Eminescu, 125 de ani de la moarte. Despre jurnalistul nationalist si fiul Bisericii Ortodoxe Romane, cu prof. Nae Georgescu si arhim. Mihail Daniliuc

Eminescu, ziaristul / Adevăruri

“Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş, pân-în Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d… M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial.” – Mihai Eminescu

Filmarea cu prof. Nae Georgescu a fost realizata cu ocazia conferirii Premiilor “Eminescu, ziaristul” de catre Uniunea Ziaristilor Profesionisti din Romania

„Îngerii în trup” ai familiei Eminescu
de arhim. Mihail Daniliuc

Ca în fiecare an, ne vom ruga pentru poet, căci îi cinstim pe scriitorii care ne-au umplut viața cu nespuse bucurii literare nu doar „troienindu-le” memoria cu amintiri ori simpozioane, ci săvârșind și cuvenitele slujbe de pomenire. Îngrijindu-ne de sufletele lor, ne arătăm prin fapte dragostea şi recunoștința față de ei: a iubi cu adevărat, spunea cineva, este echivalentul dorinței ca acea persoană să nu moară niciodată. Înălțând rugăciuni pentru ei, tragem bune nădejdi că Dumnezeu, Făcătorul veacurilor, le va rândui nepieritoare existență în lumina și iubirea nesfârșită a Sfintei Treimi.

       arhim. Iachint Iurașcu și M. Eminescu

Jumătatea lui Cireșar ne prilejuiește aduceri-aminte despre Mihai Eminescu, cel care ne-a făcut să ne simțim mândri că Dumnezeu ne-a plămădit în același neam cu el. Pe 15 iunie 1889 neînțelesul poet a ferit perdeaua acestui veac şi a urmat drumul lui Hyperion, adăugându-se cerului înstelat al valorilor noastre spirituale. S-au scurs 125 de ani de tăcere? atâta amar de timp de lipsă? Nu! Eminescu a plecat doar cu trupul dintre noi, spiritul a rămas aici prin inegalabila-i operă, o tulburătoare radiografie a trăirilor, idealurilor și suferințelor unui om.
Ca în fiecare an, ne vom ruga pentru poet, căci îi cinstim pe scriitorii care ne-au umplut viața cu nespuse bucurii literare nu doar „troienindu-le” memoria cu amintiri, simpozioane ori colocvii, ci săvârșind și cuvenitele slujbe de pomenire. Trebuie să-i purtăm nu numai în calendarul cultural al nației, ci îndeosebi într-un pomelnic al inimii şi, de ce nu?, în cel de la dumnezeiasca Liturghie. Îngrijindu-ne de sufletele lor, ne arătăm prin fapte dragostea şi recunoştinţa faţă de ei: a iubi cu adevărat, spunea cineva, este echivalentul dorinței ca acea persoană să nu moară niciodată. Înălțând rugăciuni pentru ei, tragem bune nădejdi că Dumnezeu, Făcătorul veacurilor, Stăpânitorul peste cei vii și cei morți, le va rândui nepieritoare existență în lumina și iubirea nesfârșită a Sfintei Treimi.

Bunicul poetului, Vasile Iurașcu, era un apropiat a lui Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei

