cei aflaţi încă în închisori, cât şi cei eliberaţi. Ceilalţi au rămas robi în continuare. Conştienţi de acest lucru, puterea bolşevică a dispus al doilea val mare de arestări. Ca să justifice (faţă de cine?) noile arestări, sau rearestări, au înscenat şi încropit noi procese. “Ni se înscenează nişte procese, căci trebuie să se justifice nu numai arestarea noastră, ci şi “pericolul” (spunea Petre Ţuţea) în care se află Republica, din care cauză zic ei, au fost obligaţi să se ia măsuri severe”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, 2006 Bucureşti, p. 199).

Între cei rearestaţi s-a numărat şi Filosoful Petre Ţuţea. Şi Ioan Ianolide a avut şansa şi onoarea de a sta în preajma Gânditorului creştin. A stat 5 luni în beciul securităţii din Bucureşti. Fascinat de marele Român, ne mărturiseşte: “Petre Ţuţea era un om admirabil şi eram uimit cum alături de o minte genială încăpea un suflet curat şi o inimă caldă. Era mereu în vervă şi febră intelectuală, iar eu eram dornic să-l ascult. Eclipsa de departe orice interlocutor. Cultura lui enciclopedică făcea discuţia mereu proaspătă. Întâlnise prin temniţe toată floarea intelectualităţii române şi în discuţii de cea mai înaltă factură îi impresionase pe toţi.

Şederea mea cu Petre Ţuţea câteva luni în beci, în discuţii de 12-16 ore pe zi, a fost o mare desfătare şi o Universitate de cel mai înalt rang”. (idem. p. 200).

După 1948, închisorile s-au înmulţit devenind tot mai neîncăpătoare, deţinuţii au covârşit peste măsură, arestările erau aproape un flux continuui, cu eliberări scurte şi rearestări lungi, iar condiţiile în detenţie s-au înăsprit de la o zi la alta, de la lună la lună, de la an la an. La condiţiile de cruntă înfometare s-au iscat totuşi şi câteva greve ale foamei, prilej pentru mulţi de a ţine post negru şi de a se întări unitatea între deţinuţi. Petre Ţuţea a excelat şi la postul negru, obţinând recordul hristic. De pildă greva din 1956, despre care ne spune marele duhovnic, părintele Justin Pârvu: “Când a fost greva foamei din 1956, eram aşa de uniţi între noi încât toate puşcăriile erau în grevă, s-a dus vestea de la o închisoare la alta. Eram aşa de neclintiţi în hotărârea noastră încât n-am primit mâncare două săptămâni. Eu am rezistat două săptămâni, dar Petre Ţuţea 40 de zile n-a mâncat nimic”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. I, Editura “Credinţa strămoşească, p. 121).

Moştenirea genetică a devenirii noastre ca Naţie Daco-Română, întru finalitatea trăirii hristice se aşează axiologic, crucial, pe cele două laturi: credinţă şi răbdare, circumscrise prin luptă, prin crez, prin har. Câştigi credinţa întru moralitatea răbdării, întru răbdare îţi păstrezi credinţa morală.

“Petre Ţuţea a găsit o formulă magistrală (mărturiseşte Părintele Justin Pârvu) pentru individualizarea celor care au trăit o viaţă identificându-se cu sacrificiul pentru o idée: meseria de român!” (Adrian Alui Gheorghe, Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate. Ed. Conta, Piatra Neamţ, 2005, p. 42).

Deţinuţii politici în majoritatea lor covârşitoare au fost creştini, cu rădăcini mai mult sau mai puţin adânci. Şansa de a avea în mijlocul lor Elita cultă, le-a purificat creştinismul prin suferinţă în trăire. Au urcat astfel de la o morală avută, la împlinirea de sus, prin dăruire, prin iubire. Unul din Coloşii Elitei Culte Române a fost marele filosof creştin Petre Ţuţea, un model şi pentru marele mistic Ioan Ianolide, care ne încântă cu Pedagogul său ilustru:

“Un colos intelectual într-un suflet de copil. Un filosof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Întâlnind la Jilava mai toate vârfurile culturale şi politice româneşti, ca Dimitrie Bejan, Mihai Manoilescu, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, ş.a. Ţuţea s-a impus între ei cu autoritate necontestată. Gândirea lui era profund creştină. Formulările lui erau savante.Şi totuşi, în intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blând ca un copil. El nu făcea simplă teorie filosofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi maiestuoasă.

