Cuviosul Paisie Aghioritul: Cel ce nu se socoteste pe sine primeste putere dumnezeiasca

- Părinte, v-aţi primejduit vreodată în război?

- O, numai o dată sau de două ori? Mă gândesc acum cât de mult m-a ajutat Dumnezeu şi mă cutremur. Atunci nu mă gândeam la aceasta. Mai ales la moarte nu mă gândeam deloc. Atunci când eşti hotărât să mori, nu te temi de nimic. Hotărârea pentru moarte echivalează cu mii de închisori. Moartea este o asigu­rare, în război companiile sfinte au ca steag capul de mort; sunt hotărâţi să moară. Cel care nu se socoteşte pe sine, pentru binele altuia sau pentru binele ob­ştesc, primeşte înlăuntrul său putere dumnezeiască. Şi să vedeţi, dacă cineva se mişcă din spirit de jertfă, Dumnezeu îl acoperă. Imi aduc aminte, odată eram întăriţi în spatele unei stânci. Eu am săpat o groapă şi m-am ascuns puţin. Vine unul şi-mi spune: “Să intru şi eu”. Vine altul şi-mi spune şi acela: “Să intru şi eu”. I-am lăsat să intre, deoarece mi-au cerut-o şi am rămas eu afară. Seara, când au căzut mai multe proiectile, un proiectil mi-a trecut razant cu capul. Purtam glugă, nu aveam cască. “Băieţi”, am strigat, “m-a lovit proiecti­lul!”. Pun mâna pe cap, nu văd sânge; o pun din nou, nimic. Proiectilul a trecut razant cu capul şi mi-a ras părul din fată până-n spate, făcându-mi o cărare de 6 cm lăţime.

Voi n-ati trecut ani grei, ocupării, n-ati văzut război, duşmani etc. – şi mă rog să nu vedeţi – şi nici nu înţelegeţi mai nimic despre acestea. Insă aceşti ani sunt ca o oală care fierbe şi şuieră. Este nevoie de o obişnuinţă cu viata grea, de vioiciune, de bărbăţie. Dacă se va întâmpla ceva, căutaţi să nu vă afle com­plet nepregătite. Să vă pregătiţi de acum, ca să puteti înfrunta o greutate. Ce a spus Hristos? Nu a spus: ‘Fiţi gata”? Astăzi, când trăim în nişte ani atât de grei, cu atât mai mult trebuie să fim de trei ori mai pregătiţi. Nu este numai moartea năpraznică cea pe care va trebui s-o înfruntăm, ci sunt şi alte primejdii. Să alungăm aşa­dar aranjarea noastră. Să lucreze mărimea de suflet. Să existe duh de jertfă.

Acum văd ceva care este aproape să se întâmple, dar se amână mereu. Numai amânări mici. Cine le face? Oare nu Dumnezeu amână ceea ce trebuie să se întâmple? Hai încă o lună, două… Situaţia aşa merge. Dar deoarece nu ştim ce ne aşteaptă, pe cât puteti, să cultivaţi dragostea. Acesta este lucrul cel mai impor­tant dintre toate: să aveti între voi dragoste adevărată, frăţească, nu mincinoasă. Atunci când există interesul cel bun, durerea, dragostea, omul totdeauna lucrează corect. Bunătatea, dragostea sunt putere. Pe cât puteti, să aveţi discreţie şi să nu vă deschideţi oricui. Unul va spune celuilalt şi acela altuia, şi ce va ieşi? Se poate ca şi dintr-o prostie să faceţi rău şi apoi să vă daţi cu capul de perete. Să fi văzut discreţie în armată! Dacă erai în primejdie să fii prins, prima treabă era să distrugi datele secrete. Rupeai datele bucăţele ca să le înghiţi. O dată când m-am aflat în primejdie le-am în­ghiţit. Pentru că, de le-ar fi găsit răzvrătiţii, ar fi aflat că în cutare loc se află armata, că are nevoie de hrană etc. şi ar fi transmis ei semnale în folosul lor la centru şi atunci ar fi venit aviaţia şi le-ar fi aruncat lor ali­mentele iar armata ar fi bombardat-o. Ai înţeles? S-ar fi dat ei drept armată. Dacă te prindeau şi erai transmisionist, îti scoteau unghiile cu cleştele, ca să mărtu­riseşti secretele. Şi preferai să ti se scoată unghiile, decât să trădezi. Unuia i-au ars subsuorile ca să le dea o scrisoare, dar nu a dat-o, a rămas paralizat. N-a mărturisit şi de aceea s-a făcut mărturisitor. Chiar şi femeile care duceau documente secrete, ascunse în samare, erau hotărâte să moară.

