Eminescu a fost asasinat de agenţii Austro-Ungariei şi ai Ohranei ţariste

La vârsta hristică, Eminescu a fost anihilat. Este prima victimă a psihiatriei folosită ca armă politică. Există dovezi care atestă că agenţii Austro-Ungariei, ai Imperiului Otoman şi ai Imperiului Rus urmăreau atent orice tendinţă unificatoare din teritoriile româneşti. Mihail Kogălniceanu trasase indirect reperele devenirii naţionale prin intermediul revistei “Dacia literară” de la 1840. Se năştea o generaţie fără egal în istoria noastră.

În numele raţiunii de stat

Atât de tânărul Eminescu avea să se implice în comemorarea lui Ştefan cel Mare la Putna, adică sub nasul agenţilor chezaro-crăieşti. Aşa era “scris” în memoria colectivă ca poetul să participe la crearea societăţii secrete “Carpaţii” în ziua de 24 ianuarie 1882! Militanţii pregăteau reîntregirea naţională, băgându-i pe agenţii imperiali în alertă. Mai are rost să întinăm memoria Mentorului Junimii, aşa cum au făcut-o alţii înaintea noastră? Asocierile făcute de profesorul Nicolae Georgescu provoacă oroare. Un om de rafinamentul lui Titu Maiorescu, care scrie în jurnalul intim: “Astăzi am luat masa cu Majestatea Sa”, nu putea să coboare atât de jalnic. Şi totuşi. Venerabilul Petre Carp îi scria de la Viena aceluiaşi Titu Maiorescu fatidicul mesaj: “Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. La societatea “Carpaţii” ajunge şi Ioan Slavici, care a dedicat frecvent rânduri patetice pentru “drăguţu de-mpărat”. Ecaterina Szoke Magyarosy, soţia lui Slavici, la care poetul stătea în gazdă, îi scria şi ea lui Maiorescu: “Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Poetul îi relatase lui Ion Creangă cu un an înainte că şi-a cumpărat un pistol: “Îmi este frică să nu mă ucidă cineva”.

Victima alianţelor geopolitice

Nicolae Georgescu face trimitere la Nota informativă din 1882 trimisă de Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, către împăratul Franz Iosef: “Eminescu, redactorul şef al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea ca studenţilor transilvăneni de naţiune română, care umblă pe la şcolile de-aici pentru învăţătură, să li se încredinţeze pe timpul vacanţei lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari”. Să fie aici rodul teoriei conspiraţiei? Poetul se mişca însă într-o lume periculoasă. A doua zi după ce România a semnat tratatul de “neagresiune” cu Imperiul Austro-Ungar şi cu Berlinul, Eminescu era scos de la nebuni şi dus cu trenul la alt balamuc la Viena. Intoxicarea cu mercur avea să fie fatală. Ne aflăm în sfera unei parabole teribile. Frizerul poetului povesteşte momentul morţii: “Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi “Deşteaptă-te, române!” (…) Şi a început să cânte “Deşteaptă-te, române!”, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi: “Ăsta m-a omorât!”. (Nicolae Georgescu, “Boala şi moartea lui Mihai Eminescu”). Alte detalii apar în lucrarea lui Constantin Barbu, “Codul invers – arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”. După Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferită pe tavă Rusiei, revolta acestui luptător fără egal prin cuprindere atinge paroxismul. Agenţii Ohranei ţariste îşi intensifică urmărirea, după cum arată arhivele de la Sankt-Petersburg. Germania dorea să atragă Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlăturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelaşi lucru, pentru îndepărtarea Bucureştiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcătuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea. Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii. Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienţă pe ambasadorul Petre Carp şi i-a spus că Regatul Român trebuie să privească spre Orient şi să lase Transilvania în pace. Eminescu nu putea accepta asemenea viitor pentru ţara lui. Carp a făcut o excelentă prezentare în faţa cancelarului Bismarck, pe care îl informează cu privire la răpirea Basarabiei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, despre ortodoxie şi despre strategiile de deznaţionalizare a românilor, aplicate de ruşi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare. 1883 era un an al noilor proiecte de alianţe europene. Eminescu prezintă politica de maghiarizare a numelor româneşti din Transilvania şi îl critică vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era urmărit atent la Palatul Regal. Pe 28 iunie 1883, Viena rupe relaţiile diplomatice cu Bucureştiul pe o durată de 48 de ore. Bismarck îi trimite o telegramă lui Carol I şi ameninţă România cu războiul. Regele şi regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Brătianu, Petre Carp şi Titu Maiorescu pleacă în Germania să potolească spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu se duc la Viena. Aici, Grădişteanu îşi cere scuze personal pentru că a organizat la Iaşi dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se făcea aici se ştia în cele trei capitale de imperii. Aşa că trebuiau “potoliţi” naţionaliştii. Începe arestarea ziariştilor, iar lui Eminescu i s-a pregătit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul şef Emil Galli este expulzat din ţară. Societatea “Carpaţii” a fost desfiinţată. Grigore Ventura, alias Rică Venturiano, Simţion, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu – toţi îl vor trăda pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune şi cămaşa de forţă. Ca prieteni.

