Semnal de la Dan Tanasa:La 70 de ani de la Dictatul de la Viena, UDMR si Laszlo Tokes au inaugurat o statuie a unui soldat ungur la Reci, in Covasna!

Cu doar cateva zile inainte de implinirea a 70 de ani de la semnarea Dictatului de la Viena, UDMR si europarlamentarul Laszlo Tokes au inaugurat o statuie a unui soldat ungur la Reci, in Covasna

Autoritatile publice locale din Covasna au inaugurat, in data 21 august, in comuna Reci, o statuie a unui soldat ungur. La inaugurare au participat, printre altii, presedintele Consiliului Judetean Covasna, UDMR-istul Tamas Sandor, si vicepresedintele Parlamentului European, Laszlo Tokes.
Statuia reprezinta un soldat ungur si, dupa cum apare mentionat pe pagina oficiala de internet a CJ Covasna, aceasta a fost indepartata in 1944 de catre Armata Romana eliberatoare, care a eliberat Transilvania de sub ocupatia Ungariei hortiste.
De mentionat este faptul ca, desi se afla amplasat in Romania, noul monument amplasat de comunitatea maghiara la Reci nu beneficiaza de nicio inscriptie in limba romana!


Redau mai jos stirea postata pe pagina oficiala de internet a CJ Covasna:

"După 65 de ani s-a întors acasă statuia soldatului de la Reci

Statuia soldatului de la Reci ocupă din nou locul său original, după ce în 1944 a fost trunchiată de soldaţii eliberatori, iar în 1977, cu ocazia vizitei dictatorul român, Ceauşescu, a fost îngropată. Monumentul de la Reci întruchipează triumful acelei forţe şi voinţe care, citând cuvintele lui Sylvester Lajos, şi din starea de decapitare este capabilă să se ridice - a afirmat Tamás Sándor, sâmbătă, în data de 21 august în Mestecănişul de la Reci, unde dezvelirea statuii restaurate a reprezentat momentul de debut al celei de a cincea ediţie a Zilelor Reci. În 1941, Gáll Lajos, împreună cu cinci atleţi din Sfântu Gheorghe, au participat la ceremonia de inaugurare a statuii soldatului, amintind de aceste momente, cei zece membri ai cercului alergătorilor care poartă numele lui Gáll Lajos, au parcurs din nou această distanţă şi au participat la evenimentul organizat. A sosit ziua învierii – a apreciat momentul festiv, Dálnoki Lajos, primarul comunei Reci, în oraţia sa; evocând destinul tulbure al statuii, a relevat faptul că acest eveniment conferă şi posibilitatea de a se gândi împreună.
„Exemplul ridicării statuii arată că glasul adevărat al Ţinutului Secuiesc este cel al raţiunii. Nu extremitatea, nu agresiunea, nu puterea banilor, nu glasul urii, ci forţa de zi cu zi a secuilor cumpătaţi şi vrednici ”, a accentuat Tamás Sándor, preşedintele Consiliului Judeţean Covasna, care le-a amintit celor prezenţi că statuia a putut fi salvată datorită vicleniei secuieşti. "Aşa suntem noi, avem în sânge voinţa de a lupta. Avem în sânge faptul că suntem diferiţi, că avem păreri diferite (...), dar în cele mai frumoase şi importante momente ale secuimii, în problemele cele mai grave, adevărat că uneori doar în ultimul ceas, suntem capabili să ne înţelegem între noi. Noi ştim că unitatea cu adevărat puternică se naşte din diversitate. Să ne amintească, să ne îndemne statuia soldatului ridicată recent.”

