Despre nadejde, rabdare si fericire. Talcuiri ale Sfantului Teofan Zavoratul

Marcu 6

45. Şi îndată a silit pe ucenicii Lui să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va slobozi mulţimea.

46. Iar după ce i-a slobozit, S-a dus în munte ca să Se roage.

47. Şi făcându-se seară, era corabia în mijlocul mării, iar El singur pe ţărm.

48. Şi i-a văzut cum se chinuiau vâslind, căci vântul le era împotrivă. Şi către a patra strajă a nopţii a venit la ei umblând pe mare şi voia să treacă pe lângă ei.

49. Iar lor, văzându-L umblând pe mare, li s-a părut că este nălucă şi au strigat.

50. Căci toţi L-au văzut şi s-au tulburat. Dar îndată El a vorbit cu ei şi le-a zis: Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!

„Indrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi." Iată temeiul nădejdii noastre! Prin orişice nevoie şi necaz ar trebui să treci, adu-ţi aminte că Domnul e aproape şi însufleţeşte-te, răbdând bărbăteşte. Aşa cum El a apărut atunci înaintea Apostolilor care se chinuiau vâslind pe mare, arătat îţi va face şi ţie deodată, care te chinuieşti, ajutorul şi ocrotirea sa. El este pretutindeni şi tot­deauna gata să ocrotească. Trebuie doar să stai împreună cu El sau înaintea Lui prin credinţă, rugăciune, nădejde şi încredinţare în sfânta Lui voie. Va avea loc atunci unirea sufletului cu Domnul, iar de aici îţi va veni tot binele. To­tuşi, asta nu înseamnă că deodată vor veni îndată şi mărirea, şi slava, şi cinstea dimpreună cu cele asemenea. Pe din afară poţi rămâne la fel ca mai înainte, dar ţi se va adăuga răbdarea bărbătească şi cu inimă bună a acelei rânduieli a lucrurilor care a fost plăcută Domnului în privinţa ta: şi acesta este lucrul de căpetenie pe care trebuie să-1 cauţi.

Fericirea este înlăuntru, nu în afară; iar cel aflat în legă­tură vie cu Domnul are fericirea lăuntrică întotdeauna.

(Sf. Teofan Zavoratul)

- material cules de Dan Făgărăşanu

Sfantul Teofan Zavoratul despre dragostea ca porunca dumnezeiasca si filantropia ca filosofie umanista

1. <
Ce catehism scurt! Ce legiuire simpla! Doar doua propozitii: “iubeste-L pe Dumnezeu” , “Iubeste-ti aproapele”, ba chiar una singura, un singur cuvant: “iubeste”, fiindca cel care Il iubeste cu adevarat pe Dumnezeu, acela deja il iubeste in Dumnezeu si pe aproapele, si cine isi iubeste cu adevarat aproapele, acela IL iubeste deja pe Dumnezeu. “Si atunci”, vor zice unii, “de ce lucrurile sunt atat de complicate si din partea lui Dumnezeu, si din partea oamenilor? De ce toate aceste tipice, sfintiri, taine, acest sistem deloc restrans de invataturi? De ce aceste usi inguste si aceasta cale stramta? La ce bun nevointele cu care se nevoiesc oamenii sa intre pe usile cele stramte, si la ce bun aceste posturi, privegheri, rugaciuni si asa mai departe - panoplia pe care trebuie s-o ia cei ce merg la viata?”

Ca sa ne inalte la dragoste. Dragostea este lumina si roada in viata noastra duhovniceasca. Multa osteneala, multe nevointe trebuie sa ai ca sa aduci aceasta roada. La pom, inaintea roadei este floarea, inaintea florii - frunza si ramurile, inaintea ramurilor - trunchiul, inaintea trunchiului - radacina, inaintea radacinii - samanta. Si in viata duhovniceasca este la fel: la inceput cade samanta cuvantului de mantuire in pamantul inimii noastre, din aceasta samanta iese mladita cu frunze si cu ramuri, apoi se formeaza pomul, pomul da roada, iar roada aceasta este dragostea. Ea este scoasa din intreaga alcatuire a lucrurilor si ostenelilor mantuitoare, si ca atare insufleteste si plineste toate prin sine.