A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, iar acum trăieşte ca un fel de nimeni al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea pierde în el un mare gânditor.

Trăiască Petre Ţuţea!” (Ioan Ianolide, op. cit. p.308)

*Personal, nu l-am cunoscut, dar după ce , mărturisesc că îl iubesc mai mult decât dacă l-aş fi cunoscut.

Să ne iubeşti Nea Petrache!

Gheorghe NISTOROIU

Predica a Parintelui Constantin Voicescu la Schimbarea la Fata a Domnului

La praznicul de azi, praznicul Schimbarii la Fata, îndemnul Bisericii, îndemnul Domnului nostru Iisus Hristos a fost cuprins într-o cântare pe care fratiile voastre a-ti ascultat-o aseara la Vecernie, la Privegherea mare care s-a facut în cinstea acestui Praznic. Una din cântari, una din stihuirile de la Vecernie spune asa: "Veniti acum sa ne schimbam ca sa ne suim în muntele lui Dumnezeu si sa vedem Slava lui Hristos".

Iubitii mei, Biserica voieste sa fim nu numai ascultatori a celor ce se spun despre Schimbarea la Fata, ci ne cere ca, iata, acum sa ne suim pe Tabor, acum sa vedem Slava lui Hristos! De altfel fratiile voastre, care participati la Sfintele Slujbe, sunteti constienti ca noi crestinii drept maritori traim aceste slujbe religioase. Praznuind noi punem un suflet aparte în aceasta praznuire si anume noi ne facem contemporani cu evenimentele care sunt evocate si care sunt praznuite.

Însa aceasta suire pe care ne-o pretinde Biserica, aceasta vedere a Slavei lui Dumnezeu, cer duh fierbinte, cer cuget curat si cer zbor înalt. Ne cer ca la poalele muntelui sa lasam nu numai ce e pacatos, dar chiar si ceea ce e lumesc în general! Iata suntem acum în postul acesta, în Postul Adormirii Maicii Domnului. Un post este un rastimp de stradanie, dupa cum stiti, iar Biserica ne cere staruinta în praznicul acesta asezat la mijlocul postului, staruinta pentru schimbarea noastra la fata. Sigur ca e vorba despre schimbarea noastra sufleteasca la fata. Ce însemna asta, sa ne schimbam sufleteste la fata? Înseamna sa schimbam întâi sentimentele noastre, si cu osebire ura! Ura cu toate formele ei: de la indiferenta, care e tot o ura deghizata, pâna la ura atroce si fatisa. Toate acestea trebuie schimbate în iubire, trebuie ca noi sa ne confundam cu ceea ce asa de stralucit zugravea Sfântul Apostol Pavel în Epistola catre Corinteni, în acel imn minunat al iubirii despre care noi am vorbit zilele trecute. Sa ne schimbam deci inima, sa ne schimbam cugetele, iubitii mei, mintile, sa ne lepadam de idolii mintii, sa ne lepadam de prejudecati, sa ne lepadam de ignoranta, de nestiinta, sa ne lepadam de erezii si de toate ratacirile, pentru ca mintea noastra trebuie sa aiba un anumit rost: trebuie sa înseteze dupa adevar si sa ajunga, aceasta minte a noastra, asa cum au facut sfintii parinti, sa contemple tainele credintei.

