Luna Eminescu

În această lună VLAD-MIHAI, împreună cu ceilalţi iubitori de Eminescu, proclamă „Luna Eminescu”. Zilnic Eminescu îşi va spune cuvântul pe VLAD-MIHAI. Toţi cei care doresc să primească pe e-mail postările lui VLAD-MIHAI sunt rugaţi să-şi lase printr-un comentariu adresa de e-mail şi blog-ul / site-ul pe care doresc să adauge aceste informaţii. Sper ca prin această campanie toată lumea să afle mai multe despre „românul absolut" Mihai Eminescu. Totodată se va lansa şi un buletin Eminescu. Detalii în curând...

Apelul Părintelui Liviu Brânzaş pentru canonizarea sfinţilor închisorilor!

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iubirii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vremuri dificile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hristos echivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile imperative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sigură şi importantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.
Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio formă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spiritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost formulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sale lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să triumfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.
Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă libertate: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva intereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a suporta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi libertatea - suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă până la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în înviere şi în triumful final.
Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune datoria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de acceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apostolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!
Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creştină, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdrobitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia paradoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liberi-cugetători dreptul de a face instrucţie religioasă tineretului.
Catehizaţia copiilor botezaţi era o datorie primordială pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia împlinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o prioritate şi importanţă absolută în raport de orice altă activitatea clerului.
Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămoşească să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un autentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea morală din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea românească, Biserica trebuie să capteze şi să determine să lucreze în favoarea credinţei toate forţele morale ale societăţii şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pătimit în închisori.
În numele interesului creştin, preoţii – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali şi simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii.
În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa celor morţi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cruci şi nume va pătrunde cu lumina şi forţa ei răscolitoare în conştiinţa generaţiilor viitoare.
Există în creştinismul românesc o dorinţă de a pune în evidenţă şi de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare au fost beatificaţi demult de evlavia populară. Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei dacă Biserica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor. Închisorile politice din România au fost veritabile catacombe în care se suferea şi se murea pentru Hristos!
Tânărul italian Frassati, trăitor în veacul nostru, prin puritatea şi frumuseţea vieţii lui a intrat in calendarul Bisericii Catolice, tot aşa ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti tineri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu şi alţii. Ei au urcat prin trăirea lor culmea sfinţeniei şi prin moartea lor eroică în închisorile prigonitorilor credinţei lui Hristos au devenit martiri şi pot constitui modele contemporane de sfinţenie şi mărturisire creştină, modele atât de necesare pentru eficacitatea educaţiei morale a tineretului şi a efortului de restaurare a prestigiului Bisericii.
Mă adresez acum şi vouă, tineri ai româniei, căutători buciumaţi ai unui ideal care să fie pe dimensiunea aspiraţilor voastre spre perfecţiune şi absolut. Constituiţi-vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canal, Minele de plumb din Maramureş şi celelalte. Priviţi printre zăbrele în adâncurile Ocnei! Priviţi îndelung şi cu evlavie acele catacombe în bezna cărora a fost crucificată elita acestui neam.
Căutaţi să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi naţional al acestor luptători care au salvat onoarea neamului, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie acoperit de ruşinea de a fi fost ocupat şi comunizat fără nici o rezistenţă.
Căutaţi să descoperiţi secretul forţei lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferinţele iadului creat pentru exterminarea lor.
Deşteaptă-te, tineret al României, şi nu uita aceste adevăruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:
Acolo unde sunt foştii deţinuţi politici, acolo este cu adevărat conştiinţa şi inima acestui neam, acolo este reala autoritate morală din această ţară. Numai ei pot să vorbească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre interesele naţionale. Numai ei pot să facă referire, fără să roşească la spiritul de abnegaţie şi sacrificiu. Numai ei pot să pronunţe, fără să comită un sacrilegiu, numele lui Horea, Cloşca şi Crişan, al lui Avram Iancu sau al lui Eminescu.
Istoria vieţii lor este un zornăit lung de lanţuri. Faceţi tăcere în conştiinţa şi inima voastră ca să-l auziţi! Puneţi-vă aspiraţiile şi lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poate porni adevărata renaştere creştină şi naţională din ţara noastră, renaştere pe care o doreşte cu ardoare sufletul vostru încă nealterat.
Nu pot fi savanţii de ieri ai internaţionalismului proletar iubitorii de azi ai naţiunii. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri filantropii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti.
Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei ţări dacă tineretul şi-ar da adeziunea şi ar năzui spre alt ideal decât al celor care şi-au sacrificat tinereţea pe altarul iubirii de neam şi credinţă şi dacă ar urma alt drum decât al celor care au (...) în lupta împotriva forţelor satanice din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al conştiinţei şi fără alt beneficiu decât cel al suferinţei şi sacrificiului.
Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lanţuri veţi putea găsi adevărul şi sensul vieţii voastre.
Vă adresez încă un îndemn care aş vrea să aibă forţa şi rezonanţa unui testament:
În cimitirele fostelor închisori şi lagăre ale morţii din România zac osemintele atâtor eroi şi sfinţi ai neamului, peste care calcă profanatoare uitarea şi lipsa de bun simţ şi respect ale celor ce se numesc români. Este un sacrilegiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri adevăraţi ai neamului să se ridice garaje şi coteţe de porci, aşa cum se întâmplă astăzi la Aiud.
Chiar şi în legislaţia comunistă erau prevăzute sancţiuni pentru profanarea mormintelor, legislaţie care atunci nu apăra – desigur – şi mormintele adversarilor comunismului.
Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi.
Când noi, ultimii supravieţuitori ai prigoanei comuniste, nu vom mai fi, ridicaţi pe mormintele eroilor un mausoleu demn de imensa lor jertfă şi, prin idealismul eroic pe care l-aţi învăţat de la ei, continuaţi flacăra idealului pe care ei l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jertfa lor. (acest apel a fost făcut de către regretatul Părinte Liviu Brânzaş, ucenic al Părintelui Dumitru Stăniloae în puşcăriile comuniste, în cadrul congresului foştilor deţinuţi politic, desfăşurat în 1991, la Braşov)