Ori biruim, ori murim, aceasta a fost sloganul infanteriei numărul 24 – a adăugat Kisgyörgy Zoltán, care prezentând povestea regimentului, a precizat: este prostie ridicată la rang mutilarea unui recrut, făcând referire prin aceasta la decapitarea statuii. Întrucât, cum a menţionat, soldaţii maghiari, români şi saşi au purtat aceeaşi uniformă. Dacă distrugătorii ar fi cunoscut acest fapt, nu ar fi ridicat mâna la statuie. Vargha Mihály, directorul Muzeului Naţional Secuiesc, a considerat-o un David Secui care l-a învins pe Goliath. Fostul coleg al Muzeului, Fekete Lajos a primit cuvântul, de asemenea, relatând pe scurt că la vremea respectivă, decât s-o distrugă, „mai bine apucam lopata cu mânerul roşu [instrument de incendiu s.n.] şi am îngropat statuia.” „Eroul de toate zilele” a vrut ca statuia să rămână pentru totdeauna în locul său original.

Distinctul orator al ceremoniei de inaugurare a statuii, Tőkés László, vicepreşedintele Parlamentului European, a interpretat statuia în contextul luptătorilor pentru libertate ai anilor 1848-1849, respectiv al Diviziei Secuieşti. A relevat că este vorba despre fidelitate. Neamul secuilor a făcut faţă provocărilor în toate vremurile, a rămas fidel pământului natal şi propriilor valori, pentru aceasta, povestea statuii serveşte drept exemplu. Pe de altă parte, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania a arătat că există un paralelism: în 1977, statuia trebuia îngropată din cauza dictatorului comunist, astăzi, când aceasta stă cu toată gloria ei, se exhumează corpul dictatorului tiran, ar fi bine dacă sufletul lui Ceauşescu s-ar putea îngropa pentru totdeauna, a subliniat Tőkés.

Figura statuii este, în acelaşi timp, şi un semn: nu suntem agresori, ci ducem o luptă de autoapărare „pentru care trebuie îmbrăcat scutul credinţei cu care puteţi stinge toate săgeţile de foc ale răului, purtaţi coiful mântuirii, precum şi sabia sufletului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Ef. 6, 16-17), cita cuvântul sfâşietor fostul preot din Timişoara. Credinţa şi fidelitatea, în limba maghiară au aceeaşi rădăcină, a spus Tőkés şi chiar şi astăzi avem mare nevoie de „sabia credinţei”, întrucât cel mai trist lucru este când constatăm că în zilele noastre unii conducători politici, dar şi ai bisericii renunţă în mod benevol la această armă."


Detalii gasiti pe pagina oficiala a Consiliului Judetean Covasna. Vezi si http://www.3szek.ro/load/cikk/31763/A%20r%C3%A9tyi%20honv%C3%A9dszobor%20felt%C3%A1mad%C3%A1sa%20%28Hat%C3%A1rhelyzetek%29

Profesorul Ion Coja: Antisemitism sau antiromânism? sau Unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan?