Sa ne schimbam voia, vointa, sa ajungem la aceasta taiere a voii cum spuneau Sfintii Parinti, taierea egoismului din noi, sa ajungem la ceea ce se numeste ascultare, in sensul ascultarii de Dumnezeu. Sa facem voia lui Dumnezeu, canalizînd cu perseverenta vointa noastra catre bine. Altfel spus, sa realizam caracterul în noi, purificîndu-ne de tot ceea ce e rau.

Aceasta este schimbarea la fata, schimbarea inimii noastre, schimbarea cugetelor noastre, schimbarea vointei noastre. Pentru aceasta ni se cere staruinta, iubitii mei. Dar trebuie sa stiti ca nu singura staruinta noastra realizeaza aceasta schimbare la fata. E necesara, pentru ca ea face lucrator Harul lui Dumnezeu: numai Acela ne schimba pe noi. Ia gânditi-va, fratiile voastre: exista ochiul, ochiul omului, dar daca n-ar fi lumina, ar putea sa fie ochiul cât de sanatos, ca el tot n-ar vedea nimica. Daca n-ar fi lumina, la ce ar mai folosi ochiul? Si, bine înteles, daca ochiul e bolnav, poate sa fie lumina cât de puternica, pentru ca omul tot n-ar vedea nimica. Iar acum fratiile voastre sa se gîndeasca la un exemplu banal, pe care-l dadeam si cu alte prilejuri: un aparat de radio, de televiziune, poate sa fie cât de bun, cât de perfectionat, poti sa-l pornesti, sa-l aranjezi pe o anumita lungime, dar daca nu exista o sursa emitatoare, degeaba sunt toate acestea! Si invers: poate sa fie sursa emitatoare cât de puternica, aceasta ramâne totusi fara folos, daca aparatul e defect, sau daca nu stii sa-l pornesti, ori daca nu te straduiesti macar sa-l pui în functiune. Am facut comparatiile acestea, iubitii mei, ca sa devenim constienti de faptul ca staruinta pentru schimbarea noastra la fata este necesara, dar ca aceasta schimbare la fata se realizeaza prin Harul lui Dumnezeu si ca Harul lui Dumnezeu nu lucreaza în fiinta noastra daca nu ne straduim si noi cât de putin, daca nu deschidem si noi usa inimii noastre cât de putin: "Iata, stau la usa si bat " - ne zice Dumnezeu, ne zice Domnul Nostru Iisus Hristos, cerându-ne sa deschidem usa, si depinde de noi daca vrem sau nu vrem sa deschidem, depinde de noi daca vrem sau nu vrem sa curatim ferestrele sufletului nostru ca sa poata patrunde lumina aceasta a soarelui dumnezeiesc în interior.

Sa ne întoarcem la textul Sfintei Evanghelii ca sa-l recitim si pentru aceia care au fost în biserica la vremea respectiva, si pentru cei care - sa nadajduim ca din motive binecuvântate - n-au fost: "Iar la vreo opt zile dupa cuvintele acestea, i-a luat Domnul Iisus pe Petru, pe Ioan si pe Iacov si s-a suit în munte ca sa se roage. Si a fost ca pe când se ruga înfatisarea fetei Lui a devenit alta si îmbracamintea Lui alba stralucind. Si, iata, doi barbati vorbeau cu El. Acestia erau Moise si Ilie, care aratându-se întru slava, vorbeau despre sfârsitul Sau pe care avea sa-l împlineasca în Ierusalim. Iar Petru si cei împreuna cu el erau îngreunati de somn. Iar când s-au desteptat i-au vazut Slava si pe cei doi barbati stând cu El. Si a fost ca pe când acestia se desparteau de El, Petru i-a zis lui Iisus: "Învatatorule, bine ne este sa fim aici! Sa facem trei colibe: Tie una, lui Moise una si una lui Ilie." El nestiind ce spune - adauga Evanghelistul. Si pe când vorbea el acestea s-a facut un nor si i-a umbrit si s-au înspaimântat când au intrat în nor. Si glas s-a facut din nor zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El sa ascultati!" Si când glasul a trecut, Iisus s-a aflat singur si ei au tacut si în acele zile n-au spus nimanui nimic din cele care vazusera".