Pe lângă îndătinata pomenire, se cade să așternem câteva rânduri despre inepuizabilul stihuitor. Ce să scriem?! Că Eminescu se află în  orice-i românesc?! Am dori totuși să ne oprim la unele aspecte legate de viața rubedeniilor sale călugărite, deoarece ele au contribuit într-o oarecare măsură la conturarea convingerilor religioase ale genialului bard. Afirmam, acum nişte ani, că Eminescu ne aparține și nouă, cinului monahal, nu doar anumitor curente literare sau partide politice. De ce? Din pricină că poetul a avut intenția chiar de a se călugări, iubind foarte mult viața monahicească, fiind încântat de rânduielile mănăstireşti, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală a așezărilor noastre cenobitice. Cu acestea s-a întâlnit prima oară în Mănăstirea Agafton din ținutul Botoșanilor, acolo unde îmbrăcaseră haina cernită patru din surorile mamei sale, Raluca. Ea provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, șase din ei călugărindu-se. Însă, înainte de orice altceva, dorim să evidențiem relația specială existentă între bunicul lui Eminescu, Vasile Iurașcu, și Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi. Se pare că al doilea copil al său, Iordachi, a avut un comportament agresiv față de părinți, fapt ce l-a determinat pe bătrânul stolnic să-i scrie mitropolitului prin 1837, plângându-se de violenţa progeniturii, rugându-l să-l ajute la îndreptarea răzvrătitului fecior. Formula de încheiere a jalbei ne dezvăluie legătura deosebită, profundă, dintre vlădică și bunicul lui Eminescu: „al Înaltpreasfinției Voastre nevrednic fiu sufletesc, Vasile Iurașcu, Stolnic”. Mitropolitul Veniamin intervine la aşa-numitul „Dipartament al Trebilor din Lăuntru”, sugerând organelor abilitate să trimită pe împricinat la Mănăstirea Secu spre pocăință și îndreptare.

Doi frați și patru surori ai Ralucăi, mama poetului, au intrat în cinul monahal 

Cât privește pe monahii și monahiile rude ale poetului, din documente vechi aflăm că al treilea fiu al lui Vasile și Ioana Iurașcu, pe nume Costachi, s-a născut la 22 ianuarie 1807. Atras de viața sihăstrească, s-a închinoviat în Mănăstirea Vorona, din apropiere încă din anii tinereții. Nu avea studii, se purta cam neîngrijit, „cu barba răsfirată și nespălată”. Din pricina viețuirii sale discrete, probabil, nu ni s-au păstrat alte informații despre el. Se cade să amintim că Vasile Iurașcu și soția lui, Ioana, au avut nouă progenituri.
Următorul copil al numeroasei familii botoșănene, care a ales călugăria a fost Fevronia, născută în 1812. La doar 16 ani, în 1828, a intrat în obștea Mănăstirii Agafton, primind aici chipul îngeresc, iar apoi, arătându-se râvnitoare în cele duhovnicești, a luat schima cea mare. Însemnările vremii ne spun că Fevronia a participat la botezul nepotului Mihai, fapt care a îndemnat-o să îl ocrotească, simţindu-l foarte aproape de suflet. Așa se explică de ce, mai târziu, poetul, ajuns la Agafton, găzduia doar în casa acestei mătuși. Fugit de la gimnaziul din Cernăuți, junele Mihai s-a oploșit tot la ea, întâmplare care o determină să-şi informeze cumnatul, căminarul Gheorghe Eminovici, despre „fugarul școlar”. Tot în chilia monahiei Fevronia Eminescu a poposit prin anii 1875, când, participând la o clacă de tors lână, a auzit din gura maicii Zenaida, povestea lui Călin, ulterior versificând-o în cunoscutul poem omonim.  În 1895, la vârsta de 83 de ani, Schimonahia Fevronia Iurașcu s-a mutat în lumea cealaltă, dormindu-şi somnul în așteptarea venirii Dreptului Judecător în cimitirul mănăstiresc.