Sunt aproape douăzeci de ani de când fac, zi de zi, eforturi disperate să nu cedez anti-semitismului și să caut, iar când nu găsesc, să inventez dovezi că nu toţi evreii sunt ca Silviu Brucan sau ca Jean Ancel ori ca Andrei Oișteanu, ca Radu Ioanid sau Andrei Cornea ori Aurel Vainer! Dar unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan sau ca Jean Ancel ori ca Andrei Oișteanu, ca Radu Ioanid sau ca Andrei Cornea ori Aurel Vainer?!…
Ce simplă este viaţa pentru românul antisemit!… Nu e zi lăsată de la bunul Dumnezeu să nu i se ofere pe tavă încă o dovadă sau chiar mai multe în aceeaşi zi despre răul făcut nouă, românilor, ba de un evreu nenorocit, ba de altul, uneori în bandă asociaţi, caz în care îşi trag alături şi câţiva parteneri români dintre cei mai neaoşi…
Circulă pe Internet un filmuleţ cu un evreu, Shimon Peretz, fost prim ministru în Israel, mare sculă aşadar, care declara la o întâlnire de mafioţi că ei, mafioţii evrei, au cumpărat Manhattanul, Polonia, Ungaria şi România… Nu trec multe zile şi primesc un vast material intitulat Doi ani de când Israel a cumpărat România cu date concrete, cu numele evreilor descurcăreţi care au preluat rolul statului român prin aşa zisa dezetatizare sau privatizare. O bună, cea mai bună parte din ce a fost proprietatea statului român și a „întregului popor muncitor” este acum proprietatea unor evrei… După câteva zile găsesc acel material într-un ziar, publicat pe două pagini… Într-un singur ziar. Restul presei din România tace cu nemernicie pe acest subiect tabu!
Mai trec câteva zile şi mă întâlnesc cu un procuror, şi-l întreb dacă este ceva adevărat în aceste materiale semnate de „Adevăratul Serviciu de Informaţii” (sau cam aşa ceva) şi procurorul confirmă: la majoritatea tunurilor ilicite care s-au dat în România capitalistă profitorii au fost „investitori” evrei…
Și exemplele pot continua, exemple de fapte și împrejurări în care îngăduinţa şi cumsecădenia noastră românească este pusă la grea încercare. Constat în jurul meu, la tot mai mulţi tineri îndeosebi, că se generalizează sentimentul că nici nu te poţi aştepta la altceva de la evrei…
Mă simţeam tare, bine înarmat sufleteşte, ca să nu cad în acest păcat. Totdeauna m-am simţit capabil să gândesc nuanţat, fără generalizări comode şi pripite, pe fiecare ins asupra căruia mă pronunţ să-l judec cu prudenţă şi numai pentru faptele sale, judicios probate. Deunăzi însă, pentru prima oară m-am simţit vulnerabil! Am simţit că nu mai pot la infinit să susţin public că nu toţi evreii sunt ca Silviu Brucan. Repet, unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan? Și de unde să ştim noi că aceşti evrei mai există de vreme ce nici unul dintre ei nu iese în faţă şi nu se dezice de Silviu Brucan & compania de anti-români?!

Pamfletul unui tânăr român împotriva reeducaţilor care-şi înjură propriul popor. Despre mentalitatea antiromânească inoculată agresiv de mass-media

Astăzi vecinul de deasupra a reuşit să fie adorabil. Pentru prima oară după mult timp. Şi, vă asigur, complet lipsit de orice intenţie reală de a fi astfel.

E vorba despre un personaj care s-a născut şi trăieşte în televizor, un personaj care urmăreşte cu atât de mare implicare emoţională canalele TV încât totul se transformă în spectacol, iar asta nu din pricina televizorului. Trecând, evident, peste neplăcerile cauzate de faptul că ascultă şi comentează programele favorite la maximum de intensitate sonoră, ceea ce transformă etajele de deasupra şi de sub el în „subscriberi” imediaţi şi nelipsiţi la şourile lui de răfuială personală cu televizorul, bătrânul în cauză e tipul de om atât de spălat la creier şi cu o dinamică emoţională atât de rudimentară încât crede sincer în basme de felul:

1)Clientul nostru, stăpânul nostru! Prin urmare el însuşi, în calitate de telespectator de cursă lungă, este centrul şi buricul şi fruntea preocupării demersului jurnalistic. Adică mitul societăţii de consum în general – noi ne facem luntre şi punte pentru ca TU, minunatule, unicule, nepreţuitule, să fii bine încornorat –pardon!, informat.

2)Scopul televiziunii este acela de a aduce adevărul la lumină. Adevărul care ne va face liberi. Gândeşte liber! În sensul ăsta, dacă mâine Andreea Esca ar ieşi pe post şi ar spune că extratereştrii sunt mici, latră, dau din coadă şi se îndreaptă spre Pământ, vecinul ar fi primul care şi-ar pregăti arsenalul de oase în vederea „primului contact”.

În afară de meciurile de fotbal („Extra-uordi-naaaar!”, „Huooo!”, „Cea-pamă-tii-dear-bitruuu!”), ştirile „din oră în oră”, cu dezvăluiri, crime şi cancan („Cola-bora-toral-fostei-securi-tăăăăţi!”, „Curvă-cupa-tala-maaa!”, „Hoţla-banu-publiiic!”, „Măta-degu-vernpost-decem-briiist!” ), mai nou justiţiarul de cartier urmăreşte cu mare implicare emisiunile de campanie electorală în care, fireşte, se minte despre binele cetăţeanului, interesele Naţiunii, Poporul Român, etc.