Acesta este textul si ati observat ca începe zicând:"…ca la vreo opt zile dupa cuvintele acestea…". Care e legatura Schimbarii la Fata de pe Tabor cu evenimentele petrecute cu opt zile înainte? Domnul îi întrebase, asa dupa cum stiti, pe ucenici: "Cine zic oamenii ca sunt Eu?". Aceasta ca sa vada daca au priceput si ei cât de cât cine este Învatatorul acesta care i-a chemat pe ei la propovaduire. Treptat, treptat, ei au ajuns la întelegere, cunoscând cine este Iisus. Dar dupa ce ucenicii au raspuns ca unii zic ca Mântuitorul este Ilie, iar unii ca ar fi alt prooroc, Domnul îi întreaba: "Dar voi cine ziceti ca sunt?". Atunci Petru raspunse în numele ucenicilor: "Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!". Lucrul acesta se petrecuse înainte, si atunci Domnul, ca sa le arate ca El este Hristosul, deci Mesia, Mântuitorul, Dumnezeu, si ca a venit sa mântuiasca lumea într-un mod anumit, nu cum credeau ei ca avea sa o mântuiasca, în calitate de Mesia politic, care sa aduca suprematia poporului evreu ales, le-a vorbit despre Cruce, le-a spus ca va fi prins si ucis. Si atunci Petru, va amintiti, l-a luat deoparte si a-nceput sa-l mustre: "Doamne, nu cumva sa se întâmple una ca aceasta!" Dar Domnul Hristos l-a certat, si daca înainte îi spusese "Nu carnea ti-a descoperit tie lucrul acesta, ca Eu sunt Dumnezeu, ci Duhul Sfânt", acum îi spune "Înapoia Mea, satana!". De data aceasta lui Petru îi vorbise satana! Vedeti ce registru întins poate avea sufletul acesta al omului! Îti vorbeste Dumnezeu si, daca nu esti atent, te prinde satana! Deci atunci, iubitii mei, avusese loc o dubla subliniere a adevarului privitor la mântuirea noastra: pe de o parte marturia lui Petru, care venea de jos, de pe pamânt, ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu însusi care vine sa mântuiasca, iar pe de alta parte marturia pe care o da însusi Domnul, tot aici, pe pamânt, ca El vine sa mântuiasca lumea prin crucea Sa. Tot acum, în momentul Schimbarii la Fata, devenim martorii unei a treia marturisiri, de data aceasta o marturisire de sus, care are o semnificatie identica, caci, iata, Domnul Dumnezeu Tatal marturiseste: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El sa ascultati!". Cuvintele Tatalui trebuie întelese în felul urmator: Acesta este Fiul Meu! Acesta e Mesia, este Iisus, este chiar Dumnezeu care, venind, s-a facut om. El este Fiul Meu!

Dar pe de alta parte, ati vazut, Sfânta Scriptura mai relateaza ca la stânga si la dreapta Domnului stateau, acolo, în Slava Sa, Moise si Ilie, adica Legea si Proorocii. Acestia, precizeaza Sfânta Scriptura, vorbeau despre El, despre sfârsitul Lui în Ierusalim, adica despre Cruce. Vedeti, asadar, ca amândoua marturiile, aceasta de sus, a lui Dumnezeu Tatal, facuta în momentul Schimbarii la Fata si cealalta, facuta cu opt zile înainte, aici jos, pe pamânt, de catre Petru, au una si aceeasi semnificatie. Ele exprima unul si acelasi adevar, ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu, ca El vine sa mântuiasca lumea prin Cruce. Temeiul Crucii, iubitii mei, este sus, în cer! De altfel, într-o icoana ortodoxa a Schimbarii la Fata, în locul Domnului aflat în Slava Sa este înfatisata o cruce! O cruce în slava si în stânga si în dreapta ei se afla Ilie si Moise. Cele zugravite în aceasta icoana pot fi regasite în cântare din Condacul de aseara, care spune: "În munte te-ai schimbat la fata, ca daca te vor vedea rastignit sa cunoasca Patima Ta cea de buna voie!".

