Parintele Arsenie Boca: Prigoana vine de la Apus!

Parintele facuse atunci altarul din padure si într-o predica spusese: „Ma, întoarceti-va la Dumnezeu caci calul rosu bate la portile Rasaritului. Dar sa nu va întristati ca de acolo vine mântuirea. Prigoana vine de la Apus!”. Adica, prigoana vine din Apus acum, în vremurile noastre.


“Alte marturii despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2008

Parintele Justin Parvu despre tacere si marturisire. Nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.

- Părinte, Biserica este astăzi clătinată de multe devieri. Ce atitudine să avem faţă de ele?

- Cei ce mărturisesc apărându-şi credinţa sunt ca nişte apologeţi ai vremurilor acestora. Este dovadă de curaj şi de sacrificiu să mărturiseşti pentru că astăzi, când adevărul este sistematic ascuns cu meşteşugire diplomatică, riscul este foarte mare: să-ţi pierzi serviciul, să ajungi pe drumuri, să intri la puşcărie, să fii caterisit…

- Nu poate fi vorba despre un eroism exagerat?

- Nu este un eroism deloc, ci frica de a nu-ţi vinde sufletul, este o datorie. A nu mărturisi este exagerat, a tăcea este mai grav.

- Şi când trebuie să taci?

- Când o fi timpul. Trebuie să ştii când să taci şi când să mărturiseşti. Dar de cele mai multe ori tăcerea este ascundere a acestor realităţi, o trădare a adevărului. Ştim că un ucenic al Sf. Paisie cel Mare, pe când trecea prin lume, a tăcut în faţa unui evreu care i-a ocărât credinţa lui cum că nu e dreaptă. Şi urmarea a fost că Sf. Paisie, când a ajuns el la mănăstire, nu l-a mai recunoscut ca ucenic, văzând că darul de la Botez s-a depărtat de la el. A fost de acord [cu evreul] şi a căzut din darul lui Dumnezeu (…).
Nu e justificat să stai de-o parte. Aceasta se întâmplă când eşti într-o poziţie defavorizată, când nu ai pe ce să te sprijini. Dacă ai un sprijin puternic, ai mai multă îndrăzneală să mărturiseşti, te avânţi fără frică precum copilul care are lângă el pe tatăl. Păi, noi nu-l avem pe Hristos şi pe sfinţii săi şi tot adevărul la care ne-am angajat? Credinţa noastră nu-i puţin lucru, este mărturisită de sfinţii Părinţi prin viaţă, cu cuvântul şi chiar cu moartea lor. Stăm pe un reazem neclintit, pe care ceilalţi nu-l au. Biserica noastră creştină Ortodoxă nu e o scornire omenească, e din veşnicie, nu-i o instituţie pământească, e de la Dumnezeu. Trebuie să păstrăm linia Sfinţilor; ei nu treceau uşor cu vederea, povăţuiau, mustrau şi săreau când era vorba de erezie.

- Dar aceia erau Sfinţi. Noi, păcătoşi fiind, putem mărturisi la fel ca ei?

- Bineînţeles. Oricând o putem face. Harul lui Dumnezeu este cel care lucrează, iar harul este cel care lucrează, iar harul acelaşi este, ieri şi azi şi în veci. Noi suntem fiinţe nevrednice şi ne facem şi mai nevrednici dacă rămânem căldicei; nu suntem nici reci, nici fierbinţi.

- Cine-i îndreptăţit să mărturisească?

- Cine are unele convingeri şi le mărturiseşte. Oricine. Nu ne băgăm în probleme pe care nu le cunoaştem şi nu suntem în stare să le susţinem, dar de cele pe care le cunoaştem ne ţinem de ele. Iar dacă vrei să faci o apologie mai serioasă trebuie să ai o cunoştinţă duhovnicească, un har special de la Dumnezeu să faci aceasta, cum făceau Sfinţii. De nu – trebuie să ai o raţiune bogată care să sintetizeze corect ce au spus dascălii Bisericii.

- Ce amestec este justificat cu celelalte credinţe, cu celelalte biserici?