Maicile Iurașcu în Patericul Românesc 

Printre surorile călugărite ale Ralucăi Iurașcu se numără şi Sofia, născută în 1821, tunsă în monahism pe la anul 1840. Tradiția aşezământului şi-o aminteşte ca pe o maică milostivă, deosebit de muncitoare, deși cam bolnăvicioasă. Înainte de moarte a cerut schima mare. A trecut la cele veșnice pe 20 august 1878, la scurt timp după ce împlinise 57 de ani. O altă soră de-a Ralucăi intrată în mănăstire a fost Olimpiada, născută în 1827. La doar 13 ani s-a închinoviat în Schitul Orășeni, iar apoi a primit ascultare la Agafton, unde bătrânul Iurașcu construise între timp două case mari pentru fiicele sale. Dovedind o înțelepciune nativă și pricepere administrativă, înțeleptul mitropolit Iosif Naniescu a așezat-o în scaunul stărețesc al chinoviei botoșănene, prețuindu-i smerenia și cumsecădenia. A trecut la Domnul  prin 1902, fiind și ea schimonahie. Pilda viețuirii celor trei fiice Iurașcu a urmat-o și cea de-a patra, Safta; căsătorită inițial cu Vasile Velisarie din Bacău, au avut mai mulți prunci. După ce copii crescuseră mari, mistuită de dorul viețuirii îngereşti și, probabil, marcată de moartea surorii sale, monahia Sofia, în 1878, ia încuviințare de la soț și se călugărește luând numele celei decedate. Odată cu ea a păşit în mănăstire și una din fiicele sale, Xenia. Tradiția Agaftonului spune că aceasta din urmă, verișoara poetului, era o fire deosebită; tăcută, ascultătoare, iubea foarte mult rugăciunea având darul lacrimilor. A trecut la Domnul în  anul 1926.
Pentru viețuirea lor frumoasă, pentru smerenia, dragostea și nestinsul dor de Cer, trei dintre mătușile lui Eminescu, schimonahiile Olimpiada, Fevronia și Sofia, dar și monahia Xenia Velisarie, au fost trecute în Patericul Românesc.
În fine, ultimul membru al iurăștenilor călugărit a fost Iancu, născut în decembrie 1819. În adolescență a intrat în obștea Mănăstirii Coșula, devenind monahul Iachint. După un timp, a primit hirotonia întru ieromonah, apoi așezarea în scaunul stărețesc al locaşului. Mai târziu, Mitropolitul Calinic Miclescu l-a transferat la Iași, rânduindu-i ascultarea de administrator al Seminarului Teologic de la Socola şi hirotesindu-l arhimandrit. Însemnările lui Matei, fratele poetului, ni-l arată pe cuviosul părinte ca „școlit”, vorbitor de limbă germană și franceză, dar și o fire boemă, cu mulți prieteni din protipendada ieșeană. A trecut la Domnul la nici 67 de ani, în 1886, răpus de astm bronșic.

Sursa: Doxologia via Ziaristi Online

Profesorul Nae Georgescu a lansat la Editura ASE lucrarea “EMINESCU: Ultima zi la Timpul (Dosar de presa). Cartea argumentelor”