Revenind la textul Sfintei Evanghelii, la convorbirea despre Crucea Învatatorului, vom observa ca aceasta convorbire a avut rostul de a îndeparta din mintea apostolilor teama si îngrijorarea legate de Cruce: îl vedeau pe Domnul în Slava în puterea Lui, avea pe Moise si Ilie de-a dreapta Lui - Legea si Proorocii - care îl ascultau. în deplinatatea acestei Puteri vorbea de Cruce. Aceasta pentru ca era necesar ca ucenicii sa fie pregatiti în momentul în care - dupa cum spune si cântarea - avea sa se împlineasa Patima, pentru ca ei sa stie ca patimirea Mântuitorului era o patimire de buna voie, ca El a vrut sa patimeasca, nu ca a fost târât, ori silit sa sufere. El a vrut sa sufere, El care, iata, poate sa fie in Slava, cum de fapt este.

Ati vazut ca în calitate de martori ai Schimbarii la Fata Domnul a luat pe cei mai alesi dintre ucenici, pe cei cu niste puteri mai deosebite: pe Petru, care era întâiul dupa credinta, pe Ioan, care era întâiul dupa iubire, si pe Iacov, care era întâiul dupa rabdare si dupa cununa muceniceasca.

Din relatarea evanghelica am vazut ca Schimbare la Fata a avut loc, dupa traditie, pe un munte înalt. E vorba de muntele Tabor. Vedeti, iubitii mei, înaltimea aceasta, mare din punct de vedere fizic, înalta si duhul. Linistea netulburata de prezenta fapturilor e cât se poate de prielnica pentru convorbirea cu Creatorul. Acest lucru l-ati observat poate fiecare dintre voi, cei care v-ati dus în asemenea locuri pustii, mai ales pe munte. De altfel din istoria Bisericii noastre se stie ca locurile din munti unde se retrageau sihastrii nostri se numeau "la liniste". De pilda, se zice acolo, la prohod, ca la liniste era un sihastru, Chiril. La liniste. "Isihia" înseamna "liniste" si cuvântul "sihastru" vine de la "isihia". "Isihastru" semnifica om care se trage la liniste, în locuri înalte.

Atunci, la Schimbarea la fata, s-a aratat aceasta lumina taborica. Zice Sfânta Evanghelie: chipul lui Hristos a luminat ca soarele si îmbracamintea Lui era mai alba ca zapada si un nor luminos s-a aratat". Aceasta este lumina taborica, lumina necreata. E bine sa stiti, iubitii mei, ca aceasta lumina este o realitate a lumii spirituale. De altfel, luate din Vechiul Testament, în cântarile noastre se rostesc cuvintele: "Dreptii vor straluci ca soarele".

Urmarind textul Sfintei evanghelii, I-am vazut pe Domnul Hristos, pe Moise si pe Ilie stând în Slava, si chiar din Paremiile de aseara, extrase din textele Vechiului Testament, stiti foarte bine ca si Moise si Ilie se învrednicisera înca din timpul vietii lor de aceasta Slava a lui Dumnezeu. Din istoria Bisericii, în istoria nevointelor Parintilor nostri stim ca sfintii nostri crestini au experimentat în traire si în extaz, în stare de rapire - ziceau ei - aceasta traire în lumina taborica. Prin rugaciunea inimii si prin alte procedee se ajungea la aceasta traire, la acest contact cu lumina taborica. Ati vazut cum spunea Petru: "Doamne bine este aici, sa facem trei colibe". În cuvântul acesta a lui Petru ne recunoastem, de altfel, si noi: e o dorinta legitima de a ne opri, de a zabovi în fata Creatorului. Sfântul Ioan Gura de Aur parafrazeaza cuvântul lui Petru si zice: "Doamne la ce sa parasim acest loc asa de minunat ca sa mergem la Ierusalim, la Cruce?".