Bunăoară, astăzi am fost trezit din somnul de după-amiază de o culme a mugetului patriotic, izbucnită în valuri de reverberaţie direct din tavan: „Poporul Român? Îmi bag (... ) în Poporul Român!”... Exclamaţia a fost într-atâta de adorabilă, încât, chiar şi pe jumătate buimac de somn, nu am putut să nu mă amuz de aforismul bătrânului proletar, iertându-l în parte pentru plăcerea de a îmi fi retezat cu atâta fermitate somnul. Desigur, era izvorâtă ca o reacţie de antipatie faţă de bătălia politică pentru propăşirea şi prosperitatea, nu-i aşa, a poporului. Însă trăda o mentalitate implantată agresiv şi sistematic de mass-media ultimilor 20 de ani – anti-Românismul, fobia de tot ce este românesc, ruşinea de apartenenţa la Poporul Român.

Evident, o astfel de mentalitate se bazează pe un sofism de cea mai joasă speţă – „scursurile, coloraţii, cocalarii, găinarii, mitocanii, oportuniştii, curvele politice, uscăturile în general sunt o comunitate vrednică de repulsie” PLUS „toţi aceştia constituie o parte din Poporul Român” REZULTĂ „Poporul Român este o comunitate vrednică de repulsie”. Astfel de mentalităţi au fost înşurubate în conştiinţa publică prin campaniile mediatice susţinute de distrugere şi terfelire a valorilor româneşti, iniţiate de către tembeliziunile plătite din banii ştim noi cui. Procedeul este oarecum rudimentar: promovăm în mod organizat mediatizarea tuturor fărădelegilor, iar acolo unde ele nu există, le fabricăm, timp în care cenzurăm ferm toate ştirile care nu conţin violenţă, sex, sânge, scandal, hoţie, perversiune, abuz, crimă, etc. În general, totul se reduce la contaminarea mentalului colectiv cu scene de răutate maximă, până în punctul în care, confruntat din când în când şi cu evenimente similare în imediata lui apropiere, omul trage concluzia că de fapt aceasta ar fi realitatea în general. Orice fereastră luminoasă trebuie cu străşnicie închisă, toate exemplele pozitive fiind cu desăvârşire absente din programele TV, iar nu pentru că pe teren nu ar exista oameni de caracter, activitate culturală, lupte pentru idealuri nobile, ci din simplul motiv că ele nu prezintă interes „pentru producător”. De la desenele animate cu monştri şi mutanţi, la filmele cu distrugeri în masă şi sex sălbatic, la ştirile de la ora 5 cu micuţe violate şi soacre spânzurate, la emisiunile politice cu Mitici şi Băsei şi Boci şi Ridzi şi Pippidi şi Udrea, la emisiunile de îndobitocire colectivă de la Radio Zu, totul basculează între „Şasă cai”,„Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul.”, „România, te iubim!”, etc.

De ce acest atac generalizat la adresa României? De ce nu un atac la personajul X şi piţipoanca Y? De ce România? Admiţând că orice pădure are uscăturile ei, ideea de pădure conduce implicit la faptul că ceea ce predomină este verdele covârşitor, iar nu uscăturile ocazionale. Şi lucrul acesta nu e valabil doar pe hârtie, ci şi în viaţa de zi cu zi. Câţi nu sunt oamenii cinstiţi care îşi duc traiul zilnic între serviciu, copii şi grija casei, iar toţi aceştia pălesc în faţa unui singur descreierat care săvârşeşte cutare sau cutare faptă şocantă, în goana după celebritate ieftină? O mie contra unuia singur! Şi cu toate acestea, România este a aceluia descreierat, iar nu a restului de o mie de cetăţeni onorabili! Curat-murdar, ce să mai zic!

