Germania nouă trăieşte
sentimentul viu al unui început de lume. Sistemele vechi, care
o aduseseră gata de prăbuşire, sfărâmate azi în sâmburii lor ideologici, cel de
al treilea Reich, isbucnit din entusiasmul unui popor care vrea să trăiască
eroic, îşi pune la temelie, în locul lor, o doctrină corespunzătoare acestui
sentiment. Pentru cine consideră fenomenul fără patima de o crudă sălbăticie a
Israelului, o parte din noile idei încarnate în realităţi politice de
naţional-socialism poate fi normativă pentru viaţa fiecărei naţiuni moderne.
Viaţa Europei nu se poate regenera sorbind mai departe iluzii dintr’o
stratosfera internaţională de artificialităţi umanitariste. Viaţa Europei nu se
poate regenera decât prin regenerarea fiecărui popor în parte.
Dar aceasta înseamnă întoarcerea la obârşie, adică la realităţile organice ale
omenirii, care sânt naţiunile. Omenirea e un simplu cuvânt abstract, dacă
această noţiune nu are conţinutul verde pe care i-1 pot da numai diversităţile
etnice ale popoarelor. Ea e, de fapt, totalitatea acestor diversităţi concrete.
Dar tocmai fiindcă ele sânt date organic în natură, o armonie a lor nu se poate
obţine decât pe un plan transcendent naturii. Expresii ca “fără deosebire
de rasă, fără deosebire de naţionalitate, fără deosebire de religiune”
sânt praf în ochi vânturat dealungul şi dealatul lumii de vasta publicistică evreească.
Fiindcă ideea de “om” care stă la baza unor astfel de expresii, nu există decât
ca ficţiune logică; iar idealul de “pace” nu se realizează
reducând naţiunile la uniformitatea abstractă a “omului”, ci armonizând
diversităţile lor etnice pe un plan transcendent. Acest plan e religiunea.
Singură religiunea poate da un ideal comun tuturor naţiunilor şi tuturor
raselor.
Noul spirit care suflă peste Europa e naţionalist şi religios în acelaş
timp, adică vrea să ţină seamă atât de realităţile organice şi diverse ale
naturii etnice, cât şi de realitatea transcendentă a religiunii. Fascismul
italian e naţionalist şi religios totdeodată.
Naţional-socialismul german deasemenea. Dar pe când fascismul, încadrat în catolicism, înţelege că religiunea îşi are izvorul în transcendent, naţional-socialismul, prin doctrina sa rasistă, vrea o religiune care să fie emanaţia geniului naţional. Ideea aceasta noi o respingem din capul locului. Ea e dintre acele idei menite nu să refacă pacea Europei, ci să mărească haosul. Pacea Europei înseamnă : pământ naţional şi cer comun. Rasismul german, care e o exagerare teoretică a naţionalismului, vrea pământ naţional şi cer naţional. Rănindu-ne propria admiraţie faţă de măreţul fenomen al regenerării germane, vom căuta să arătăm că aceasta e o idee greşită şi să indicăm izvoarele erorii. E rasa generatoare de religiune sau mai degrabă un receptacol activ al ei ? Iată, în termeni mai generali, tema discuţiei noastre.
Naţionalismul e condiţia elementară a renaşterii fiecărui popor, precum
lipsa lui e semnul decadenţii şi al morţii. Naţionalismul german nu e însă
numai iubirea fanatică de pământul şi de neamul german, nu e numai gelozia de
puritatea şi de suveranitatea acestui neam, nu e numai credinţa mistică în
destinul lui; naţionalismul german e o năprasnică voinţă de putere întemeiată
pe faimoasa teorie a rasei ariene, regina raselor, menită să domine singură
lumea întreagă. Ce este rasa, e un lucru greu de definit; dar aceasta nu
însemnează că rasele nu există. Viaţa însăşi e atât de greu de definit;
dar cine poate susţine că viaţa nu există ? Cu cât realitatea e mai
esenţială cu atât ea scapă mai uşor posibilităţilor noastre de a o defini
logic. Singuri evreii, poporul cel mai rasist din lume, contestă existenţa
rasei. Dar simplul fapt al existenţii lor ca evrei confirmă, peste această
contestaţie calculată, rasa. Rasele sânt fatalităţi naturale. Biblia le
consacră. Şi până astăzi niciunul din adevărurile fundamentale ale Bibliei n’a
putut fi răsturnat de ştiinţă. Dar dacă rasele există în mod natural, sânt ele
egale între ele ? După teoria cunoscută a contelui de Gobineau, rasele sânt
inegale. Sânt rase inferioare şi rase superioare. Rase menite să domine şi rase
osândite să fie dominate. Ce atitudine trebuie să ia un creştin faţă de această
teorie a inegalităţii raselor? Vorbim, fireşte, de rase ca date ale naturii. Să
conteste inegalitatea lor şi să susţină egalitatea lor naturală? Nu. Un
creştin, al cărui criteriu de judecată e adevărul biblic, va trebui să fie de
acord cu contele de Gobineau că rasele sânt inegale. Fiindcă Biblia însăşi,
care atestă existenţa raselor, afirmă în acelaş timp inegalitatea lor naturală.