Cuvântul pe care l-am auzit de sus, de la Tatal, "Acesta este Fiul Meu, pe Acesta sa-L ascultati", subliniaza care este rostul acestei sarbatori în viata noastra: Schimbarea Domnului la Fata este chipul schimbarii noastre la fata. Care-i conditia? Pai ne-o spune Tatal însusi. Sa-L ascultam pe Fiul: "Pe acesta sa-l ascultati, daca vreti sa va schimbati la fata!". Aceasta fiind porunca dumnezeiasca, sigur ca e bine sa ne întrebam daca-L ascultam, sa ne întrebam daca-L ascultam pe Hristos! Veti zice: "Cum sa stiu daca-L ascult sau nu-L ascult?". E simplu, întocmai ca-n viata cea de toate zilele: cine asculta de cineva, îl urmeaza pe acela, merge pe urma pasilor lui, face ce a facut si acela. Asa ca aceasta întrebare, daca Îl ascultam sau nu-L ascultam pe Hristos pentru schimbarea noastra la fata, se poate traduce si prin întrebarea daca pentru noi Hristos este cale, este adevar, este viata, daca pentru noi El este Pâinea vietii si Apa cea vie. Sigur ca întrebarile acestea e bine sa ni le punem în fata constiintelor noastre cu curaj si cu nadejde în mila lui Dumnezeu si cu dorinta de a ajunge la aceasta ascultare de Hristos, caci El trebuie sa ne fie totul în viata.

Astazi, de Schimbarea la Fata, noi aducem roade, aducem prinoase la biserica, se aduc struguri, fructe si alte lucruri. Sunt niste prinoase de binecuvîntare (s-a extras din predica anului 1996). Asa e rânduiala la noi în popor, poporul acesta a avut niste traditii frumoase care trebuie reînnoite, traditii pe linia bisericii crestine. În trecut nu mânca omul din primele produse ale muncii lui pâna nu ducea la biserica spre binecuvântare. Si a ramas la noi si astazi acest obicei. Zice omul: "Nu manânc din struguri pâna nu împart întâi".

E frumos s-aduci roade. Din punct de vedere duhovnicesc si-n legatura cu aceasta sarbatoare, trebuie sa aducem si noi roade. Si anume roadele schimbarii noastre duhovnicesti la fata. Trebuie sa redobândim în noi acest chip nemuritor a lui Dumnezeu, iubitii mei. Trebuie sa aducem roade. O viata cu sens este o viata cu roade. Nu numai cu frunze! Sigur ca frunzele au si ele un rost într-un organism, într-un pom, dar numai daca aceste frunze ajuta la rodire, la producerea roadelor si la coacerea acestora. Caci daca pomul aduce numai frunze, nu de nici un folos. Asa si viata noastra, daca e numai cu frunze nu e de nici un folos. Trebuie sa aducem roade, iubitii mei, roade duhovnicesti. Adica trebuie sa ajungem si noi asa cum ne cere Biserica, aidoma dreptilor, despre care se spune ca vor straluci ca soarele. De aceea trebuie sa privim asupra noastra cu seriozitate, mai cu osebire în aceasta zi, si sa ne întrebam daca se afla în noi macar o licarire a acestei schimbari la fata. Iata venim la biserica, venim la altar - cuvântul altar înseamna înalt, "altus". Biserica este un altar, biserica este un Tabor, iar noi, iubitii mei, venind la biserica, ne înaltam, suim pe Tabor. Dar urcând, nu-i uitam pe cei de jos! E bine ca urcam, ne-a chemat Duhul lui Dumnezeu si am raspuns, a suflat Duhul lui Sfânt în pânza aceasta a corabiei sufletului nostru, pe care noi am potrivit-o bine ca sa ne aduca aici la biserica, ca sa putem urca pe Taborul acesta, spre lumina. Urcând, zic însa, iata, sa nu-i uitam pe cei de jos, pe fratii nostri care înca n-au ajuns sa urce Taborul acesta al Bisericii. De aceea mai cu osebire astazi aceasta chemare a bisericii trebuie sa ne fie noua bine întiparita în minti si în inima. Urca, urca mereu, din ce în ce mai sus, ca sa poti coborî la cei de jos ca sa-i ajuti. Îmbraca-te cu cât mai multa lumina, ca sa poti sa risipesti negura si bezna asta asa de mare care este în lume. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: MLĂDIŢELE ALESE ALE SF. APOSTOLI PAVEL şi PETRU (Petre Ţuţea)

