Ion Gavrilă Ogoranu ar fi meritat un film adevărat. Din păcate, nu a fost să fie...

Tinerii partizani nu au luptat cu puști cu apă și nu s-au prefăcut doar că și-au dat viața, ci au murit de-a binelea. Din filmul care doar se face că este cel al lui Ion Gavrilă Ogoranu și a tovarășilor săi de arme, lipsește ,pe cale de consecință, autenticitatea. Biografiile luptătorilor sunt diluate, reduse la minimum minimorum până la punctul în care nici nu-i poți deosebi unul de celălalt. Dar mai presus de orice, ceea ce este cel mai supărător, este că regizorul a dezbrăcat complet de sacru fenomenul acesta unic în istoria noastră. Cei ce au văzut serialul „Memorialul Durerii“ sau au citit cărțile de memorialistică ale supraviețuitorilor, în special cea a lui Ion Gavrilă Ogoranu, „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“, știu ce îi mâna pe acei tineri în luptă: credința (nu înțeleg de ce regizorului i-a fost jenă să amintească acest lucru că doar nu e vorba despre vreo boală rușinoasă) și dragostea de țară. Atât credința cât și patriotismul (care este în fond tot un fel de credință) par astăzi desuete, dar aceste două sentimente care unora dintre noi nu le mai spune mare lucru au fost suficient de puternice pentru acei tineri încât să-i determine să meargă la moarte. În acest film care se întinde aproape pe durata a 3 ore nu își face nici măcar o dată vreunul dintre tinerii luptători semnul crucii și nu se vorbește mai nimic despre comuniști, despre cooperativizare și altele asemenea. Or, tinerii aceștia, după cum spun martorii, purtau cusută în colțul batistei sfânta împărtășanie ca să nu îi prindă moartea necuminecați. Veți zice poate că acesta este doar un amănunt, posibil, dar este exact acel gen de amănunt care ar face diferența. Din pricină că filmul nu pune pe coordonatele reale și corecte lupta și sacrificiul acelor oameni, din povestea lor nu se mai înțelege nimic. Un spectator străin de România care nu are la dispoziție pentru înțelegerea fenomenului luptătorilor români din Munții Făgărașului decât acest film va sfârși prin a crede că nu era vorba decât despre niște băieței avizi de aventură aflați într-un fel de tabără de supraviețuire. (Îi mai și vedem bălăcindu-se goi în apă, veseli nevoie mare, de parcă plecaseră de fapt la distracție și nu la moarte.) Maxima tristețe este aceea că în timp ce această peliculă  despre luptătorii anticomuniști este atât de palidă și va fi aproape sigur lipsită de ecou, minciunile sfruntate din filmele așa-zis istorice fabricate de Sergiu Nicolaescu pot fi văzute de tinerii de azi săptămânal la tv. Să nu ne mire deci dacă peste câțiva ani se va vorbi despre partizanii din munți în termenii lui Nicolaescu și ai securiștilor care îi etichetau fără rușine drept „bandiți“ și „trădători de neam și țară“.  În timp ce comunistul criminal Che Guevara e un brand capitalist deja și tinerii poartă cu mândrie tricouri roșii cu „bărbosul cool“, adevăraților noștri eroi nici măcar posteritatea nu li se asigură printr-un film mai ca lumea. Probabil că regizorul a fost în esență bine intenționat, dar uneori, pur și simplu asta nu este de ajuns.

Gabriela Lupu

Integral la: http://www.artactmagazine.ro/ion-gavrila-ogoranu-ar-fi-meritat-un-film-adevarat-din-pacate,-nu-a-fost-sa-fie.html

Cine isi doreste monopolul asupra memoriei luptatorilor anticomunisti? De ce are loc desacralizarea marturisirii lor jertfelnice?

