21 de ani de la nasterea in ceruri a Badiei Traian Trifan, dascalul generatiei inchisorilor comuniste. Evocare facuta de marturisitorul Nicolae Purcarea. Vezi si VIDEO

Este scris în Sfânta Biblie: Iată îţi pun în faţă Viaţa şi binele, Moartea şi răul: Alege! Iată cele două voinţe, care într-un permanent conflict îşi dispută stăpânirea asupra omului. Omul caută viaţa şi binele, dar sfârşeşte de multe ori în moarte şi rău. Omul luptă, înfruntă ispita şi moartea. Omul – Dumnezeu S-a dat pe sine Pildă şi Model, pentru cei ce vor să se elibereze din robia păcatului şi teama de moarte implorând binecuvântarea cerească, căci „toată darea cea bună şi darul desăvârşit de Sus este”. Şi Mărturisesc: Sunt robul 1036.

Acestea sunt cuvintele Bădiei Trifan, cum îi plăcea să i se spună şi ne îngăduia nouă, celor mai mici să-i spunem. Era doctor în drept, ofiţer în Armată, fost prefect al Judeţului Braşov în perioada 1940-1941, care, pentru credinţa lui în Dumnezeu şi dragostea de Ţară, a fost condamnat 16 ani închisoare şi a executat 22 de ani.

Îl pomenim astăzi pentru a şterge rugina uitării, pentru a ne ruga pentru sufletul lui, pentru a mărturisi şi noi, cei care l-am cunoscut, c-a fost un erou al cinstei şi demnităţii, exemplu de viaţă, ce „mergea numai pe căile indicate de onoare” şi pentru că el a fost un „Îndreptar” de viaţă spirituală, în bătălia cu forţele întunericului şi pentru că el este cel care a spus puterii comuniste: "Sunt rob şi robul n-are voinţă".

Şi-l mai pomenim pentru faptul că el este întemeietorul acelei şcoli care a deschis calea spre sfinţenie: Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Nicu Mazăre, Virgil Maxim, şi câţi încă, toţi sunt ucenicii ce-au luat lumina de la Bădia Trifan.

Fiu de ţăran din Lancrăm, urmează şcoala la Sebeş Alba, apoi la Blaj, Sibiu, Braşov. Urmează şcolile la ştiinţe juridice, iar apoi pleacă în război (primul război mondial) sub Austro-Ungari iar după război se stabileşte la Braşov. Fiind prieten cu Ionel Moţa, intră în Mişcarea Legionară şi se dăruieşte cu toată fiinţa lui, alături de generaţia de la 1922, luptei pentru afirmare identităţii naţionale, a adevărului şi dreptăţii.

În perioada 1940-1941 avea să fie numit prefect al Judeţului Braşov. După rebeliunea făcută de Antonescu este condamnat la 16 ani temniţă grea şi trimis la Aiud.

Problema ce se punea la ora aceea a supravieţuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executaţi. Pentru legionari, nu exista reeducare sau graţiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Şi astfel s-a format grupul sufletiştilor sau al Bibliştilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediaţie, post, rugăciune – a format la Aiud „cohorta de sfinţi”. Eu „sunt calea, adevărul şi viaţa”, suferinţele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă şi Golgota suferinţelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”.

Începuse războiul în 1942. Cei condamnaţi eram trimişi pe front, pentru reabilitare. Bădia Trifan a spus răspicat: “Pe front merg, dar nu am ce reabilita. Faţă de neam nu am greşit cu nimic”. Un exemplu de mare demnitate. Aici apare figura lui impunătoare, cum spunea cineva: dârz, aspru, părea figura unui Dac coborât de pe Columna lui Traian. De altfel era plăcut la vorbă, ca şi la suflet. Mereu cu sufletul pe faţă, mereu cu vorbă bună, prezenţa lui aducea pace şi înţelegere. Când era vorba însă de a lua o atitudine devenea aspru, dârz ca o stâncă şi nu făcea rabat de la nici un principiu. Apăra adevărul, cinstea, onoarea şi credinţa în Dumnezeu.