Dar tot Biblia ne învaţă că, dacă rasele sânt în mod natural inegale, ele sânt
egal îndreptăţite la opera mântuirii prin Iisus Hristos. În creştinism
inegalitatea din natură se desăvârşeşte prin egalitatea în faţa spiritului
dumnezeesc. Atât indo-europeanul sau arianul, cât şi mongolul şi negrul au
deopotrivă posibilitatea de a se desăvârşi în Hristos. Creştinismul nu sfărâmă
ordinea naturii, ci o desăvârşeşte pe plan spiritual.
Teoria contelui de Gobineau devine discutabilă însă din moment ce ea afirmă
că rasa germanică e cea aleasă să domine lumea, e rasa “regală”, în virtutea
unor excelente însuşiri naturale ca inteligenţa, frumuseţea fizică, simţul
ordinei şi al onoarei, energia creatoare. E necesar să spunem că prin
arianismul acesta dotat atât de generos de natură, nu se înţelege întreagă rasa
albă, ci neamul germanic din Nord, care şi-ar fi păstrat necoruptă puritatea
firii primordiale, în vreme ce rasa mediteraniană bunăoară s’a lăsat coruptă şi
a decăzut prin amestec de sânge străin. Cu aceasta am intrat în domeniul
arbitrariului unde orice se poate susţine şi se poate combate cu egală vigoare.
Nu se poate oare susţine, cu mai strălucit succes încă, excelenţa gândirii, a
frumuseţii, a ordinii, a energiei creatoare şi a onoarei mediteraniene în
defavoarea Nordului? Iar un chinez, supravieţuitor al civilizaţiei sale
milenare, nu e tot aşa de îndreptăţit, din punctul lui de vedere, să susţină cu
acelaş soiu de argumente, excelenţa rasei sale faţă de celelalte şi împotriva
lor?
Naţionalismul german are la bază această dogmă cu totul arbitrară a
superiorităţii rasei germanice. Pornind delà premizele acestui arbitrariu teoretic,
el interpretează istoria Europei într’un mod sui generis, şi trage o serie de
consecinţe al căror particularism merge uneori până la bizarerie. Chestiunea
înlocuirii dreptului roman cu un drept germanic precum şi aceea a sterilizării
pentru obţinerea unei rase cât mai pure sânt dintre cele mai curioase. Mai
uluitoare decât toate însă e problema înlocuirii creştinismului printr’o
religiune neopăgână care, produs specific al rasei germanice, să slujească
exclusiv acestei rase. Oricât de arbitrară în realitate, ideea de rasă a celui
de-al treilea Reich capătă o valoare absolută la care trebuiesc raportate şi
din care trebuiesc să decurgă toate celelalte valori ale vieţii naţionale. E
aproape de prisos să adaug că acest fel de a gândi e o răsturnare totală a
criteriului creştin de judecată. În creştinism nimic din ceeace e natural nu
are o valoare absolută. Absolut e singur Dumnezeu. Iar valorile acestei lumi
sânt mai mult sau mai puţin valori după cum se raportă în mod pozitiv sau nu la
absolutul dumnezeesc. O rasă bunăoară poate fi inferioară sau superioară în
măsura în care geniul ei a realizat mai puţin sau mai mult din esenţa
creştinismului. Rasismul german însă, aşa cum e conceput astăzi, vrea să fie cu
atât mai înalt cu cât va isbuti să se desfacă mai radical de doctrina creştină.
Aşa cum îl profesează d. Alfred Rosenberg profesorul Hauer, contele de
Reventlow sau Ernst Bergmann, el nu e ateu, pentru că recunoaşte necesitatea
unei religiuni; şi aici se deosebeşte de bolşevism, care pune ateismul principial
la baza statului. Dar e anticreştin.