Taina care ne apără

Îl consideram altădată pe poetul din Pererâta de pe Prut un Octavian Goga al Basarabiei. Formula mi se pare acum prea săracă, fiindcă simplitatea este rostul adânc al artei adevărate. Versul lui este un lamento vechi, ca un bocet, ca o rugăciune în genunchi, ca profeţia mesianică în pustiul uitării. Grigore Vieru nu este un poet militant explicit, nu cheamă Prutul să-i înece pe ruşi sau pe ucraineni, cum făcea Octavian Goga în Transilvania cu Oltul. Suferinţa nu are grade de comparaţie, dar ea este manifestă diferit la cei doi poeţi. La Vieru, revolta provocată de oprimare şi de criza identitară indusă este implicită. Iar magnitudinea acestui Octavian Goga atât de fragil s-a resimţit teribil la Chişinău, pe 7 aprilie, încât Kremlinul şi Kievul au putut vorbi public despre “agenţii României”. Ce inepţie! Ce s-a întâmplat oare cu serviciile de elită ale Răsăritului, dacă nu au priceput măcar atâta lucru? Da, Grigore Vieru era cel mai “eficient” agent al României din Basarabia: avea grad de mareşal al cuvântului, iar acum mă îndoiesc totuşi că nu a murit la fel de misterios ca soţii Doina şi Ioan Aldea-Teodorovici. Prea mare este coincidenţa. Iată o primă rafală în maniera delicată şi “diversionistă” a lui Grigore Vieru: “O mie de revoluţii nu valorează cât un izvor curat!” Formidabil! S-o fi gândit la “revoluţia orfanilor” din Basarabia: orfani de părinţii care au plecat la muncă spre toate zările lumii, orfani de limba română, fiindcă politicieni opaci vor să-i transforme în “moldovani”, orfani de destinul naţional pentru că li se trasează o perspectivă străină de menirea tuturor românilor. Basarabia rămâne “un copil înfăşat în sârmă ghimpată”. Care să fie “taina care îl apără” pe Grigore Vieru? Limba română, Ţara, Mama, Iubita, Mihai Eminescu, Dumnezeu? Ascultând versurile lui pe muzică, m-am gândit că toate acestea la un loc alcătuiesc “Taina care ne apără” pe noi, românii: conştiinţa unităţii lingvistice, conştiinţa unităţii teritoriale în arealul de etnogeneză ancestrală a dacilor, conştiinţa unităţii de destin, cum spunea Constantin Rădulescu-Motru.

