Pentru aceea, măcar că este de nevoie şi această din afară arătare a păcatului prin gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul şi să-l indrepteze şi să-l ierte, cu toate acestea, aceasta singură nu este de ajuns, ci trebuieşte incă şi o durere dinlăuntru a inimii pentru păcate; care durere se cade a avea aceste trei intăritoare: intai, a fi lucrătoare; a doua, a fi desăvarşită; şi a treia, a fi mai presus de fire. Pentru aceea şi la mărturisirea ta, frate, dacă numai una ar lipsi dintre aceste trei intăritoare ale durerii, mărturisirea ta va fi ca aceea a lui Saul, ca aceea a lui Antioh, şi ca aceea a Iudei. Căci şi pocăinţa acestora era cu gura numai, şi nu cu inima.
Iară de vreme ce aceste trei intăritoare ale durerii inimii sunt atata de nevoie, cat este de nevoie a lua de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre, pentru aceasta face trebuinţă a ţi le limpezi aicea, iubite, sau măcar a ţi le pomeni una după alta.
Deci intai durerea pocăinţei se cade a fi lucrătoare, care va să zică, a nu fi neputincioasă şi slabă, incat a nu face vreo lucrare lucrătoare şi vrednică de cuvant; ci atata de puternică, incat să stăpanească pe inimă şi să nu o lase pe ea a se birui (ca să nu zic şi a nu simţi desăvarşit) de pofta trupului, şi de dulceaţa păcatului, care intră in lăuntru prin năvălirile vrăjmaşului. Şi langă acestea, a fi atata de hotăratoare, incat să facă pe cel ce se pocăieşte a nu se mai intoarce de a vătăma pe Dumnezeu cu păcate, nici in vreo vreme, nici pentru vreun fel de pricină, nici pentru dragostea vreunui lucru zidit, nici pentru frica vreunui rău. Precum face o femeie cinstită ce este hotărată a păzi cinstea bărbatului său şi a nu se face necrezută lui candva, măcar şi nenumărate rele de i-ar fi urmat ei.
A doua, această durere se cade a fi nu mincinoasă, nu puţină şi prea mică, ci mare şi desăvarşită. Căci atat durerea aceea ce ne indeamnă pe noi a ne intoarce şi a uri păcatele, pentru dragostea lui Dumnezeu, şi pentru că cu dansele am scarbit pe Dumnezeu, care şi zdrobire se numeşte, cat şi durerea aceea ce ne indeamnă pe noi a ne intoarce dinspre păcate, pentru dragostea noastră, şi pentru că pentru ele ne lipsim de Rai şi ne osandim in iad, care durere se numeşte sfăramare de tot. Şi amandouă aceste dureri, zic, se cade a fi atat de desăvarşite şi fără de lipsă, incat să facă pe cel ce se pocăieşte a se intoarce şi a uri păcatele mai mult decat fieştece alt rău, din tot sufletul său; adică cu atata de multă putere, incat sufletul, prin puterea aceasta, să aleagă mai bine fieştece alt rău ce poate a-i urma lui, ori lipsire de lucruri de este, ori lipsire de cinste, ori lipsire şi de insăşi viaţa, decat a lucra păcatul. Pentru aceea, de nevoie este aceluia ce cu adevărat se pocăieşte, a arăta lui Dumnezeu celui ce vede adancul inimii că inima lui atata pătimeşte durere, incat, alăturand pe dragostea lui Dumnezeu cu dragostea zidirilor, alege şi cinsteşte mai mult pe dragostea lui Dumnezeu decat pe toate zidirile. Şi langă acestea, atat de desăvarşite se cade să fie durerile acestea, incat nu numai să rămană totdeauna la cel ce se pocăieşte şi să-i zdrobească inima lui; nu numai să o facă să scoată suspinuri şi lacrimi, precum este scris pentru păcătoşi: “Iară voi aţi strigat pentru durerea inimii voastre, şi din zdrobirea duhului v-aţi tanguit”; ci şi a face incă pe inimă de a uri din lăuntru, şi a se intoarce dinspre păcat, şi a voi de a nu se mai face candva păcatul.
A treia, durerea aceasta a inimii se cade a fi mai presus de fire, atat la inceput, din care iese, cat şi la sfarşit, pentru care se face. Fiindcă inceputul şi pricina durerii acesteia chiar şi cu adevărat este nu firea, sau altă oarecare pricină firească, ci Darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobeşte şi umileşte inima cu acest fel de durere a pocăinţei. Pentru aceasta a zis Marele Vasilie (Hotăriri in scurt 16): „Că umilinţa care de la sine se face, dar al lui Dumnezeu este; ca gustand sufletul din dulceaţa unei dureri ca acesteia, să se sarguiască pe aceasta a o potrivi.” Iară unii şi pe aceea a Apostolului (“Pe care voieşte Dumnezeu, il miluieşte” Rom. 9, 18), in loc de „il umileşte” au inţeles-o. Că aduce pe urmă: “Iară pe care voieşte, il impietreşte.” Insă impietrirea şi umilinţa sint impotrivnice de-a dreptul. Asemenea şi sfarşitul unei dureri ca acesteia se cade a fi nu pentru vreun sfarşit firesc sau pentru bunătăţile cele fireşti şi vremelnice ce le-am pierdut (fiindcă dacă pentru acestea se scarbeşte cineva şi pătimeşte durere, scarba şi durerea aceasta nu i se socoteşte lui spre pocăinţă, ci este nefolositoare), ci pentru bunătăţile cele mai presus de fire de care ne-am lipsit prin păcat şi pentru răutăţile cele mai presus de fire ce le-am luat, pe care şi pe acestea ni le-a arătat nouă credinţa cea mai presus de fire. Iară pricina cea mai de seamă, pentru care se cade a fi durerea aceasta mai presus de fire, este aceasta, că prin durerea aceasta mai presus de fire avem a dobandi impăcarea şi unirea cea cu Dumnezeu, şi pe urmă fericirea, care covarşesc hotarele firii. Deci acela ce se mărturiseşte, de nu ar avea in inima sa o durere ca aceasta lucrătoare, desăvarşită şi mai presus de fire, pe urmă, după mărturisire, se intoarce iarăşi la locuinţa sa impreună cu toate păcatele lui.