- Biserica Ortodoxă este veşnică prin Hristos Dumnezeu, e netrecătoare, nu are nevoie să se amestece cu nimic altceva ca să nu se dilueze. Se apropie, dar nu se amestecă. Nici măcar nu poţi avea o relaţie. Vin foarte mulţi oameni şi mă întreabă ce să facă: să mai intre sau nu în bisericile în care s-au făcut slujbe ecumenice? Eu le-am spus că, atunci când vor vedea că se vor împărtăşi unii de la alţii, să nu mai stea. Dar nici aşa. Ne temem de cuvintele Sfinţilor Părinţi care interzic să stăm sub acelaşi acoperiş cu ereticii. Ba canoanele spun că nici cu creştinii necununaţi să nu stai la masă, darmite cu ereticii. În cazul acesta ea nu mai e Biserică. De altfel e şi prorocit că toate organizaţiile ecleziastice vor cădea groaznic şi deodată, chiar şi instituţia Bisericii. Sf. Ignatie Briancianinov spune asta. Biserica decade prin primirea umanismelor. Umanismul este închinare la idoli, iar dogma infailibilităţii papale este o latură a umanismului, după cum spune şi Sf. Iustin Popovici, reînviind idolatria. Toţi se închinau şi venerau Partidul ca pe un idol. Iar cei care au tăcut şi s-au supus ideologiei comuniste chiar siliţi, socotesc că sunt asemenea închinătorilor la idoli.

- Oamenii nu mai sesizează aceste pericole, fiind manipulaţi uşor prin mass-media. Cum mai pot fi treziţi?

- Din ignoranţă turma nu are habar pe cine preamăreşte. E foarte greu să convingi o masă de oameni când toţi preamăresc acelaşi lucru. Ce să-i mai spui bietului om? Face şi el precum aceia din antichitate, când se hotăra moartea unui filosof. Se dăduseră nişte scoici pe care să scrie oamenii votul lor. O bătrână a scris să fie omorât. Cineva o întreabă: cunoşti mata pe acesta? Nu-l cunosc, răspunde ea. Apoi cum de l-ai condamnat?… Dacă aşa au făcut toţi, am făcut şi eu ca ei.

- Dar dacă nu ai o trăire ortodoxă, ce putere mai are mărturisirea ta?

- Dacă nu ai trăire ortodoxă nici să nu îndrăzneşti să spui ceva. Dar chiar aşa, când ai cât de puţin şi te temi să nu pierzi dreapta credinţă, îţi dă Dumnezeu şi putere, şi înţelepciune să mărturiseşti, şi curaj, şi spirit de jertfă. Cel mai important e să fii acolo, pe calea cea strâmtă. Ce credeţi, că trăitorul este musai cel ca face paraclise şi acatiste şi crede că face mare ascultare, ignorând adevărurile de bază ale Bisericii? Ascultarea se face până la măntuire. Adică, când ţi-a periclitat starea de mântuire, nu mai asculţi.

- Şi cum îţi dai seama?

- Foarte simplu. Când trăieşti puţin, Dumnezeu îţi descoperă mult. Tu să-ţi faci datoria ta de creştin, că-ţi dă El înţelepciunea căreia nu-i vor putea sta împotrivă toţi potrivnicii.

- Dar dacă apără adevărul cu răutate?

- Depinde. De unde ştim noi că un apărător al Ortodoxiei o face cu răutate? Păi, nu este decât să mă mânii pe păcat şi pe eretici. Am tot dreptul acesta. Sf. Ioan Gură de Aur spune că-i sfinţită palma celui care-l loveşte pe eretic. Nu pot să spun eu că cel ce face o constatare, o analiză, o face numaidecât pătimaş. O fi şi asta, dar nu întru totul. Mai este şi puţină jertfă. Că n-o fac pentru a câştiga drepturi personale, moşii, ci pentru că-mi ia credinţa. Atunci nu mai e de stat pe gânduri. Atunci când îmi confiscă căsuţa mea, să zic: Fie numele Domnului binecuvântat! Însă ce a făcut Iov când voia vrăjmaşul să se atingă de sufletul lui? Nu l-a predat, măi. De trup să nu ne pese, dar sufletul trebuie păzit. Dacă ne pierdem dreapta credinţa, asta înseamnă că ne pierdem sufletul. Cum să ni-l vindem? Rămânem ortodocşi.

- Cum să te supui stăpânirii de azi?

- Ne supunem în cele ce nu împiedică porunca lui Dumnezeu. Mă supun păstorului care intră şi iese pe uşă. Dar cel care intră ca furul pe aiurea, chiar şi prin altar, şi prin şcoală, prin cârciumi, prin droguri, prin homosexualitate şi toate fărădelegile, pe acela n-am voie să-l ascult. Noi, care avem răspundere, ce facem?

- Şi dacă te caterisesc?

- Caterisirea este omenească. Dar Sfinţii câte prigoniri şi nedreptăţiri n-au răbdat, de care mai degrabă nu suntem noi vrednici? Nu aşa s-a întâmplat şi cu Sf. Ioan Gură de Aur? Dar nu s-a dat înapoi. Asta nu l-a împiedicat cu nimic să mărturisească în continuare adevărul.