Dar să revenim la ieşirea vecinului meu tele-ghidat de tembeli-zor. O remarcă de genul „Poporul Român? Îmi bag (...) în Poporul Român!” este, evident, roada deceniilor de îndobitocire mediatică de după „Revoluţie”. „Revoluţie”, adică întoarcere la „Evoluţie”. Însă ea este simpatică nu prin provenienţa ei, ci prin conţinutul său. Lăsând deoparte faptul că vecinul este fără îndoială Român, şi încă unul lipsit total de glorie, onestitate şi virtute, interesant este tocmai conţinutul logic care, ca în schiţele lui Caragiale, îl face pe emiţător să afirme exact opusul alegaţiilor sale. Prima parte a cugetării se situează pe o poziţie de evidentă delimitare faţă de restul lumii, şi nu faţă de unul, doi, trei, o mie de oameni, dar faţă de un întreg popor – nu-i aşa, popor de curve, de infractori, de găinari, derbedei, mitocani şi depravaţi! Însă, absolut superb, a doua parte a cugetării, prin însăşi formularea ei academică, trădează faptul că emiţătorul face el însuşi parte din rândul găinarilor, mitocanilor şi depravaţilor pe care îi blamează. Urmând o deducţie logică, vecinul demonstrează nici mai mult nici mai puţin că-şi bagă (...) în el însuşi, crezând, fireşte, că şi-o bagă în alţii. După prea mult timp de privit la televizor, evident că ai impresia că ţi-o bagi şi în blonda de la ştirile sportive, când de fapt MÂNUIEŞTI „telecomanda” de unul singur...

Acestea fiind spuse, aveţi grijă cât de mult trăiţi în şi prin televiziune. Poate fi letal. Pentru minte, inimă şi literatură, evident!

Sursa:

http://vladparau.googlepages.com

Vezi şi Emilia Corbu: PRESA INTRE VISUL DE PRINTESA ŞI REALITATEA DE PRECUPEAŢĂ

Fiica lui Eugen Ionescu, virusată de GDS, refuză ca tatăl ei să fie considerat autor român. Românismul, "atârnă ca o tinichea"

Foto: www.cjolt.ro

Dramaturgul Eugen Ionescu s-a născut în 1909 la Slatina. Deşi anul acesta se împlinesc 100 de ani de la naşterea sa, şi în România au fost organizate mai multe acţiuni care fac referire la centenarul artistului, în contractele de drepturi de autor pe care le semnează fiica sa Marie-France Ionesco, aceasta interzice categoric ca tatăl său să fie recunoscut ca dramaturg de origine română.

Motivul, arată jurnaliştii de la Evenimentul Zilei, este că fiica lui Eugen Ionescu nu îl consideră pe tatăl ei un autor român, "din moment ce piesele sale sunt scrise în franceză şi traduse în română". Mai mult, potrivit directorului de la teatrul Odeon, Dorina Lazăr, aceasta a declarat că "s-a săturat ca tatălui său să-i fie atârnată ca o tinichea originea română".

Conflictul pare să aibă rădăcini mai vechi, după ce în 2007, fiica scriitorului s-a simţit jignită când regizorul Alexandru Dabija a scris într-un caiet de festival că în tinereţe nu l-a înţeles pe Eugen Ionescu, dar s-a maturizat. Piesa montată de Dabija a avut de atunci interdicţie la festivalurile internaţionale de teatru.

Marie-France cere în mod expres, în contractele de drepturi de autor, ca numele tatălui ei să fie scris în franceză, Eugčne Ionesco, şi nu în româneşte. De asemenea, mai există câteva condiţii stricte: "Spectacolul nu trebuie să fie, nici mai mult nici mai puţin, sponsorizat sau plasat sub egida unei organizaţii româneşti sau internaţionale (U.N.E.S.C.O sau alta), care face referire la centenarul Eugčne Ionesco ca autor român" arată cei de la Evenimentul Zilei.

"Eu nu mă opun ca piesele sale să fie jucate, ci mă opun ca el să fie recuperat ca scriitor român, ceea ce centenarul şi festivităţile din România încearcă să facă. Tatăl meu s-a născut în România, dar a vrut să fie şi a fost un scriitor francez, chiar dacă nu şi-a schimbat numele" a declarat Marie-France Ionesco pentru Evenimentul Zilei.

Mai mulţi intelectuali şi oameni de teatru din România au hotărât să ia atitudine, indignaţi de această situaţie.

Antena3.ro