Pus în lanţuri, a mers mai departe pe Drumul Golgotei. Cine îi putea înţelege zbuciumul, cine îi putea pătrunde sufletul? Gândurile lui sunt adevăruri care te conving că a fi creştin este în primul rând a te supune poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceasta îţi găseşti libertatea. Robul 1036 devine liber, îşi găseşte mântuirea.

Nicolae Purcarea
Sursa: Veghea

Mărturisitorul Nicolae Purcărea despre dascălul Traian Trifan şi ucenicii săi creştini care au transformat temniţa în mânăstire.

Cronicara Simona, ucenica meşterului Nicolae Purcărea, ne redă o lecţie de viaţă primită de la fostul deţinut politic

"Dragă, uite, să îţi spun ceva: noi în inchisoare eram vreo 200 de inşi într-o camera. 200 de trupuri. Cu greu puteam ajunge dintr-un capăt în celălalt al camerei, iar când ajungeam, ajungeam osteniţi pentru ca simţeam fiecare cot, fiecare os mai proeminent al celor care se aflau << în drumul nostru >>, ba în cap, ba în spate şi normal, de la un moment dat, devenea enervant. Pentru că nu era uşor deloc. Dar am învăţat să ne acceptăm. Ne-am tolerat şi ne-am iubit. Şi uite acum, după atâţia ani, încă ne întalnim cu mare drag la AFDP, încă suntem la fel de buni prieteni şi aşa vom rămâne. Pentru că la o anumită vârstă, şi într-o anumită împrejurare trebuie să înveţi să te autoeduci. Şi chiar pentru cei care au fost de partea cealaltă şi <<>>, mai este loc de un <<>>"

Nicolae Purcărea

Îmi pare rău că memoria mea nu este atât de competentă pe cât aş fi avut nevoie pentru fiecare oră pe care o petrec alături de domnul Purcărea. Sunt multe lucruri pe care dânsul ni le-a povestit şi din care am învăţat. De multe ori îmi promit că voi ajunge acasă şi vă voi povesti şi vouă măcar câteva din minunatele lui vorbe, însă parcă magia cuvintelor se opreşte acolo în cămăruţa aceea atât de caldă, cu atâtea motive populare, unde nu există calculator, internet, răutate. Toată magia vine din glasul dânsului, glasul lui Moş Nicolae şi oricât de mult aş încerca să redau asta printr-o postare, n-aş reuşi în veci.

Sursa: http://epiloguri.blogspot.com/

Cronicara Simona despre vacanta noastra de vara. Petru-Voda, Sihastria, Prislop, Sarmizegetusa, Bucuresti, Aiud…

De mult m-am gândit să scriu ce am mai făcut eu în ultimul timp, pentru că deja ceea ce scriu despre sentimente şi trăiri devine neinteresant.

Ei bine, am fost la Petru Vodă, unde am rămas 4 zile.A fost un drum lung, dar foarte frumos, cu cântece, cu Gheorghe Zamfir, cu Tudor Gheorghe, cu Doina Aldea.
Am ajuns acolo.Nu am eu puterea să descriu ceea ce simţi şi ceea ce devii în momentul în care vezi cerul şi stele aproape de tine, de parcă le poţi chiar atinge, însă e o senzaţie minunată.
Am intrat la Părintele Iustin, într-o cămăruţă caldă în care încăpeau maxim 5 persoane.Deşi era foarte multă lume afară, iar Părintele nu se simţea tocmai bine, ne-a vorbit, încet ce-i drept, dar parcă mai mult îl auzeai cu inima decât cu urechile, şi un singur lucru ni l-a zis tare şi răspicat:"De când eram copil şi l-am citit pe Eminescu, mi-am zis:Un aşa geniu nu are cum să moară la 39 de ani."Ne-a asigurat că noi suntem viitorul şi ca trebuie să luptăm, ne-a îmbărbătat cu un pahar de vin roşu şi ne-a binecuvântat.
Un lucru vi-l spun sigur:La Petru Vodă e o altă lume!