Sursa: Veghea – Publicaţie ortodoxă a Generaţiei Neaşteptate

Crăciun în temnită: Minune într-o noapte de Crăciun, comunistul schingiuitor şi victima sa, Părintele Gherasim, au plecat împreună în Rai!

Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu. Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii îi urăsc pe preoţi, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuieşte ca şi pe creştin.
Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torţionar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morţii.
În timpul nopţii mă deşteaptă zicând:
- Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!
Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.
Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela.
Apoi preotul zise către acel om:
- Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.
Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice „iubesc” şi să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:
- Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele... El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti.
În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torţionar comunist.
Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.

Cf. Întâmplări minunate din vremea noastră, culese de Părintele Petroniu Tănase, ed. Anastasis, Sibiu, 2004. Aceste mărturisiri din închisoare au fost traduse din limba greacă de Părintele Petroniu, însă nu este precizat numele celui care a dat aceste mărturii. Tot ce ştim despre acest om este că a îndurat 14 ani în temniţele comuniste din România. Preluare din lucrarea Apostazia şi Antihristul, apărută sub egida Fundaţiei Sfinţii Martiri Brâncoveni – Constanţa.

Creştinism cosmic în colindele româneşti

Adevărul divin se afirmă drept o „lege a credinţei” (Rom. 3, 27). Nu de puţine ori această lege e steaua din Răsărit a magilor în căutarea Betleemului: „Sus la Sfântul Răsărit / O stea mare s-a ivit / Şi strălucea cu tărie / Vestind marea bucurie”. Este legea „cosmică” din Răsăritul ortodox, care are menirea să sfinţească şi să-l transfigureze pe om, tocmai pentru că este „stea – lege românească” redată în textul colindei, printr-o frumoasă imagine a sădirii ei în existenţa noastră istorică, cu o tainică rădăcină: „La apus şi miazănoapte / Era întunerec foarte, / Iar la răsărit lumină / Sfânta lege rădăcină / Sădită de Dumnezeu / Prin cel iubit Fiul Său”. (Colindă din Albeşti, jud. Mureş). Iată versuri de colindă, care conţin o mărturisire de credinţă ortodoxă limpede. „Legea românească”, păstrătoare a adevărului dintru început, reprezintă o tradiţie vie, o tradiţie dinamică, creatoare şi atotcuprinzătoare, corespunzând vieţii adânci pe care poporul român o trăieşte şi o păstrează din vremea apostolică a încreştinării sale.

Ecoul cuvintelor Domnului în colinda şi propagarea acestuia prin colindătorii misionari.