Cartea  “Eminescu: ultima zi la Timpul” de Nicolae Georgescu (Editura ASE, 2011), este o minuţioasă  refacere a zilei de 28 iunie 1883 în biografia politică a poetului. Sunt aduse şi comentate mărturii din presă, din arhive, din scrisori, amintiri şi comentarii despre poet – totul cu scopul, mărturisit de către autor, de a afla cât a fost boală omenească şi cât a fost intervenţie brutală, cât de brutală a fost această intervenţie care a dus la îndepărtarea pentru totdeauna a lui Mihai Eminescu din presă şi din viaţa publică.  În ziua aceea se consemnează o schimbare de paradigmă economică şi politică a ţării noastre dinspre aliaţii tradiţionali, Franţa şi Anglia, către Germania şi Austro-Ungaria,  context în care a fost nevoie ca guvernul să ia unele decizii rapide, dureroase, care au privit şi presa. Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul Timpul, el dezvolta adevărate teorii sociale, economice şi politice, toate  incomode şi mai ales nepotrivite în acest context când, prin alianţa care se discuta la nivelul cel mai înalt european, ţara noastră trebuia să renunţe la apărarea românilor din Transilvania,  lăsând definitiv soarta lor în mâinile Imperiului Austro-Ungar. Pe de altă parte, Eminescu era un puternic agent de influenţă a opiniei publice, scrisul său fiind mereu aşteptat, temut şi respectat. Analizând presa momentului, se constată că Timpul este cel mai aspru critic al guvernului – iar în săptămâna de dinaintea îndepărtării poetului din redacţie, este singurul organ de presă care face opoziţie continuă şi foarte energică. Imediat ce poetul este înlocuit, ziarul se potoleşte, devine docil, lucrurile se liniştesc. Cartea arată cum toţi prietenii lui Eminescu, începând cu junimiştii de frunte, ca Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi,  şi sfârşind cu ziariştii foarte apropiaţi, ca Ioan Slavici ori I.L.Caragiale,  părăsiseră, de fapt, această corabie pentru a se îmbarca în  echipele puterii – poetul rămânând singurul ziarist  pe baricadele opoziţiei, alături de câţiva membrii marcanţi ai acesteia, ca Al. Lahovari ori Mihail Kogălniceanu – care, însă, erau oameni politici, parlamentari angajaţi, nu ziarişti propriu-zişi. Tratamentul aplicat de „prieteni” pentru scoaterea lui definitivă şi presă şi din viaţa publică a fost unul brutal: poetul a fost pândit şi, pe când avea o indispoziţie fizică, a fost urmărit, arestat de către poliţie şi internat la un sanatoriu de sănătate, dându-se ştirea publică, tipărită chiar în ziarul guvernamental, că el este nebun. O asemenea ştire îl scotea automat pe cel numit din orice funcţie publică, el trebuia să facă dovada sănătăţii, să recâştige credibilitatea. Există cazuri similare în epocă, de care autorul se ocupă. Poetului nu i s-a dat această ocazie a dezminţirii;  mai mult, propriul său ziar, „Timpul”, pe care el însuşi l-a construit şi cu care în trecut a câştigat victorii de presă răsunătoare, ei bine, imediat ce-şi schimbă direcţia şi orientarea „Timpul” confirmă nebunia sa. Cartea desfăşoară cu febrilitate documente de acest fel, rezultând un Eminescu tragic, prins într-o  capcană fără putinţă de ieşire, dar în acelaşi timp puternic, luptător: el a căzut luptând.

In imagine, o caricatura de epoca, de la momentul rascoalei taranilor din 1888, cu Eminescu printre “instigatori”

Sursa: Roncea.ro

Ziaristi Online: Legea lui Eminescu si “Adevarul” lui Cartianu. Profesorul Nae Georgescu: Eminescu şi cultura naţională

 

Eminescu şi cultura naţională
de Nae Georgescu


Anul acesta se sărbătoreşte Ziua Culturii Naţionale pe 15 ianuarie, conform legii votate în Parlament. Această Lege ne spune că, aşa cum Italia îşi are ziua lui Dante, Spania pe cea a lui Cervantes ori Portugalia pe aceea a lui Camoes, tot astfel avem şi noi ziua de 15 ianuarie. N-am greşit cu nimic, ţările respective au nume proprii, noi avem o dată; vreau să spun că lipseşte numele lui Eminescu din cele patru articole ale legii şi din recomandările Parlamentului.

Trebuie să ştii şi să fii foarte sigur că acest 15 ianuarie este ziua de naştere a poetului ca să faci echivalările – altfel, este o zi oarecare identificată drept Ziua Culturii Naţionale. Pe vremuri exista ceea ce se chema „expunere de motive”, adică: de ce se dă cutare lege. Noi nu ştim de ce această zi şi nu alta este legiferată ca atare, nici de ce numele (bănuit, intuit) lui Mihai Eminescu stă în echivalenţă cu acea cultură naţională, de ce nu vorbim de ziua de 20 decembrie, de pildă, sau de 15 iunie…

Dar cred că nu e om să nu se bucure – nu neapărat că de la anul vom avea încă o zi liberă în calendar (anul acesta 15 ianuarie cade în zi deja liberă, într-o sâmbătă) – dar mai ales că această sărbătoare se leagă într-un fel de numele lui Mihai Eminescu. Şi în fond e mai bine aşa: să se bucure de Eminescu cine ştie şi simte că e ziua lui, nu trebuie afişat acest nume, fiecare îl găseşte în sine însuşi dacă-l caută. Îi stă mai bine ascuns, e mai protejat, mai aproape de oameni.