In adevarata sa forma, dragostea este raiul duhovnicesc. Ea este asezare sufleteasca plina de caldura, pasnica, binevoitoare, vie, pururea miscatoare si facatoare de bucurie - nu asemenea unui oaspete care viziteaza pentru o vreme sufletul nostru, ci statornica, tare, adanc inradacinata, nedespartita de noi prin insasi firea ei, la fel ca respiratia sau ca bataile inimii. Cel in care s-a salasluit acest simtamant, aceasta putere, este fericit cu fericirea adanca, netulburata. Chiar daca este intotdeauna in osteneala, nu vede si nu simte nici osteneala, nici necazurile, nici piedicile, fiindca insesi greutatile care apar in calea dragostei n-o micsoreaza, ci o inalta dupa cum vantul nu stinge ci intareste si intinde tot mai mult flacara.

Da, dragostea este rai, insa rai pierdut. Intri in tine insuti si nu il afli acolo, vezi ca in tarina inimii nu creste acest pom al vietii. De ce? Fiindca inima s-a intelenit cu pomii cei rai ai patimilor, ce inabusa dragostea. Unde se afla patima, acolo nu e loc pentru dragoste. Dragostea se milostiveste: cum va sta ea in inima, daca acolo domnesc nepasarea cea impietrita fata de suferintele celorlalti? Dragostea nu pizmuieste: cum va sta ea in inima, daca acolo traieste pizma? Dragostea nu se inalta si nu se mandreste: cum va sta ea in inima, daca acolo stapanesc trufia si slava desarta? Dragostea nu cauta ale sale (1 Cor.13,5): Cum va sta in inima, daca acolo punctul de plecare a faptelor, a cuvintelor si gandurilor omului este iubirea de sine? Dragostea nu face necuviinta: cum va sta ea in inima, daca aceasta este plina de patimi necuviincioase? Dragostea nu se bucura de nedreptate: cum va sta ea in inima inclinata spre vorbirea de rau, spre judecarea aproapelui si spre clevetire? Mai intai dezradacinati acesti pomi rai ai patimilor, si in locul lor va creste un singur pom cu multe ramuri ce da si floare si roada duhovniceasca. Insa indata ce veti incepe sa dezradacinati patimile, veti pasi negresit pe calea cea stramta si necajita, va veti intalni cu necesitatea de a lua armele nevointelor si ale lipsurilor, veti fi nevoiti sa treceti de toate legiuirile sfintitoare, indreptatoare si calauzitoare ale Bisericii lui Dumnezeu, adica inainte de a intra in unirea dragostei sunteti datori sa purtati multe osteneli si sa va indreptati puterile spre multe indeletniciri duhovnicesti, ca si cum ati trece printr-o padure spre a iesi in poiana cea vesela, presarata cu multe flori, a dragostei.

Este limpede: calea spre acest scop nu este scurta si nici usoara. Ca atare, auzind flacareala noilor “filantropi”, nu va lasati cu usuratate prada strigatului amagitor: “Jos cu toate celelalte! Ajunge dragostea!” Asteptati cu “jos toate celelalte”. Mai inainte, treceti cu rabdare prin toate regulile vietii evlavioase, pe care vi le pune inainte Sfanta Biserica - prin toate, de la cele mici pana la cele mari, caci doar prin asta veti ajunge la dragostea cea adevarata. Iar cand va veni dragostea cea adevarata, ea insasi va invata ce sa faceti cu toate cele pe care le socoate de prisos “filantropia” imatura si lipsita de experienta duhovniceasca. Daca cuvantul nostru catre noi insine ar fi atat de puternic ca am putea sa spunem: “De acum Il voi iubi Dumnezeu si-mi voi iubi aproapele” si dragostea s-ar inscauna pe loc in inima noastra, bine ar fi - insa in realitate, de cele mai multe ori, se intampla cu totul altfel. Gandul si limba zic: “Voi iubi”, insa inima merge impotriva acestor vorbe si cugetari si cand vine prilejul de a face faptele dragostei se leapada de ele chiar si in clipele cand este atrasa de ideile “filantropice”. De ce? Fiindca inima este impietrita prin egoism, trufie, senzualitate, lacomie, pe care nu le poti alunga doar cu fraze la moda. Tocmai de aceea Apostolul cand scrie despre dragoste, spune: Urmeaza dragostea (1 Cor. 14,1 ; 1 Tim.6,11), adica nazuiti cu tarie catre dragoste, si imbracati-va intru dragoste (Colos. 3,14), adica osteniti-va cu incordare ca sa o dobanditi si rugati-va ca Dumnezeu sa va daruiasca duhul dragostei (2 Tim.1,7), fiindca dragostea de la Dumnezeu este (1 In. 4,7), varsata in inimile noastre prin Duhul Sfant (Rom.5,5), iar darul Duhului trebuie meritat si atras: numai prin vorbe nu ajungi la asta“>>.

(din “Rãspunsuri la întrebãri ale intelectualilor“, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2007).