În mărturia Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), „calea” descoperă o conotaţie doxologică, care pune în legătură intimă doi termeni: „adevăr” şi „preamărire” şi îi împreună în sintagma „calea adevărului” (Apoc. 15,3). Doi dintre ucenicii Domnului, Luca şi Cleopa, care au fost însoţiţi de Hristos pe drumul spre Emaus, încă în prima zi a Învierii, s-au întrebat unul pe altul: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe ale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24,32). Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor pentru a I se auzi glasul. Şi nu este altul decât glasul Adevărului, chemarea Adevărului. Răspunsul ucenicilor la această chemare este sigur ceea ce Sfântul Apostol numeşte „iubirea Adevărului”, răspuns la intervenţia cu care Hristos-Domnul ne întâmpină în istorie (cf. II Tes. 2,10). Prin „arderea Duhului”, care face una cu mărturisirea ucenicilor, răsună mai departe, în şirul veacurilor şi a generaţiilor neîntrerupte de credincioşi, unul şi acelaşi glas al lui Hristos, răzbate şi răsună adevărul, ecoul liturgic al vremii marelui început. Astfel prezenţa Mântuitorului cu noi, totdeauna o prezenţă euharistică, face din auzirea cuvântului Său un sacrament (o taină), după cum face şi din transmiterea cuvântului Său un sacrament. Nu fără o viziune dobândită printr-o credinţă spirituală, colindătorii sunt consideraţi apostoli, încredinţaţi cu aducerea vestei celei bune. „Dacă avem în vedere repertoriul narativ al colindatului, ne vom da seama că într-însul este cuprins întregul kerygma creştin, adică conţinuturile fundamentale ale predicării apostolice” (Dan Octavian Cepraga, „Graiurile Domnului” Clusium, 1955, pag.20). Nu este destul pentru un colindător oarecare să-şi închipuie că el este un bun interpret al cântării de Crăciun, având o pregătire exterioară în această privinţă, şi trebuie să ajună a întrupa în sine actul preamăriri Domnului. Numai astfel prin vocea lui se aude vocea lui Hristos şi prin ea se revarsă harul Sfântului Duh în cântare. Acest fapt ne dă dreptul să atribuim adevăraţilor colindători, printre altele, o însemnată funcţie creştină depinzând de un har important şi esenţial: harul mărturisirii şi al propovăduirii. Este condiţia prin care „junii satului” sau „junii buni colindători” se transformă în „Sfinţii lui Crăciun”: „Că nu vine cine-ţi pare / Dar vin junii satului / Junii-s buni colindători / Da' sunt Sfinţii lui Crăciun, / Lui Crăciun celui bătrân,” (T. Herseni, „Forme străvechi de cultură poporană românească”, Cluj, 1977, p158). Este de crezut că avem de data aceasta cu o inspiraţie dintr-un trecut apostolic: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă – se exprimă Sfântul Apostol Pavel – dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici” (II Cor. 13,5). Iată singura „cale” prin care colindătorii sunt chemaţi să cunoască şi să propovăduiască adevărul credinţei strămoşeşti, când acestor „Sfinţi ai lui Crăciun”, colinda le zice „porumbei”, trebuie să ne gândim că acest nume nu-l primesc de la Naşterea Domnului, ci de la Botezul Domnului. Această sărbătoare consemnează deschiderea cerului şi pogorârea Sfântului Duh peste Iisus şi peste apele Iordanului, în chip de „porumb”: „Nu sunt vineţi porumbei / Şi sunt juni colindători. / La fereastră ne-or veni, / Ne-or cânta, ne-or colinda / Colac de grâu şi-or lua”. Aşadar cu cea mai mare certitudine, „porumbeii Sfântului Duh”, inspiraţi fiind de adevărul pe care îl propovăduiesc prin colindă, sunt consideraţi nu metaforic, ci în mod real nişte apostoli, vestitori ai unei minuni cum este aceea a Naşterii dumnezeieşti şi nu mai puţin a Sfintei Euharistii. Mai este oare cazul să ne întrebăm: cum aceşti colindători devin propagatori ai unui adevăr absolut, când aşa de bine se ştie cât de fragil este adevărul omenesc la orice nivel de cugetare ar fi ajuns? De un singur lucru nu ne putem îndoi. Colindătorii care-L vestesc pe Hristos ca „porumbei ai Sfântului Duh”, prin împărtăşirea lor cu Trupul şi Sângele Domnului, au primit în adâncul fiinţei lor pe Dumnezeu Cuvântul, devenind astfel purtătorii Logosului divin, cu cele mai de seamă şanse de a fi inspiraţi de Duhul Sfânt.
Pr. Prof. Ilie Moldovan