Altfel, o bucurie, adică o sărbătoare, nu e totalitară, nu poţi ordona la tot natul: bucuraţi-vă în ziua cutare. Se bucură cine vrea – iar cine nu, nu. Au fost coruri largi care au ţinut cu tot dinadinsul să-l despartă pe Eminescu de ideea de poet naţional, om naţional etc.: e absurd să li se ceară acum acestor coruri, tot lor adică, să se bucure. S-au cheltuit bani de la buget pentru proiecte şi programe de studii ca să se arate că sintagma „Eminescu poet naţional” este încărcată de ideologie, inadecvată, inexactă, vetustă, nu se poate intra cu ea în Europa etc. – acum, doar nu vom face din nou socotelile ca să le plătim alte burse specialiştilor ce s-au exersat în această materie – pentru a dovedi, dialectic, contrariul. Pe de altă parte, la noi legea nu e punitivă, ci doar decorativă. Nu-l va pedepsi nimeni cu nimic, nici măcar cu impozitul pe prostie sau pe inteligenţă, pe cel ce va striga, dacă va vrea el, în ziua de 15 ianuarie, că Eminescu este inamicul public numărul 1. Vedeţi doar: legea nu are numele poetului nicăieri, ci doar o dată calendaristică, lumea poate să laude Cultura Naţională, de Ziua Culturii Naţionale, şi în mod egal să peroreze împotriva lui Eminescu: d.p.d.v. legal nu are nimic una cu alta. În plus, le permite celor principiali să rămână principiali. Dar, repet: şi dacă ar fi indicii clare de echivalenţă – legea nu este punitivă, n-are cine ce-i face leliţii Cutare dacă-şi continuă campania antieminesciană şi în această zi.

Da, ar fi un mod de reacţie, dar în zona aşa-zicând morală. S-a mai spus în acel apel către „lichele” al Ştim-Noi-Cui. Şi anume, s-a spus aşa: „Tăceţi un timp!” N-ar fi rău să se întoarcă vorba asta. Cum să zic…? „Apel către celelalte lichele”? Dar noi, ceilalţi, a treia cale, unde mai stăm, unde mai suntem, dacă sunt numai unii şi ceilalţi ?… Să-i zic „Apel către alte lichele”? Asta ar însemna că sunt tot alte şi alte şi mereu altele, val după val: intrăm în nedeterminat. Deci… n-am cum să zic, dar mă gândesc obligatoriu la lichele într-o montare de zis…

Continuarea la Ziaristi Online

Ultimele zile din viata lui Eminescu: epopeea erizipelului. Boala si moartea lui Eminescu. CARTEA TRECERII

Ziaristi Online prezinta, in exclusivitate, rezultatul unui demers publicistic deosebit, de recuperare si redare a adevarului privind boala si moartea lui Eminescu. Lucrarea CARTEA TRECERII, o abordare filologica realizata de profesorul dr univ Nae Georgescu, eminescolog de prima linie, este publicata in serial, la sectiunea GANDIREA a portalului ZiaristiOnline.ro, pana la a 161-a aniversare a Romanului Absolut, 15.01.2011. Dupa Prefata si Argumentul autorului, urmate de evocarea Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) si Comentariile profesorului Nae Georgescu. CARTEA TRECERII (III) astazi prezentam:

II. EPOPEEA ERIZIPELULUI

Textul care a făcut epocă în biografiile lui Eminescu este acesta, pe care-l publicăm mai jos, semnat de doctorul V.Vineş şi  apărut în revista „România medicală” din  1 iunie 1931, p. 162-163. Atragem atenţia cititorului că este o piesă foarte rezistentă  -  dar nu la „dosarul morţii lui Eminescu”, ci la acela al cauzelor organice mai adânci ale bolii sale. Vom regăsi, în spatele acestor notaţii, imaginea unui Eminescu vagabond, artist famelic mâncând din gunoaie, cu incontinenţă urinară şi de altă natură, cules de pe străzi de către „prieteni” şi adus la „Institutul Caritatea” unde i s-a dat de mâncare, i s-a dat chiar vin după poftă – şi i  s-au administrat injecţii cu mercur în speranţa calmării … sifilisului, de care toată lumea medicală părea  convinsă că este atins – dar care, in final, se va dovedi inexistent în trupul poetului. G.Bogdan-Duică, unul dintre cei mai avizaţi eminescologi ai momentului, spunea că a insista atât de mult asupra mizeriilor vieţii poetului  „este ca şi cum ai scormoni în excrementele unui sfânt”.   Poate că acest text n-ar trebui reprodus în întregime, dar faptul că nu s-a republicat nicăieri până acum, decât citate luându-se din el, ne îndeamnă să  ne călcăm pe inimă şi să-l încredinţăm publicului mai larg, cu speranţa declarată că-l vor rediscuta şi medicii specialişti.
În privinţa nepotrivirilor de ordin general, reieşind din sofistica argumentării, ne propunem să spunem, şi noi, câteva cuvinte. Nu putea, de pildă, medicul curant al poetului să afirme că pacientul său rescria poezii mai vechi, atâta vreme cât nu-i cunoştea opera publicată, nici că scrie „articole de jurnal” în spitalul de nebuni, etc. Cine  nu citează  nu citeşte. Expresia „încetul cu încetul”, prin care medicul sugerează evoluţia bolii, este nepotrivită pentru un spaţiu temporar de numai două luni şi jumătate. Rezultă că starea poetului era bună sau foarte bună la internare, prin februarie –  martie, şi s-a degradat galopant  în spital, până la 15 iunie când a decedat – dar, urmăriţi textul vă rog, pur şi simplu din senin, el aşezându-se pe pat şi încetând dintr-odată să-i mai bată inima. Interesant este că doctorul Vineş păstrează  ca dată a morţii ziua de 15 iunie – gândindu-se că a fost, probabil, după amiază de vreme ce poetul se aşeza pe pat, adică se repauza. Vom vedea că este şi o altă variantă, a morţii nocturne spre 16 iunie dimineaţa, atestată de ştirile din presă   rezultate, fără îndoială, din comunicate ori declaraţii ale medicilor – variantă  inexplicabilă de vreme ce dr. Vineş declară că transcrie fişe medicale sincrone bolii. Rezultă, încă o dată, că nu vrea să-l contrazică pe D.Cosmănescu – care fixase momentul tot ziua, vorbise tot de aşezarea poetului pe pat,etc. Fişele doctorului sunt, însă, parţiale ( presa vremii le va numi nici mai mult nici mai puţin decât „anamneză”, ceea ce e mult prea pretenţios) – iar el le completează pe de o parte cu ceea ce numeşte mărturiile prietenilor lui Eminescu -   şi, pe de alta, cu ceea ce se deduce a fi  amintirile lui actuale, din 1931.Chiar aşa parţiale, aceste fişe nu au fost predate într-un loc public, cum vom vedea că va proceda George Potra în 1934 cu alte înscrisuri similare.