A gândit perspectiva reîntregirii naţionale

Ceea ce este al nostru nu se va pierde niciodată, asemenea genomului regăsit în vechile fosile. Iar toate acestea la un loc înalţă Dacia Mare, la care a visat Mihai Eminescu, icoană călăuzitoare şi pentru Grigore Vieru. Într-o cultură piramidală, cum este cea românească, toţi creatorii filonului naţional sunt doar “avatarurile” lui Eminescu: “muţenia” lui Lucian Blaga, drama trădării la Camil Petrescu, “Creanga de aur” pentru Mihail Sadoveanu, zborul “roşu vertical” spre Hiperboreea lui Nichita Stănescu… Există argumente conform cărora Eminescu a realizat sinteza spirituală a Daciei Mari, nu doar prin creaţia sa artistică, dar mai ales prin participarea la viaţa Cetăţii. El este perceput şi astăzi de către cei iniţiaţi ca un dac absolut (Petre Ţuţea îi spunea “românul absolut”), omul care a trăit profund sentimentul auster al apartenenţei la un spaţiu unic în lume. Nu numai datorită curentului romantic, la care este “arondat“ de către criticii literari. Eminescu este autorul celui mai vribrant studiu despre Basarabia, a gândit perspectiva reîntregirii naţionale într-o perioadă în care teritoriile româneşti erau sfâşiate între cele trei imperii. Nu întâmplător a fost o victimă a serviciilor secrete austro-ungare şi a Ohranei ţariste. Ca nimeni altul până astăzi, el a bătut Dacia Mare cu pasul, “de la Nistru pân-la Tisa”, din Maramureş până la Dunăre şi Mare. Pentru el, Dacia Mare era un proiect politic vital, dar şi un spaţiu al virtuţilor alese. Până şi în Valhala, poetul vorbeşte cu Zalmoxis şi cu Odin despre acelaşi spaţiu paradiziac, în timp ce urmaşii Romei “vorbesc franţuzeşte şi fac politică”. Acum, au trecut la “romgleză” şi tot politicianism fac. Iar noi, ceilalţi, trebuie să ducem mai departe “taina care ne apără”. Numai aşa ne vom salva şi vom învăţa “a muri”.

Evocarea prin lectură şi studiu

Aşa trebuie procedat în cazul poetului. Aşa crede şi doctorul Napoleon Săvescu, preşedintele Societăţii Dacia Revival de la New York. El a organizat Congresul al X-lea de dacologie, având ca temă tocmai evocarea celor 120 de ani de moartea năprasnică a lui Eminescu. Pe 14 iunie, după ora 16, va avea loc un spectacol omagial la Teatrul de Vară din Parcul Herăstrău. Pe 15 iunie, vor fi prezentate comunicări ştiinţifice la Centrul Militar Naţional, începând cu ora 9. Pe 16 iunie, la ora 9, congresul de dacologie îşi va continua lucrările la Teatrul Odeon de pe Calea Victoriei.

Viorel Patrichi
www.gardianul.ro

Mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu, despre credinciosul frate Mihai Eminescu