Vestea bună în colindele tradiţionale româneşti

Noul chip al copilului în care sălăşluieşte Hristos

Vestea bună pe care o aduce cu sine colinda are menirea de a îndrepta gândul părinţilor spre copil ca spre un dar dumnezeiesc. De când Iisus a luat copilul în braţe şi i-a rânduit un loc de seamă în Evanghelia Sa, pentru părinţi a apărut exigenţa unei noi vrednicii morale, care le îndrumă inima spre Hristos, dar pe care n-a cunoscut-o lumea dinaintea Domnului. E vorba de o vrednicie pe care noi am moştenit-o din etnogeneză. Din Evanghelie aflăm următoarele: „Şi chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor (ucenicilor), şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor” (Matei 18, 2-3). Copilul pe care Domnul îl înfăţişează ucenicilor e o mărturie vie, concretă privitoare la lumea transcendentă a luminii, neprihănirii şi bucuriei veşnice. Ridicându-l deasupra celor prezenţi şi îmbrăţişându-l, Iisus a întipărit şi mai luminos în această făptură icoana Sa, chipul Său dumnezeiesc şi al cerului din care El a pogorât. Copilul nu se va mai despărţi niciodată de pieptul Mântuitorului. El devine astfel normativ pentru viaţa contemplativă. Iată ce scrie un autor filocalic: „Când mintea, întorcându-se, tinde în întregime spre Dumnezeu şi lucrarea ei văzătoare se scufundă în razele atotstrălucitoare ale frumuseţii dumnezeieşti... sub adierea Duhului, ajunge, cu cugetul, în starea vădită a pruncului şi gustă Împărăţia negrăită şi mai presus de fire a lui Dumnezeu” (Calist Catafygiotul, Filocalia vol. 8, pag. 464). Colinda îl vede pe Hristos copil, mai ales prin intervenţiile Sfântului Botez: „Mai că toate s-au-ntâmplat /cu rostul adevărat / Făcuţii s-au botezat” (T. Panfile, Sărbătorile de toamnă, P.19 apud Th. Fecioru p.155)

Funcţia mângâietoare a colindei tradiţionale.

Într-adevăr, în fiecare prunc, în mod explicit în cel botezat, sălăşluieşte Hristos. Fiecare prunc se cuvine a fi primit drept o nouă „întrupare” a lui Iisus. O analogie de felul acesta nu putem avea decât în sensul euharistic, pe care ni-l inspiră colinda, descoperindu-ne modul în care din trupul Mântuitorului Iisus răstignit pe Cruce, fărâme de carne căzute pe pământ fac să răsară spicul grâului (pâinea euharistică), iar stropii de sânge ce se scurg tot pe pământ fac să răsară viţa vinului (vinul euharistic). Oare cuvinte din colindă de acest gen, plăsmuite în etnogeneză, nu au câştigat cugetele părinţilor, care prin ele s-au bucurat nespus de mult, nu doar de vorbă, ci de adevărurile pe care ele le transmit şi pe care le vedeau întruchipate în proprii lor copii? Desigur, la aceste adevăruri se gândeau înaintaşii noştri şi când întâmpinau necazul de a pierde pe unul sau mai mulţi dintre pruncii lor. În aceste împrejurări, colinda le venea spre mângâiere: „Mamelor nu plângeţi, / Pieptul nu vi-l frângeţi / C-a lor sufleţele / S-or preface-n' stele, / Luminând frumos / Calea lui Hristos” (colindă din Dridif, jud. Braşov). Cu orice copil pe care părinţii îl aduc pe lume, ei zidesc o nouă biserică a lui Dumnezeu pe pământ şi în cer. Cu fiecare, neamul nostru nu numai că sporeşte, ci îşi taie drum spre Împărăţie. Este lecţia pe care ne oferă şi astăzi etnogeneza. De altfel nici ea nu a făcut altceva decât să o preia din vremea venirii pe lume a Mântuitorului, auzind de bucuria crailor ce s-au închinat Celui pe care L-au aflat în peştera Betleemului, dar şi de durerea pruncilor ce au trecut prin sabia lui Irod.
(fragment din studiul Părintelui Profesor Ilie Moldovan, apărut în lucrarea „Ecouri liturgice din etnogeneza românilor”, apărută sub îngrijirea Pr. Prof. Univ. Dr. Ilie Moldovan şi a Prof. Vasile Bebeşelea Sterp la Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2006)

