Sfantul Dionisie Areopagitul- despre cele ce se savarsesc pentru cei adormiti

Capitolul VII ( din Sf. Dionisie Areopagitul: „ Opere complete; despre ierarhia bisericeasca” ) – cu note de Parintele Dumitru Staniloae

/. Despre cele ce se săvârşesc pentru cei adormiţi

§1

Acestea fiind lămurite, e de trebuinţă, socotesc, să vorbim şi despre cele ce se săvârşesc de noi cu sfinţenie pentru cei adormiţi. Căci nici acestea nu sunt comune celor sfinţiţi şi nesfinţiţi, ci precum e altfel modul fiecăreia din aceste două vieţi, tot aşa. plecând spre moarte cei ce au avut o viaţă sfântă, privind spre făgăduinţele adevărate ale dumnezeierii, de vreme ce au văzut adevărul lor în înviere, merg cu nădejdea sigură şi adevărată şi cu veselie dumnezeiasca

.spre ţinta morţii, ca spre sfârşitul sfintelor lupte (nevoinţe) în viaţă şi mântuirea desăvârşită şi fără sfârşit. Căci cunosc cele ce vor fi cu ei prin învierea întreagă, de care vor avea parte. Pentru că sufletele sfinte deşi pot cădea în viaţa de aici în schimbarea spre cele mai rele, vor avea prin naşterea din nou strămutarea la cea mai mare asemănare neschimbată cu Dumnezeu. Iar puterile cu­rate ale sufletelor sfinte vor lua cu ele trupu­rile însoţitoare şi împreună călătoare - care s-au înrolat şi au luptat împreună prin dum-nezeieştile lor sudori - în starea neschimbată a sufletelor, întemeiată în viaţa dumnezeiască. Căci vor fi unite cu sufletele sfinte cu care au devenit membre ale lui Hristos şi vor lua şi ele viaţa nestricăcioasă, nemuritoare ji fericită asemenea celei dumnezeieşti. In această veselie a unor astfel de nădejdi neclin­tite are loc adormirea celor sfinţi, venită la capătul luptelor¹¹¹.

111. Credinţa în învierea lui Hristos îi dă celui ce trece din viaţa aceasta nădejdea sigură nu numai că nu va muri cu sufletul, ci că va învia şi cu trupul. Sfârşitul vieţii pamânteşti îi produce aceluia chiar o bucurie că a terminat luptele cu ispitele inferioare, prin care şi-a ridicat chiar trupul la o anumită sfinţenie. Dacă n-ar exista şi o inviere cu trupul, rostul luptei pentru înfrânarea pornirilor spre plăcerile inferioare trupeşti ar apărea fără rost. Trupul primeşte şi el pentru creştin o semnificaţie pozitiva, o valoare eternă. Nevoinţele pentru întărirea lui in curăţie se susţin prin nădejdea învierii lui şi această nadejde este întemeiată pe învierea lui Hristos. Deci şi ele sunt o mărturie a învierii lui Hristos.

§2

Iar dintre cei nesfinţiţi, unii susţin în chip neraţional că vor ajunge în nonexistenţă (ne­fiinţă), iar alţii că trupurile se vor despărţi pentru totdeauna din unirea cu sufletele lor, ca nefiindu-le potrivită lor, pentru că n-au înţeles viaţa (aceasta) asemenea celei dum­nezeieşti şi putinţa sfârşitului fericit, nici n-au avut cât trebuie cunoştinţa dumnezeiască, a vieţii în Hristos, asemănătoare celei dum­nezeieşti, care începe încă de aici. Iar alţii dau sufletelor ca însoţitoare alte trupuri, revăzând, în ei, ostenelile trupurilor lor unite cu sufletele îndumnezeite şi de aceea socotesc lipsite în mod cuvenit de sfintele răsplătiri trupurile ce n-au ajuns împreună la capătul drumului atotdumnezeiesc. In sfârşit, alţii, aplecându-se nu ştiu cum, spre gânduri mate­riale, au spus că veşnica, preasfânta şi prea­fericita lor cuvioşie e de acelaşi fel cu viaţa de aici şi au respins în mod necuvenit hrana proprie unei alte vieţi deopotrivă cu îngerii. Dar nu va cădea niciodată vreunul din bărbaţii preasfinţi în astfel de rătăciri. Ci ştiind că toţi vor primi o veşnicie asemănătoare lui Hristos cand vor ajunge la sfârşitul vieţii acesteia, vor vedea în mod clar calea lor spre nestricăciune, devenită de pe acum apropiată. Şi de aceea laudă darurile dumnezeierii şi se umplu de plăcerea dumnezeiască, netemându-se de o schimbare spre cele rele, ci ştiind că vor avea în mod sigur şi veşnic bunătăţile dobândite.

Iar cei plini de întinăciune şi de pete păcătoase, chiar de s-au învrednicit de iniţierea în ceva sfânt, dar au respins-o în chip vătămător din mintea lor şi s-au năpustit spre poftele aducătoare de stricăciune, venind la sfârşitul vieţii de aici, deşi nu li s-a arătat vrednică de crezare dumnezeiasca lege a Scripturii, vor privi cu alţi ochi pierzătoarele plăceri ale pa­timilor proprii pe care le-au socotit pricini de fericire; ei vor vedea că sfinţita vieţuire din care au căzut în chip jalnic şi fără minte e despărţită de viaţa de veci; şi pentru viaţa lor cea rea de aici nu vor fi însoţiţi de nici o speranţă¹¹².