- Este o vrednicie a fi prigonit?

- Păi, este o vrednicie, căci asta înseamnă că trăieşti oleacă. Dacă n-ar fi fost sângele martirilor, care au mărturisit dreapta credinţă în faţa prigonitorilor Bisericii, n-am mai fi avut moştenirea aceasta de care ne bucurăm acum.
- Care este cea mai mare problemă a Bisericii astăzi?
- Primejdia cea mai mare este că noi, de 2000 de ani, săpăm la temelia Sfântului Altar slujind cu nevrednicie. Răul este în noi.

interviu cu Parintele Arhimandrit Justin Parvu, Glasul monahilor, nr. 4(18)/ aprilie 2005

Părintele Justin Pârvu: Ne-a dat Dumnezeu această ocazie ca să fim ortodocşi, să ne călim, să ne formăm

- În primul apel al sfinţiei voastre ne sfătuiaţi să facem mici comunităţi creştine, care să includă şcoli, spitale, şi alte forme de organizare socială. Mai concret, cu ce trebuie să înceapă un simplu cetăţean?

P.I. – Eu, când am venit în localitatea aceasta, în satul meu, după 25 de ani de haulire, printre care vreo 16 ani de temniţă, am revenit în satul meu după anii şi locurile din copilăria mea. Acest dor m-a adus aici, în poiana asta. Am tras, cu bunăvoinţa oamenilor, un vagon forestier; mi-i l-a dat primăria comunei şi l-am adus aici în mijlocul poienii. Primul lucru care l-am făcut : am pus un godinaş; era primăvară, luna mai, rece, să-mi facă puţină căldură. Am pus vreo trei icoane pe pereţi. Aveam un dulău frumos, câine ciobănesc care ne apăra, nu se apropia… că pe aici, urşi cerbi, căprioare, plin codrul sălbatic, măi, frumuseţe rară. Când ieşeai dimineaţa să te uiţi în partea aceea aşa, poiana codrului aicea, păşteau căprioarele.

- Ca-n rai.

P.I.- Ca-n rai… mă uitam să nu deranjez cumva. Dar câinele acesta, tot umbla toată natura, au început toate animalele să nu se mai apropie.

- Nici alea cu două picioare.

P.I.- Au început în sfârşit, să vină credincioşii noştri, să facă o colibă… şi au făcut un adăpost unde au pus acolo pirostriile, au pus să se adăpostească acolo mica aprovizionare şi să vină… în cele din urmă şi-au făcut o baracă. Pentru biserică, aşa le-am spus : măi oameni să ne facem un protector aicea, să putem sluji Sfânta Liturghie, să putem face o vecernie, o utrenie, pt ca acesta-i rostul nostru aici. Dar îndată oamenii, într-o săptămână au adus dulapi, au adus scânduri, cherestea din toate părţile. Până la urmă am făcut o toacă cu două ciocănele, şi cu asta dă-i bătăi. Au adus un clopoţel de vreo 10 kg şi s-a înjghebat bisericuţa. Am sfinţit Bisericuţa. A dat Dumnezeu că Înaltul Preasfinţit trece la o sfinţire pe la Fărcaşa undeva şi se abate pe aici. Eram acolo, în baraca aceea într-un colţ şi pomeneam şi noi acolo. Numai mă trezesc în dreapta mea cu Înaltul. „Ce facem părinte aici?” „Păi, pomenim aici oleacă aici, cum putem”. „Dar v-as rusa sa ne daţi binecuvântarea să sfinţim locaşul acesta?” „Părinte, mergeţi înainte. Să fie binecuvântat”. Şi aşa am început lucrarea. S-a desprimăvărat, au venit căldurile de vară, poporul din ce în ce mai mult, tot mai mult, încât atunci când eram în baraca aceea, veneau mai mulţi decât vin acum… după ce s-a făcut drumul acesta, după ce vin maşinile şi .. Parcă veneau mai mulţi, dar era frumos, în sfârşit. Era forma cea mai primitivă a vieţii noastre creştine şi am trăit-o deplin. Apoi s-a făcut o casă mai mare, asta de aici, care trăiesc şi până acum în ea. S-a făcut corpul de case în forma asta de unghi. Apoi s-a făcut, casa mare şi s-a înghebat clopotniţa, s-a înghebat partea asta aripa spre sud şi am ajuns până la punctul acesta care aici se vede, cu picturi interioare, cu picturi exterioare, numai şi numai cu dragostea şi nevoinţa credincioşilor care vin şi până astăzi cu nepoţii, cu fii lor, bătrânii. Veneau 5 km dimineaţa şi seara… făceau 10-12 km, fără nici o oboseală. Acum vin în băţ, sunt bătrâni. Ei se bucură şi văd până azi, biserica pe care am făcut-o cu toată dragostea. Aici am făcut şi un azil pentru bătrâni, aici am făcut şi o şcoală pentru copiii săraci, aicea este aşa în provizorat şi un laborator pentru plante medicinale, pentru noi, pentru credincioşii nevoiaşi şi iată că grădiniţă avem, şcoală avem, dar nu avem creşă. Dar îmi dau seama că s-ar putea face o creşă în toată regula. Şi aşa se organizează, nu la planuri, oficialităţi, aprobari, tehnici.