Crăciun după gratii

Ieri, împreună cu un grup de prieteni de la Colegiul Naţional Unirea-Braşov şi cu redactorii Veghea, am mers să-l colindăm pe marele meşter popular Nicolae Purcărea. Acesta ne-a acompaniat şi pentru prima oară în acest an am simţit că e sărbătoare. Fostul deţinut politic a îndurat 17 ani prin închisorile comuniste Gherla, Canal, Aiud, Piteşti şi altele. Totodată ne-a mai povestit cum era petrecut Crăciunul în închisori. Vă invit să citiţi câte ceva din spusele Meşterului.

Concepţia oamenilor de atunci era cu totul alta despre detenţia unui copil, şi noi eram copii, dar atunci când era vorba de năzbâtii nu ne ajungea închisoarea, de pe acoperiş până la subsol. Cu noi, atunci, în închisoare, era viitorul părinte Constantin Voicescu, care a fost unul dintre duhovnicii de seama ai Bucureştiului, şi pentru că el făcuse rost de o vioară, noi l-am numit „Paganini”. Am mai avut cu noi atunci un alt copil care se numea Dragoş Morărescu şi care a ajuns unul din marii graficieni ai ţării, şi mulţi, mulţi alţii. La vârsta aceea de 17-18 ani căutam să ne simţim ca într-o joacă... nu simţeam că suntem deţinuţi, decât atunci când intram în conflict cu gardienii sau cu administraţia. Am intrat într-o disciplină, asta-i cel mai important, eram foarte disciplinaţi. Când şeful nostru ne spunea să stăm într-un picior, stam într-un picior. De Crăciunul acela am făcut un pom mare şi am învăţat jocuri, am învăţat Ciuleandra (şi acum mai ştiu s-o joc). Am învăţat cântece, colinde, iar pentru că eram din toată ţara, din Moldova şi din Oltenia,din Transilvania, căutam fiecare să ne aducem aportul. Căutam să ne aducem aportul nostru sufletesc pentru că un lucru e de ştiut, dacă după ce s-a făcut unificarea ţării, dacă am devenit România Mare, totuşi între provinciile noastre era vădită diferenţa între unii şi alţii. Atunci, noi acolo, în închisoare căutam să ne înfrăţim. Am făcut într-o cameră, care peste câţiva ani a devenit camera morţii, am făcut un brad mare, l-am împodobit cum am putut, dar ce-a fost important a fost trăirea sufletească pe care am avut-o cu toţii acolo. Ne-am simţit ca fraţii, ne-am simţit că suntem una. Fiecare a venit atunci cu aportul său, a fost frumos că atunci a răsunat închisoarea de colinde. Era greu pentru noi, fiind copii. Aveam afară o curte şi ne făceam mingiuţe mici din cârpe de ne jucam cu ele. M-am întâlnit odată la Braşov cu Părintele Voicescu, cel care a fost închis cu mine. Acesta îmi zicea Nae, dar eu eram un Nae mai mic, căci Nae era Nae Ionescu, dar tot Nae eram. După aceea, la Piteşti am plătit scump joaca noastră. Printe noi erau şi băieţi mai mari, ţin minte că era şi un teolog care ni se părea nouă grozav, ni se părea mare, ni se părea o minte care ne depăşea. Cel mai neplăcut moment era apariţia unui colonel, care mai apoi a devenit general, apoi procuror general, Alexandru Petrescu, ce ne batjocora întotdeauna. Ţipa la noi bă comuniştilor! pe vremea lui Antonescu, că dup′aia ţipa că suntem fascişti. În 44′ ne dusese la Alba Iulia. Era acolo o livadă mare şi era o parte unde ne plimbam noi, şi o parte în care erau pomi. Nu ni se permitea să ne atingem de merele, de perele, ce cădeau pe jos. Ascultam spusa şefului. Asta s-a întâmplat până a venit un general, Picky Vasiliu, care ne-a lăsat să mâncăm acele fructe. Un prieten de-al meu a fost întrebat ce a învăţat în puşcărie şi a zis că a învăţat un lucru foarte important, acela de a alege bucata cea mai mică. Generalul nu l-a înţeles, dar noi l-am aclamat. De sărbători trebuia să ne mulţumim cu ce ne cădea în gamele. Dacă ne cădeau 2-3 boabe de fasole sau o bucăţică de cartof, ne mulţumeam că le avem şi pe astea.