Moartea în război ispăşeşte multe păcate, pentru că fiecare se jertfeşte să-i apere pe ceilalţi. Cei care îşi jertfesc viata lor din dragoste curată, ca să-i protejeze pe semenii lor, îl urmează pe Hristos. Aceştia sunt cei mai mari eroi, pentru că şi moartea tremură înaintea lor, fiindcă ei înfruntă moartea din dragoste şi astfel câştigă nemurirea, luând cheia veşniciei de jos, de sub placa mormântului şi înaintând neîmpiedicati spre feri­cirea veşnică.

- extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească 

Cuviosul Paisie Aghioritul despre marturisirea impotriva rautatii eretice

Luând sceptrul stăpânirii gre­ceşti, împăratul Leon, cel cu nume de fiară, care se mai nu­mea şi Conon, şi fiind de neam isaurean, a ridicat pri­go­nire asupra Bisericii lui Dumnezeu, scornind un nou eres, adică numind sfintele icoane idoli. Deci, a poruncit ca pretutindeni din bisericile lui Dumnezeu, din toate ca­se­le şi din locuinţele omeneşti să se lepede sfintele icoa­ne, să le sfărâme şi să le dea foc sau să le arunce în apă, iar cei care nu se învoiau la păgânătatea lui, pe unii îi tri­mi­tea în surghiun îndepărtat, iar pe alţii îi muncea şi îi uci­dea în multe feluri. Astfel, la început, Preasfinţitul Gher­mano, patriarhul Constantinopolului, care se împo­tri­vea, a fost gonit de pe scaun cu necinste şi cu bătăi, iar în locul lui a ridicat pe un oarecare Anastasie, eretic de un gând cu el.

În acea vreme mulţi dreptcredincioşi, stând împotriva rău­tăţii ereticeşti, se făceau mucenici, precum au fost şi aceşti sfinţi de care vorbim şi a căror pătimire s‑a început astfel: În Constantinopol era o poartă oarecare ce se nu­mea «Poarta de Aramă», zidită în zilele marelui Constan­tin. Deasupra acelei porţi era chipul Mântuitorului, de ara­mă, stând de mulţi ani acolo. Pe acel chip, împăratul şi pa­triarhul porunciseră să‑l dea jos. Deci, răii credincioşi pu­seseră o scară pe care se suise un ostaş, cu dregătoria spă­tar, iar poporul care se adunase acolo, bărbaţi şi femei, vă­zând aceea, s‑a pornit cu râvnă după dreapta credinţă şi, apucând scara cu ostaşul care era pe dânsa, a aruncat‑o jos, iar pe ostaş l‑a omorât.

Împăratul, aflând de acel lucru, a scos fără de veste os­taşi înarmaţi cu săbii asupra poporului cel drep­tcredincios şi au tăiat pe mulţi de parte bărbătească şi fe­meiască, bă­trâni şi tineri, al căror număr numai singur Domnul îl ştie, iar pe cei mai mari i‑au prins vii. Numele lor sunt acestea: Iu­lian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Foca, Pe­tru şi Leontie. Pe aceştia, bătându‑i cu toiege fără de cru­ţa­re, i‑au aruncat în temniţă. Sfinţii au fost ţinuţi în le­gă­turi şi bătuţi cumplit până la optzeci de zile; căci fiecăruia din­tr‑înşii i se dădeau câte cinci sute de lovituri pe zi. Ei, în­tărindu‑se cu puterea lui Hristos, răbdau cu vitejie acele chi­nuri, neslăbind cu trupurile. Ighemonul, văzând acest lu­cru, a poruncit să le ardă fe­ţele cu fiare arse, apoi să‑i scoa­tă în uliţe şi să‑i ucidă. Astfel şi‑au sfârşit ei păti­mi­rea. O dată cu ei a fost tăiată şi una din femeile cele slă­vi­te, anume Maria Patrichia, pentru dreptcredincioasa cin­sti­re a sfintelor icoane, iar trupurile lor le‑au aruncat în adân­cul mării.

Când sfinţii mucenici fuseseră prinşi pentru chi­nuri, atunci a fost prinsă şi cuvioasa Teodosia monahia, că şi ea avea aceeaşi vină, adică luase parte la dărâmarea scării îm­preună cu ceilalţi. Ea a luat cunună mucenicească mai îna­inte de aceşti sfinţi, şi pomenirea ei se cinsteşte la 29 mai, unde s‑a pus şi viaţa ei. Toţi câţi au pătimit pentru acea cinstită icoană a Mântuitorului au stat împreună îna­in­tea Stăpânului Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cu­vine slava în veci. Amin” [102; 107‑108].