- Sugeraţi ideea, că preotul are datoria de a organiza astfel de comunităţi de rezistenţă?

P.I.- Da, dar iată că mi se pare că e obligatoriu, ca două trei parohii să aibă şi o creşă sau un cămin de copii, cam aşa ceva. Iată că vrând nevrând ajungem la stadiul acesta, rânduieşte Dumnezeu.

- Deci, efectiv, părinte, de la zero s-o ia oamenii ?

P.I. – De la zero, s-o ia de la zero şi fără prea multe aşteptări, căci popoul acesta este foarte sentimental şi sare îndată. Mă, el e bun şi la rele, dar şi la cele bune sare îndată. Românul nostru merge cam de la o extremă în alta, acum te junghie, acum se pocăieşte; asta e influenţa răsăritului. Cam aşa este viaţa asta a noastră ortodoxă.

- Mai aveţi nădejde în pocăinţa parlamentarilor?

P. I. – Domnule, ei sunt fii noştri : sunt născuţi, crescuţi şi.. educaţi să zicem. Până sub carnetul roşu, au trecut dincoace cu carnetul mai gri şi acum sunt în două lumi şi ei, când cu griul, când cu roşu. Şi de aceea, nici ei nu prea ştiu ce să facă; sunt puşi în situaţie de a face, de altfel, cu intenţie bună, dar vrăjmaşul sigur că trage mereu … că noi avem un vrăjmaş comun. Nu vreau să-l spun acum, dar el se ştie. Vrăjmaşul acesta comun stă la ureche şi-i spune: vezi, e bine până aici, de aici mai încolo nu mai merge : îţi periclitezi situaţia şi o ţine aşa, o fierbe pe loc. Îi aducem noi semnături : o sută de mii, două sute de mii, trei sute de mii, dar el nu, mai trebuie semnături. Hai la milion….sa ducem. Spune că atunci ai voie, cu Constituţii, dar românul spune că are două Constituţii, are una pentru exterior şi una pentru interior.

- Una pentru rai şi una pentru iad.

P.I. – Şi atunci, uite aşa ne-o scăldăm şi noi. Din una-n alta. Încă ne rugăm pentru Înalt, pardon… încă ne rugăm pentru mai marii noştri şi ai satelor, încă ne rugăm pentru binefăcătorii noştri şi uite aşa mergem din an în an şi am ajuns până la 90 de ani. Şi aş dori şi ca ţara aceasta a noastră aceasta să ducă o viaţă bună sănătoasă şi să nu piardă orientarea mântuirii. Şi cum orientarea mântuirii vine prin suferinţă, prin luptă, prin necaz, iar ne-a dat Dumnezeu această ocazie ca să fim ortodocşi, să ne călim, să ne formăm şi să primim cu bucurie învierea Domnului.

- Aşa să ne ajute Dumnezeu !

Sursa: Apologeticum

Părintele Justin Pârvu, alături de mărturisitorii ortodocşi prigoniţi

- Părinte, prigoana împotriva creştinilor se pare că a început. Sunt deja foarte multe cazuri în care preoţi, monahi şi mireni, au fost ameninţaţi de către reprezentanţi oficiali ai patriarhiei, pentru că au luat atitudine împotriva actelor cu cip. Ce mesaj aveţi pentru aceşti mărturisitori ai zilelor noastre?