Aleksei al II-lea si Teoctist. Accident sau asasinat?

Un Mercedes negru a adus trupul neinsufletit de la Catedrala Hristos Mantuitorul la Catedrala Epifaniei din Moscova, acolo unde si-a dorit patriarhul sa odihneasca. La fel ca in cazul Patriarhului Teoctist din Romania, enigmele mortii lui Aleksei al II-lea nu s-au dezlegat inca.«Era un om luminat»Peste 80.000 de rusi au trecut pe la catafalc pentru a-i aduce Intaistatatorului un ultim omagiu. Peste 6.000 de politisti au vegheat la pastrarea disciplinei. Sicriul era acoperit cu trandafiri albi. Patriarhul a ales Catedrala Epifaniei (Bogoiavlenskii Sobor) fiindca acolo, pe 10 iunie 1990, a fost intronizat. Acolo ii placea cel mai mult sa faca liturghia si sa tina predici. A condus Biserica Rusa timp de 18 ani. La inmormantare au asistat presedintele Dmitri Medvedev si premierul Vladimir Putin. Aflat la Erevan, Putin a spus ca “este o mare pierdere. A fost un om luminos”. Medvedev si-a intrerupt vizita din India si si-a anulat calatoria in Italia. Printre marile personalitati se afla si regizorul Nikita Mihalkov. Au venit presedintii din statele prietene cu Rusia: Belarus, R. Moldova, Serbia, Armenia. Din Ucraina a venit sa se reculeaga Viktor Ianukovici, presedintele pro-rus al Partidului Regiunilor. Liturghia de inmormantare a fost oficiata de mitropolitul Kirill de Smolensk si Kaliningrad, actualul gardian interimar al tronului patriarhal. El era insotit de 200 de episcopi si alti prelati. Au fost alaturi Bartolomeu I, patriarhul ecumenic al Constantinopolului, dar si doi reprezentanti ai Vaticanului – cardinalul francez Roger Etchegaray si cardinalul german Walter Kasper. Bartolomeu I este adevaratul succesor temporar al patriarhului rus. Biserica Ortodoxa Romana a fost reprezentata de Patriarhul Daniel. “Vrednicul de pomenire Patriarh Aleksei al II-lea s-a dovedit a fi si un mare promotor al cooperarii intercrestine si al dialogului interreligios. Activitatea sa in cadrul organizatiilor ecumenice internationale – Conferinta Bisericilor Europene, al carei presedinte a fost mai multi ani – dovedeste deschiderea sa spre o mai buna cunoastere reciproca a crestinilor apartinand diferitelor confesiuni, dar si dorinta de apropiere si cooperare dintre Bisericile crestine in societatea de azi”, se spune in mesajul Patriarhului Daniel.Aleksei Mihailovici Ridigher – dupa numele de mirean – s-a nascut la 23 februarie 1929 la Tallin, Estonia. Cand a fost tuns in monahism, a primit numele Aleksii. Numele lui va fi pomenit timp de 40 de zile in 12 limbi straine, folosite in toate bisericile ortodoxe din lume. Patriarhul Aleksei al II-lea are meritul enorm ca a reactivat biserica pravoslavnica din Rusia si a reunificat bisericile rusesti din strainatate. El l-a convins pe Dumnezeu sa puna umarul pentru reconstructia imperiului rus. Asa se explica incompatibilitatea afisata fata de Vatican si respingerea agresiva a unor biserici nationale, care doreau sa se reactiveze in teritoriile cotropite de Stalin. In anul 1994, el a pus prima caramida la temelia fostei catedrale Hristos Mantuitorul, construita din donatii publice in secolul al XIX-lea, ca un omagiu adus eroilor cazuti in lupta cu armata lui Napoleon Bonaparte. Generalul Riudigher, care a participat la razboiul din 1812, era strabunicul lui Aleksei al II-lea. Stalin a dinamitat catedrala in 1931. Dupa moartea lui Boris Eltin, Aleksei al II-lea a gasit toata intelegerea in programul de re-crestinare al dreptcredinciosului Vladimir