Din valul ce ne bântuie

De lungă vreme îmi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care îmi ridică întrebări tulburătoare şi pline de amărăciune. Nu pot să nu mă jelesc când observ cum se demolează valorile ce le consider imuabile şi cât de concentrat se încearcă restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclări. Oare cât de creştin şi cât de ortodox este faptul că se scotoceşte cu impietate în personalitatea eminesciană pentru a scoate la iveală lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai săi mai lipseau şi “sfinţii”, frustraţi că nu au aflat în viaţa şi în opera eminesciană un Eminescu teolog ortodox, păcat ce evident îl scoate din poziţia de creştin român, poziţie pe care în mod cert Eminescu o are în multe suflete de români adevăraţi. Nu mă pot opri să nu mă întreb: cui foloseşte? Un posibil răspuns ce mi l-am dat mă înfioară. Departe de mine intenţia să-mi permit o apărare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competentă, nici nu am vreun fel de vrednicie şi nici nu cred că aş mişca cât de cât lucrurile pe o linie de bun simţ. Dar am avut şansa să ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene susţinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. Îmi amintesc cu emoţie concluzia esenţială la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. După ce a identificat multitudinea de influenţe ce se resimt în opera eminesciană, a precizat, bineînţeles cu argumente, că ne găsim în prezenţa unor influenţe care nu se pot urmări în detalii paralele. Este vorba de influenţe pe teme generale care se identifică cu uşurinţă, numai că peste toate acestea se află personalitatea poetului, care l-a ajutat să se găsească mai curând pe deasupra lor cu puternice trăsături proprii. Astfel Eminescu îşi dă seama de scepticismul funciar al epocii sale. Îşi dă seama că el însuşi este atins de boala secolului şi înţelege să ia atitudine fermă împotriva lor. Însetat de absolut şi de desăvârşire, Eminescu visa la revenirea la o artă influenţată de o credinţă adâncă (a se vedea “Epigonii”). Cu toate că nu practică această artă în mod explicit în opera sa, mă întreb: cine îndrăzneşte să afirme cu certitudine că în intimitatea sa nu a păstrat credinţa insuflată de mama sa, profund credincioasă, şi de influenţa creaţiei populare din care şi-a tras puternic seva?
După cum am mai afirmat, intenţia mea nu este să reafirm şi să susţin adevăruri spuse şi demonstrate de personalităţi competente. Intenţia mea este să rectific, printr-o mărturisire simplă şi adevărată, nerecunoştinţa mea faţă de Mihai Eminescu, care atât pentru mine cât şi pentru foarte mulţi deţinuţi politic a fost apostol şi profet şi în ultimă instanţă fratele Mihai, cel ce cu „Rugăciunea” sa ne-a întărit şi ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare. Vreau să îmi cer iertare că nu am mărturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai să mă salvez din mlaştina deznădejdii în care mă aruncaseră samaritenii comunişti, duşmani de moarte ai Eminescului, altul decât creatorul lui „Împărat şi proletar”. Zăceam într-o disperare neagră, izolată în închisoarea de la Mislea, blagoslovită cu patru ani de detenţie peste cei zece executaţi deja. Singură, într-un pustiu absolut, în total regim de exterminare. De nicăieri niciun ajutor, nicio lumină, nicio speranţă. În negura totală brusc mi s-a iscat în minte „Rugăciunea” eminesciană. Mi-au tot revenit cu obstinaţie versurile „Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”. A fost început recuperării mele. Am realizat cu luciditate că eram în vâltoarea unui val ce mă bântuia şi din care nu eram capabilă să mă ridic. Am realizat apoi că doar Sfânta Fecioară Maria mă putea înălţa pe aripa rugăciunii şi m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viaţa mea de întemniţată, dar nevrednica de mine am omis să detaliez acest moment pe care azi îl numesc „clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el mă luase în experienţa sa de credincios, m-a ajutat să-mi aflu diagnosticul şi mi-a îndreptat speranţa către Crăiasa îngerilor pe aripa rugăciunii sale. Cu regrete târzii vin să-i mulţumesc acum în numele meu şi în numele tuturor suratelor mele cu care împreună am tot murmurat superba sa “Rugăciune” şi ne-am încălzit duhovniceşte la sfinţenia ei. Cu smerenie rostesc „de profundis” cuvântul „iartă-mă!”. Cu riscul de a primi încă o anatemă peste capul meu, voi încheia mărturisirea mea cu afirmaţia că Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin în tragica noastră rezistenţă la imbecilizarea comunistă. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurător adevăr poate rosti suferinţa. Acest adevăr i-a dat Părintelui Constantin Voicescu premoniţia că este nevoie să fie reafirmată legătura sufletească a lui Eminescu cu Hristos şi cu Maica Sa, în pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit părintele ultima sa predică rostită în ziua de 8 septembrie 1997 la Sfânta Liturghie oficiată la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene închinată Maicii Domnului? Iată ce ne spunea Părintele Constantin Voicescu, el însuşi fost deţinut politic, deci ştia ce a însemnat ”Rugăciunea” Eminului pentru cei închişi: ”ne amintim de versurile închinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum ştiţi considera Biserica Ortodoxă drept maica spirituală a neamului românesc”. Versurile evocate au fost considerate de Părintele Voicescu „adevărate file de acatist”. Şi cum nimic nu este întâmplător, ne-a mai spus atunci Părintele că singurul cuvânt de îndrumare ieşit din gura Maicii Domnului a fost: ”să faceţi tot ce vă spune El”, cuvânt rostit la nunta din Cana Galileii. Şi sublinia Părintele că „în aceasta se cuprinde toată Evanghelia, altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există”. Şi dacă aşa este, să ne amintim ce ne spune El, blândul Iisus: ”Cine este curat să ridice piatra”. Şi atunci mă întreb şi eu nepriceputa, ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir şi de român creştin? Căci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, să audă!

Aspazia OŢEL PETRESCU