Am trecut apoi în grabă şi pe la Sihăstria, iar drumul spre casă a fost la fel de frumos, dar parcă mai liniştit.

Şi pentru că a fost vară, nu puteam să nu văd şi marea.Mi-a plăcut şi nu mi-a plăcut.Cu părere de rău, nu cred că vara care vine am să mai am curajul să spun Costineşti, pentru că relaxare în mizerie nu se poate.Dar prietenii au acoperit gustul amar lăsat de peisaj, iar Rareş a avut grijă să mă îndulcească cu clatite uriaşe.

Am fost apoi în tabără la Hunedoara.Ne-a plăcut.Deşi organizatorii de la Costeşti nu prea s-au ţinut de cuvânt şi ne-au cam dat planurile peste cap, am reuşit să vedem cetăţile Blidaru, Costeşti, Sarmizegetusa Ulpia Traiana şi Regia.Ghizii noştri au fost cam rezervaţi în explicaţii, dându-ne exact răspunsurile de care ne temeam, la unele întrebări mai incomode:"Asta nu pot să vă zic eu", "Aici părerile sunt împărţite", etc.Oricum încercările acestea de eschivare, nu au făcut altceva decât să ne deschidă apetitul.
Am trecut pe la Prislop.Am fost la mormântul Părintelui Arsenie Boca, unde ne-a dat o lecţie de viaţă un copil de 10 ani şi unde am văzut cum arată puritatea pe figura unei fetiţe care se juca cu ceară(cea din fotografie).
Am văzut o defilare a dacilor şi a romanilor, am primit margarete, am făcut focuri de tabără, am cântat şi la plecare am uitat câte ceva.Ne-a părut rău că nu am ajuns la cei doi bătrâni despre care am auzit că locuiau undeva mai sus de cetatea Costeşti(care era şi ea destul de sus) , că nu coboară în sat decât de două ori pe an, şi că beau încă apă din nişte conducte construite de daci.
Am ajuns acasă obosiţi dar fericiţi.

Şi pentru că vacanţa aproape se termina, am mai simţit nevoia de încă o plecare.Am fost la Bucureşti la festival.Deşi dorinţa mea e să ajung odată şi-odată la Coachella, am zis că m-aş putea încălzi şi cu trei zile de festival la Bucureşti.A fost frumos şi aici, am împlinit un an, ne-am distrat pentru că suntem încă tineri şi am suferit la meciul României, pe o terasă din mijlocul Bucureştiului.Acolo aveau un mod ciudat de a ne ura bun venit: aruncau cu apă pe geam.Aveau şi de ce până la urmă.Ne-am dat seama de asta abia când nu ne mai auzeam unii pe alţii şi am înţeles că acolo nu se doarme noaptea.Ne-am întors cu gânduri bune şi cu chef de şcoală.

N-am reuşit să ajungem în prima zi de clasa a 12a pentru că am plecat la Aiud.Aceeaşi atmosferă cuprinzătoare ca şi anul trecut, aceeaşi lacrimă la auzul imnului legionarilor, dar parcă tot mai puţini au rămas.Ne-am oprit şi la mormântul lui Gavrilă Ogoranu.
Apoi am plecat din nou spre casă.

În rest, ne-am continuat orele de sculptură cu domul Nicolae Purcărea, am intrat serios în postura de majori, ne gândim temeinic la ce vom face după bac şi acum câteva zile ni s-a deschis o uşă importantă în ceea ce priveşte atât de dorita noastră relaţie cu elevii basarabeni.(vă ţinem la curent cu asta).
Aşadar...ce ne rămâne de făcut?Să cultivăm în continuare seminţe bune pentru ca ceilalţi să le poată culege roadele.

Sursa: http://epiloguri.blogspot.com/