Putin. Asa cum se intampla de obicei, in jurul unor asemenea prelati se tes tot felul de legende care contin adesea si mult adevar. Imediat dupa anuntarea mortii, Credo.ru si alte ziare rusesti au anuntat ca Aleksei al II-lea ar fi fost vineri 4 decembrie, cu o zi inaintea mortii, la Kremlin, unde a oficiat o liturghie.Crima sau accident cardiacCredinciosii spun ca patriarhul se simtea foarte bine, deci nu avea mina unui om care urma sa moara peste putin timp. Asa a aparut varianta accidentului rutier, iar de-aici pana la asasinat nu mai era decat un pas: patriarhul era un conservator, iar ecumenistii nu ar mai fi avut rabdare sa plece in mod natural. Fata defunctului a fost mereu acoperita cu un voal alb, motiv de alte banuieli din partea supusilor, dar asa este traditia ortodoxa. Patriarhul a fost de doua ori in moarte clinica. A suferit un atac de cord in 2002, la Astrahan, si s-a tratat un an intreg. Pe 25 aprilie 2007, in timpul inmormantarii lui Boris Eltin, a facut un al doilea atac de cord. Atunci s-a internat in Elvetia, in stare foarte grava. La fel ca acum, Patriarhia de la Moscova a pastrat prea multa vreme tacerea. La fel ca in jurul mortii lui Teoctist, inca se asteapta rezultatele oficiale oferite de o comisie medicala cu privire la motivul decesului. Faptul ca Teoctist a ajuns pe masa de operatie fara o pregatire prealabila si ca anestezistul ar fi venit la lucru dupa o paranghelie crunta nu par sa mai deranjeze pe nimeni, dupa ce comisia medicala a dat un comunicat greu de sensuri. Teoctist s-a operat de prostata si a murit de… inima. Pentru Aleksei al II-lea se asteapta inca un raport medical. Din cauza secretomaniei, rusii obisnuiti nu mai cred in varianta oficiala. La fel ca romanii.Afacerile si tentatiile ecumenismuluiSincretismul religios se manifesta tot mai agresiv si in Rusia, iar Kirill este vazut ca principal sustinator al ecumenismului. Biserica devine tot mai importanta in Rusia, dupa prabusirea comunismului. Unii l-au acuzat pe Teoctist de colaborarea cu legionarii sau cu Securitatea. Rusii sustin ca Aleksei al II-lea a fost racolat din anul 1958, cu numele de cod Drozdov. Preotul Gleb Iakunin, disident si aparator al drepturilor omului, care a studiat arhivele KGB, sustine ca toti episcopii erau racolati de serviciile secrete. “Toti erau informatori, dar Aleksei excela. Era foarte activ in exercitarea acestei profesii”, spune Iakunin. Ksenia Dennen, sefa Institutului Kestin de la Oxford, crede ca era ceva normal. “Era singurul mod in care Biserica putea supravietui ca organizatie legala”. Pe langa mitropolitul Kirill, printre pretendenti la tronul patriarhal ar mai fi mitroplitul Kliment de Kaluga, mitropolitul Filaret de Minsk si arhiepiscopul Feofan de Stavropol. Cand prelatii au inceput sa cante “Vesnica pomenire!”, Kirill a lesinat. Are 62 de ani. Dupa numele de mirean Vladimir Mihailovici Gundiaev, mitropolitul Kirill are aura unui ecumenist sadea. S-a nascut la Leningrad, la 20 noiembrie 1946. Ii plac afacerile si nu le ocoleste pe dreptcredincioase, fiind foarte cunoscute relatiile sale cordiale cu Lidia Mihailovna Leonova, fiica unui activist din Leningrad. Fiindca se cunosc de 30 de ani, pe numele ei s-au inregistrat mai multe firme. El era un fel de “ministru de externe” al Patriarhiei Ruse. Astazi, un sinod extraordinar va stabili data alegerii noului patriarh.Viorel Patrichi

GARDIANUL

http://www.gardianul.ro/O-intrebare-cutremura-Rusia-cine-l-a-asasinat-pe-Aleksei-al-II-a-s125851.html