† “Cine sunt cei care, auzind glasul lui HRISTOS,

s-au răzvrătit? Oare nu toţi care au ieşit din

Egipt, prin Moise?”

† “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care

v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi

cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi

urmaţi-le credinţa”

(Sfântul Apostol PAVEL-Epistola către evrei, 3, 16; 13, 7).

† “Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi prin faptele Voastre cele bune, să închideţi gura

oamenilor fără minte şi fără cunoştinţă”

† “Pentru ca credinţa voastră încercată, mult

mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit

prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă

şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos”.

(Sf. Apostol Petru- Întâia Epistolă Sobornicească, 1,7;2, 15).

În cel mai frumos Poem al lumii, Dragostea şi bunurile ei,(I Corinteni, cap. 13), Sfântul Apostol Pavel, ne încununează cu frumuseţea dumnezeiască a Iubirii. În dimineaţa Zorilor zămislite, Dumnezeu TATĂL a pus în poiana Sufletului Său, în străfundurile sfinte de Dor, Omul după Fiinţa şi Asemănarea Sa.

L-a luat în Palmă şi l-a dezmierdat cu Degetele de lumină, dându-i graiul oamenilor şi al Îngerilor, crescându-l într-o Naţie cu dorul nestăpânit de iubire, iubire ce urcă într-o Dragoste dumnezeiască incântătoare.

Dumnezeu FIUL i-a urzit din zorii de ziuă, îndelunga răbdare, i-a dat surâsul binevoitor ca să stăpânească necuprinsul zărilor cu acordurile pătimaşe ale Adevărului şi Dăruirii.

Duhul Sfânt i-a iluminat fericirea împodobindu-l cu purpura unui răsărit veşnic de iubire.

În scutecul de purpură, păpădia de om s-a trezit legănat de cântecul minunat al Îngerilor, care l-au întronat peste legile fireşti-tămăduitoare ale pământului.

Îngerul păzitor cu o zvâcnire de aripi l-a purtat spre scânteierile cerului, presărându-i diamantele de soare pe frunte, ca Domnul să-l ungă cu harul credinţei, al proorociei şi al ştiinţei.

Arhanghelii i-au împletit din extaz cununa biruinţei, împodobindu-i fruntea îmbrobodită de lăcrămioarele trudei, incrustându-i viaţa în destinul Dreptăţii.

Heruvimii, i-au frămîntat cugetul în tulburătoarea taină a trăirii, revărsându-i în vălurele sonore, puterea de a suferi în toate, de ale crede pe toate, de a nădăjdui în toate.

Serafimii, i-au brodat cununa spiritului, desluşindu-i frumuseţea creatoare, i-au crescut vraja Dorului într-un suprem avânt, izbindu-i mirarea, ca apoi să-i înflăcăreze voinţa înmiresmată cu petale şi aurori.

Sfinţii Apostoli Pavel şi Petru,împreună şi asemeni tuturor Apostolilor, i-au dăruit purtarea numelui pentru ca fiecare să-şi ştie locul în ceata sa şi fiecare să poată răspunde atunci când este hotărât Timpul !

PETRE ŢUŢEA, ANTROPOLOG, FILOSOF CREŞTIN, ECONOMIST

“Sfântul Apostol PAVEL este cât toată Mediterana”.