P.J.- Mă bucur pentru că am ajuns şi aceste momente, în care creştinul nostru se poate purifica în vremurile acestea noi care vin peste noi, îmi pare bine şi mulţumesc lui Dumnezeu că a mai ridicat din sânurile Bisericii noastre creştine ortodoxe, oameni care mai au energie şi curaj să poată sta împotriva întunericului care se abate asupra noastră. Acestea sunt, în sfârşit, daruri de la Dumnezeu, prin care mai trăieşte ortodoxia. Am fi, oarecum, mai necăjiţi şi mai supăraţi când am vedea că toată lumea aceasta fără excepţii, se pregăteşte de prăbuşire. Dar vedem acum cu multă durere, că tocmai cei care ar trebui să fie mărturisitori şi apărători, că nu numai la plăcinte înainte şi la război înapoi. După cum se vede, la ora aceasta, tocmai la cei care ne aşteptam să fie cu adevărat apărători şi ostaşi ai adevărului, au lăsat să meargă oile înainte. În principiul de război, când se făceau luptele acestea de câmp, de pădure, armata era condusă din urmă, ostaşii erau comandaţi din urmă, în frunte era numai un plutonier, era un sergent, un sergent major, dar acum s-a inversat treaba şi într-adevăr e mult mai frumoasă : comandantul trebuie să fie în fruntea armatei, să meargă ostaşii după el. Dacă era lovit comandantul, imediat îi lua locul al doilea şi aşa se merge mai departe până la ultimul ostaş. Găsesc tare de cuviinţă că şi în toate împrejurările acestea, mai ales cât priveşte lupta aceasta a creştinătăţii noastre, trebuie într-adevăr să avem întâi, omul de comandă după care trebuie să ne luăm, şi să murim pentru el cu Hristos, adică să murim cu el pentru Hristos.

Şi, părinte, ar trebui să-l căutăm noi sau să ne caute el pe noi?

P.J. – Asta este lucrarea Duhului Sfânt, trebuie să ne rugăm, să ne putem simţi, şi prin această simţire să ne unim în planul pe care-l avem de dus. Nu-i primejdios nimic dragii mei şi să nu ne întristeze pe noi vremurile acestea pe care le trăim, ele trebuie să se împlinească oricum, noi trebuie să ne bucurăm şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne putem menţine, să nu fie şi o cădere, a noastră, ferească Dumnezeu, ca ce spun astăzi, să spun mâine invers. Aşa de altfel se pot întâmpla foarte multe lucruri în tehnica şi în iscusinţa asta diabolică. Astăzi poţi să ştii cum te numeşti, mâine, cu iscusinţa lor nu mai ştii cum te numeşti şi începi să vorbeşti altceva decât ai vorbit ieri. Se introduce un haos, individul nu mai ştie ce să creadă… pericolul al doilea să nu fie mai rău decât cel de la început.

- Totuşi e importantă mărturisirea noastră de azi, căci prin ea primim har de la Dumnezeu ca să putem rezista mâine.

P.J. – Bineînţeles, însă există şi ispita asta diavolească, războiul acesta nevăzut şi al mândriei şi al nesocotinţei noastre care să întoarcă pe dos tot ce am scris sau am spus în tot trecutul. Rămâne valabil ce spunea un episcop greco-catolic în Bucureşti în 1948, spunea el, a propovăduit vreo trei ani de zile împotriva materialismului şi a comunismului, de au îngrozit pe toată lumea aşa activitate bogată ce au dus ăştia prin Bucureşti, Cluj şi oraşele mari, şi el a încheiat aşa: „Dacă voi spune altceva decât am spus până acum, nu mai sunt eu acela”.

- M.F.- Cum sfătuiţi preoţii din parohii să se adreseze credincioşilor faţă de această problemă?

P.J. – Preoţilor din parohie şi din toată latura aceasta a ortodoxiei noastre, le recomand să fie alături de popor, să fie alături de credincioşi, pentru că cu ei vor merge la judecată, împreună vor merge acolo, cât au fost în sfârşit, aici pe pământ, uniţi, crescuţi în Duhul acesta al adevărului ortodox. Acolo nu vor mai avea răspuns de cele ce au făcut aici decât bun sau rău. Acolo îl va întreba pe păstor, cum a păstorit, cum şi-a făcut datoria faţă de toate împrejurările bune sau grele pe care le-a avut creştinul, şi cât a participat la durerile şi la bucuriile lui. Acolo vom fi dezarmaţi de orice fals, acolo nu va mai fi nici politică, nu va mai fi nici o intervenţie alta decât cea curată, a judecăţii lui Dumnezeu. Dacă faptele bune trec prin focul judecăţii, dar faptele rele? Şi atunci, noi trebuie de aici să ne pregătim pentru răspunsul pe care-l vom da înaintea judecăţii lui Hristos.

Film si test preluate de pe Apologeticum