Câteva date asupra ultimelor zile ale poetului Mihail Eminescu
de Dr. V. Vineş, Şef de lucrări la clinica neurologică din Bucureşti


„Am avut ocaziunea să îngrijesc, ca intern la „Institutul Caritatea” al regretatului profesor Al.Sutzu, pe marele nostru poet Mihail Eminescu în ultimele luni ale vieţii sale (martie – iunie 1889). Găsesc acum printre hârtiile mele notele pe cari le-am luat atunci şi care cred că prezintă un oarecare interes  fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele  zile ale bolii poetului şi mai ales despre cauza adevărată a morţii sale, asupra căreia s-a creat o legendă. N-am regăsit printre hârtiile mele decât o parte din note şi de aceea rog pe cititori să scuze lipsurile fatale.

Continuarea la Ziaristi Online

Prof Nae Georgescu despre detractorii lui Eminescu de la Dilemateca lui Plesu: IOANA BOT, SAU PUŢINISMUL LA PÂNDĂ ŞI ÎN ACŢIUNE

Atingându-mă în trecere de numele D-nei Ioana Bot în legătură cu reacţia dumisale la facsimilarea manuscriselor eminesciene, îmi revăd, din scrupule de ateliar, fişele pe care mi le-a prilejuit – şi revin asupra clasificării în care am încadrat-o (desigur, provizoriu). „Puţiniştii” sunt, pentru mine, cei care excelează cu câte puţin din toate; le-am dat numele de la cărţile lui Al. Graur, puţine, subţiri, aducând în domeniul limbii informaţii de peste tot („Puţină aritmetică”, etc.), cenzurând acerb, citând enorm din autori cât mai îndepărtaţi şi necunoscuţi, bazându-se pe conceptele altora, pe schemele şi teoriile altora pe care le adaptează la realităţii despre care scriu, câştigând autoritate şi exercitându-şi-o energic, adică: puţină gramatică – dar pentru toţi, etc. (voi mai reveni asupra definiţiei; Sextil Puşcariu are sinteze monumentale despre „Limba română”, D.Caracostea a scris „Expresivitatea limbii române”, o carte de referinţă, Al. Rosetti are „Istoria limbii române”, Iorgu Iordan însuşi are tratate despre limba română exemplare – dar Al. Graur, contemporanul lor, cenzurează cu recenzii, note, emisiuni de radio, referate editoriale etc…). Punctul maxim de referinţă al lor, al „puţiniştilor”, poate fi considerat însuşi Titu Maiorescu, puţinătatea operei dându-i acest drept, pe care i-l întăresc, însă, şi adoptarea, adaptarea şi vehicularea în cultura română a celebrei teorii privind formele fără fond, şi pasiunea pentru citaţiuni, înclinarea către pedagogie (naţională), adaptarea unui tratat de logică din filosofi străini la cerinţele învăţământului românesc, etc. (desigur, iarăşi trebuie să revin; ca să reuşească, „puţiniştii” trebuie să fie puţin numeroşi – Maiorescu a fost aproape singur: când sunt mulţi ei devin verbigeranţi, abuzează de ironie şi – ca în zilele noastre – de expuneri televizate unde se fixează strict în scaunul moralităţii publice lansând, de pildă, apeluri scurte dar cuprinzătoare, etc.). Puţiniştii sunt neapărat enciclopedişti – şi în cultura noastră, care a ratat definitiv, pare-se, momentul enciclopedist al secolelor XIX-XX, sunt foarte stimaţi, respectaţi, chiar temuţi pentru aerul de erudiţi pe care şi-l cultivă cu mare grijă.

De ce-am inclus-o pe Ioana Bot în categoria „Puţiniştilor”? Păi, iată de ce: din anul 2001, de când a scos cartea aceea fulgurantă: „Mihai Eminescu, poet naţional român”, Istoria şi anatomia unui mit cultural (Ed.Dacia) o tot aştept să revină cu precizări, cu sinteze cât de cât cuprinzătoare, cu îndreptări cel puţin – şi văzând că marea creaţia a dânsei a devenit, apoi, pipeta cu otravă din revista „Dilemateca” i-am făcut această imagine de aşteptare.