”Ni s-a făcut onoarea să suferim şi să murim pentru

poporul Român”.

“Istoria românilor dezgolită de crucile de pe

scuturile Voievozilor este egală cu zero”.

(Petre ŢUŢEA)

Petre Ţuţea este considerat unul dintre cei mai mari gânditori, filosofi şi înţelepţi ai lumii moderne. Pe drept cuvânt a fost supranumit “SOCRATE al DACO-ROMÂNILOR”. Fiu de preot (dintr-un mare şir de preoţi străbuni), s-a remarcat de mic ca fiind un copil precoce, apoi un adolescent genial, un bărbat înţelept, un mare erou şi un creştin desăvârşit. Face parte din cei mai de seamă “ŞAISPREZECE STÂLPI” AI ÎNŢELEPCIUNII CREŞTINE DACO-ROMÂNEŞTI: IOAN CASIAN, DIMITRIE CANTEMIR, ANDREI ŞAGUNA, MIHAIL EMINESCU, NICOLAE PAULESCU, VASILE PÂRVAN, NAE IONESCU, RADU GYR, ARSENIE BOCA, PETRE ŢUŢEA, DUMITRU STĂNILOAE, ERNEST BERNEA, VASILE BĂNCILĂ, MIRCEA VULCĂNESCU, DIMITRIE BEJAN, ANTONIE PLĂMĂDEALĂ.

În răstimpul cât a fost liber a suit pe piscurile cele mai înalte ale gândirii, iar în universul concentraţionar a fost un fel de “Zeus” al Olimpului creştin. De frica acestui Titan revărsat din întreaga sa viaţă, comuniştii l-au ţinut sub “obroc” o lungă perioadă de timp.

În ciuda atâtor suferinţe, care au depăşit deseori limitele umane, Petre Ţuţea nu a cedat nimic din filosofia lui creştină, din trăirea lui ortodoxă, din demnitatea lui de Român, cărora le-a rămas fidel toată viaţa. Detenţia lui a scandalizat şi a revoltat întreaga Elită culturală românească:

“Paisprezece ani de muncă silnică! Să nu fi fost oare oportun să i se pună întrebarea bătrânului filosof, ce crimă, atât de cruntă a comis, pentru a fi întemniţat ca un criminal, atâta amar de vreme la Piteşti, Jilava, Aiud, Gherla…?

Filosoful Petre Ţuţea a fost condamnat la silnicie lungă pentru un crez, crezul unei generaţii, care a dat multe jertfe, pentru a evita neamului nostru o mare tragedie, generaţia lui Moţa şi Marin”. (Filon Verca, Pe meleaguri străine. Ed. Dalami, Caransebeş, 2004, p. 340).

Sfântul Apostol PAVEL rezumă toate filosofiile lumii la două: filosofia cea după DUMNEZEU-OMUL IISUS HRISTOS şi filosofia cea după om: “Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşălăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci întru Dânsul locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii trupeşte şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată începătoria şi stăpânirea”. (Coloseni 2,8-10).

Comentând aceste filosofii ale Apostolului PAVEL, Părintele Justin Pârvu ajunge la următoarea concluzie: “Există două filosofii: filosofia ortodoxă a “deofiinţimii” şi filosofia ariană, eretică, occidentală, modernă, a “asemănării fiinţei”. Prima este o filosofie hristică, Dumnezeiesc-omenească, concretă şi practică a unităţii dintre Dumnezeu şi omenire, filosofie bisericească a dragostei soborniceşti şi a optimismului veşnic dat de certitudinea Învierii. A doua este filosofia adamică, omenească, a dezbinării şi a fragmentării, a raţiunii individualismului, a egoismului, a pesimismului ucigaş şi sinucigaş, o filosofie drăcească a urii şi a iadului, - filosofia actualului ecumenism”. (Ieromonahul Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruite lui Hristos. Vol. II, Ed. “Credinţa strămoşească”, p. 147).