Intrebari retorice, desigur. Raspunsul este acelasi de 2000 de ani: potrivnicii lui Hristos, care urasc pe cei ce se jertfesc pentru Ortodoxie, iar aceasta ura se transforma in batjocorirea memoriei celor ce ar putea fi un exemplu pentru generatiile de tineri ai zilelor noastre. Se incearca astfel o inabusire a renasterii spirituale si nationale, prin rescrierea istoriei cu date ce nu deranjeaza oculta, adica tot ce apare sa fie politic corect si fara conotatii religioase. Daca pe de o parte are loc nivelarea tuturor credintelor, pe de alta asistam la o desacralizare totala a prezentului si trecutului; fapt “regretat” pana si de ecumenisti. Ne punem aceasta problema, deoarece asistam la o intreaga miscare mediatica de acapararea a curentului nationalist si al celui pur ortodox din partea ramasitelor fostilor tortionari si a celor ce se cred formatori de opinie si justiari a tot ce misca-n tara asta. Toti acestia sunt marionete ce urmeaza un program bine stabilit, fara conotatii conspirationiste, ci de-a dreptul antihristice. Valorile neamului, traditiile populare, sfintenia venita prin viata de familie, rugaciunea pentru mantuirea neamului a cinului monahal si tot ce insemna romanesc si sfant, sunt denigrate si calcate in picioare de o hoarda cazuta ca din turnul Babel, mai exact niste blestemati de Dumnezeu.

Din lipsa altor resurse, iata ca multi dintre noi picam in plasa acestor impostori. Cel putin asa ne justificam o mare parte din noi, dar izvorul cel nesecat al scrierilor Sfintilor Parinti si ale Sfintei Scripturi a ramas acelasi si tot Viata curge din el. Manati de acest imbold nationalist si de ravna pentru marturisire, ne-am facut portavoce pentru multi dintre dusmanii cauzei ce vrem sa o aparam. Este cazul aici despre filmul “Portretul luptatorului la tinerete” si un documentar ce urmeaza sa apara, numit “Fenomenul Pitesti: Demascarea”, finantat de o agentura transatlantica si cu “viziune asupra unificarii europene”. Ambele proiecte au printre colaboratori si persoane de buna credinta, insa prea naive incat sa se gandesca cat de perversa este lucrarea la care si-au adus aportul. Mai sunt si unii care pozeaza in mari misionari, dar de fapt duc la indeplinire, cu buna stiinta, denigrarea a ceaa ce are mai scump acest popor: credinta ortodoxa si dragostea de neam si tara. Si pentru ca misionarismul lor sa para cat mai veridic, nu lipseste nici  propaganda de impotrivire fata de proiectele lor – regizata de sionisti, sub acuzele, deja ultra uzate, de: anti-semitism, legionarism s.a.m.d.

Revenind la filmele in cauza, ne oprim la cel dintai: “Portretul luptatorului la tinerete”, un film ce a starnit interesul multora, dar a dezamagit pe marea majoritate. De la fitze de adolescenti la glume de doi bani, tot filmul nu este decat un tablou de cartier, a unor razvratiti pentru libertate. Ce fel de libertate? Nimeni nu a vazut pe vreunul dintre acei tineri sa-si faca semnul Sfintei Cruci sau sa citeasca din Biblie, stiut fiind faptul ca fiecare grup avea Sfanta Scriptura. Asadar, care este scopul intregii lor jertfe? O fi doar cel pentru libertate intr-o lume democratica, sub obladuirea Uraciunii Evreopene? Are oare cineva puterea de a se jertfi, asa cum acei tineri au facut-o (lucru aratat foarte saracacios in filmul de 2 ore si jumate), pentru o cauza fara de Dumnezeu? Cu siguranta ca nu, iar aceasta este confirmata de marturiile celor care au razbit din temnitele comuniste, pastrandu-si credinta in Dumnezeu. Doar harul lui Dumnezeu iti alina durerile in acele clipe de iad si iti da curaj de nebunie intru Hristos pentru a-L marturisi pe El, chiar cu pretul vietii. Asta nu s-a vazut nici macar o secunda in tot acest film. Tocmai din acest motiv el este un film mort, ce nu da speranta in Inviere, ce nu propovaduieste jertfa cu scopul Invierii in Hristos, asa cum s-a intamplat in realitate cu acei tineri. Conceptia românului fata de libertate este strans legata de fiinta sa, nascuta odata cu Ortodoxia pe aceste meleaguri. Un roman nu-si poate dori libertatea decat pentru a-L preaslavi pe Dumnezeu prin toate mijloacele, mijloace care intr-o stare de subjugare ar fi oprimate. Din acest motiv tara noastra nu si-a plecat capul in fata navalitorilor si a preferat mai bine sa-si jertfeasca fiii decat sa se inchine paganilor. S-a mai pastrat din aceasta grupa sanguina si in cei jertfiti in perioada comunista, cand parintii si bunicii nostri au dus calvarul inchisorilor comuniste sau unii mai sprinteni de picior au batut crestele muntilor, cu “aripile” intinse spre Imparatia cereasca.