112. Autorul înşiră patru opinii după care oamenii nu se duc de aici cu nădejdea că vor învia cu trupul:

a. omul întreg se duce în nefiinţă; e o opinie care nu vede nici un sens în existenţa omului;

b. numai sufletul va persista, iar trupul se va destrăma definitiv; nu vede pe om ca o existenţă întreagă, ce constă din suflet şi trup; pentru ce ar mai avea în acest caz omul un trup? Nu vede capacitatea şi rostul spiritului uman de-a sfinţi şi materia, de-a o face un mediu tot mai strâveziu al sufletului, ceea ce dă materiei o frumuseţe spirituală şi un anumit rost; după credinţa creştină, sufletul, prin virtuţile bunătăţii, se uneşte şi se aseamănă tot mai mult cu Dumnezeu; de aceea va fi unit cu El în veşnicie; dar Dumnezeu Cuvântul şi-a reflectat bunătatea Lui veşnică în trup; sufletul fiind la fel unit cu trupul său, si-o va reflecta şi el în trup;

c. sufletul va lua mereu alte trupuri în existenţele lui viitoare; e opinia origenistă, susţinută şi de teoria reîncarnârilor; nici ea nu vede capacitatea spiritului de-a spiritualiza sau înfrumuseţa materia, nici identitatea veşnicâ a fiecărei persoane; autorul aduce, ca temei, pentru învierea în acelaşi trup, pentru veşnicie, a fiecărui suflet, argumentul că e cu dreptate ca trupul să primească impreună cu sufletul cu care s-a ostenit, răsplătirea vesnică; sufletul s-a luptat pentru înfrumuseţarea spirituala unui trup, pentru a se defini în identitatea lui veşnică prin trup;

d. viaţa viitoare în trup va fi ca şi cea de acum, având nevoie de hrană - opinie apropiată de cea origenistă;autorul spune că viaţa viitoare va fi deopotrivă cu a ingerilor; trupurile vor fi copleşite de spirit, neavând nevoie de hrana materială.

Aceste opinii sunt susţinute de cei ce n-au depus efortul de a-şi stăpâni trupul de la pornirile lui inferioare.

Sf. Dionisie Areopagitul – Ierarhia Cereasca (Nota Parintele Staniloae)

Ce este ierarhia si care este folosul ei

§1

Ierarhia este, dupâ mine, o sfinţita randuialâ si ştiinţă şi lucrare asemănătoare, pe cât e cu putinţă, modelului dumnezeiesc şi înălţată spre imitarea lui Dum­nezeu prin luminările date ei de la Dumnezeu pe măsura ei. Iar frumuseţea dumnezeiască, simplă, bună, este originea desăvârşirii, cu totul neamestecată cu orice neasemănate cu ea şi împărtăşind fiecăruia dupâ vrednicie din lumina ei. Ierarhia desăvârşeşte prin slu­jirea cea mai dumnezeiască, potrivit ei, in mod armonios, chipul celor ce participă la cele săvârşite.

§2

Deci scopul ierarhiei este asemănarea (cf. Mat. 5,48) şi unirea cu Dumnezeu, pe cât e cu putinţă, avându-1 pe El drept călău­zitor în sfânta ştiinţă şi lucrare, Căci, pri­vind neclintit spre frumuseţea lui atotdumnezeiascâ, ea se face întipărită de El în părtaşii ei ca în unii ce sunt dum­nezeieşti, ca în nişte oglinzi atotstrâvezii şi nepătate (cf, înţel. 7,26; II Cor, 3,18), primi­toare ale strălucirii luminii începătoare şi dumnezeieşti; chipuri umplute de strălucirea dăruită, pe care o împărtăşesc iarăşi celor următori, potrivit rânduielilor dumnezeieşti, Căci nu e îngăduit celor care desăvârşesc sau chiar celor ce au fost desăvârşiţi să facă ceva contrar sfintelor rânduieli ale desăvârşirii; nici să fie altfel, dacă doresc strălucirea îndumnezeitoare şi tind în mod sfânt spre ea şi se întipăresc după măsura fiecăreia din sfinţitele minţi.

Deci cel ce spune ierarhie, numeşte în general o anumită rânduială sfântă, un chip al frumuseţii dumnezeieşti, săvârşind în sfintele trepte ierarhice taina iluminării proprii ei şi asemenea făcându-se căpe­teniei ei, pe cât îi este îngăduit. Căci desăvârşirea fiecăruia din cei chemaţi în ierarhie constă în a fi fost înălţat la imitarea lui Dumnezeu, pe măsura lui. Iar ceea ce e mai dumnezeiesc ca toate, cum spune Scriptura, este a fi împreună lucrător al lui Dumnezeu (I Cor. 3,9; III Ioan 8) şi a primi lucrarea dumnezeiască, arătând-o, după pu­tinţă, în sine. Astfel, fiindcă rânduiala ierar­hiei constă în a se curaţi unii şi a curaţi pe alţii şi a se lumina unii şi a lumina pe alţii, în a se desăvârşi unii şi a desăvârşi pe alţii, fiecăruia i se cuvine să imite pe Dumnezeu în modul lui propriu. Fericirea dumnezeiască, ca să vorbim potrivit oamenilor, nefiind amestecată cu nici o neasemănare, ci fiind plină de lumina eternă, desăvârşită, n-are nevoie de nici o desăvârşire; ea e curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Mai bine zis, este însăşi curăţirea sfântă, luminarea şi desăvârşirea, mai presus de curăţie, mai pre­sus de lumină, fiind izvorul autodesăvârşirii dinainte de lucrarea desăvârşirii altora şi cauza întregii ierarhii şi dincolo de toată sfinţenia, prin depăşirea ei.