Părintele Justin Pârvu: Să ne dea Dumnezeu să ducem mai departe crucea către Golgota a acestui neam şi să ajungem şi la Învierea Domnului!

Interviu cu Părintele Justin Pârvu,
realizat de monahia Fotini, 9 martie, 2009

Eu zic că astăzi, ca şi altădată, creştinul trebuie să fie ca iepurele pe hat: în două lăbuţe, cu urechile ciulite dreapta-stânga să vadă de unde vine pericolul. Asta-i trezvirea noastră!

- Părinte, de la apelul sfinţiei voastre pe care l-aţi adresat acestui popor, cu privire la actele biometrice, s-a declanşat un întreg război în lumea noastră creştină, căruia bieţii credincioşi cugreu îi fac faţă şi prigonirile asupralor sunt nelipsite. Cum să se raporteze simplul credincios la acest război, în care el se simte slab şi nepregătit, dar în acelaşi timp dator în faţa Adevărului în care s-a născut?
- Dragii mei, războiul acesta este într-adevăr unul anevoios, dar nu fără ştiinţa lui Dumnezeu. Creştinul nostru de azi trăieşte nişte vremuri grele, de neputinţă. Poate că niciodată nu a fost aşa de neputincios creştinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, şi va fi până la sfârşitul veacului. Nu trebuie să ne înspăimânte neputinţa noastră, pentru că nu noi luptăm pentru apărarea Adevărului şi a sufletelor noastre, ci mai întâi Hristos este cel ce luptă pentru şi prin noi.
Noi nu suntem decât nişte unelte prin care Dumnezeu lucrează, dacă noi Îl lăsăm. Creştinismul, aşa cum a avut un răsărit, tot aşa trebuie să aibă şi un apus; iată că noi suntem martori acelor vremuri de apus al creştinătăţii,
în care Dumnezeu ne-a învrednicit să trăim. Sfântul Serafim de Sarov spunea undeva că aşa cum la sfârşitul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul a simţit durerea maximă de părăsire a Tatălui Său, tot aşa şi creştinul, la sfârşitul veacurilor, va trăi şi va simţi părăsirea lui Dumnezeu. Acum, putem spune, întreaga creştinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele şi să ne
tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc? Iată că acum trecem prin Postul Paştelui, care ne îndeamnă la o mai adâncă cugetare asupra noastră înşine, la pocăinţă, dar
mai ales la patimi. „Dacă pe Mine M-au prigonit, şi pe voi vă vor prigoni”. Este oare cinste mai mare ca aceasta? Dacă Hristos a numit răstignirea Sa slavă, oare noi să fugim de ea? Dacă noi ne-am aduna cu toţii şi dacă ne-am apuca să facem o asceză, aceasta va ţine loc de apărătoare împotriva tuturor acestor atacuri ale ştiinţei şi tehnicii de acum, împotriva tuturor celor ce ne prigonesc, am realiza totul, n-ar mai avea niciun efect asupra noastră, nici duhurile rele, nici asupritorii noştri. Prin această asceză noi trebuie să formăm o pânză harică pentru a acoperi neamul creştinesc.
Atunci suntem în măsură să discutăm şi să facem o judecată hotărâtoare asupra acestei situaţii grele în care ne aflăm. Nu trebuie să stăm nepăsători, acesta este un mare păcat, dragii mei. Dumnezeu ne porunceşte să-L mărturisim înaintea oamenilor. Dar nici să o facem cu trufie, fără durerea inimii pe care a vrut-o Mântuitorul faţă de Iuda şi faţă de toţi prigonitorii Lui. Vedeţi diferenţa? Dumnezeu Și-a iertat prigonitorii Lui, dar nu i-a luat cu El în rai, decât pe cei care s-au pocăit!
Lumea, acum, este în pragul unui mare cataclism de război. Acesta este un război tehnic, electronic, care depăşeşte limita tuturor războaielor de dinainte. Prin acest război se urmăreşte animalizarea noastră, aduce omul la starea în care să nu mai poată gândi, să nu mai poată simţi şi trăi nimic, decât ceea ce i se comandă, devenind un rob al tehnicii. Şi dacă vorbim de criza economică, să vorbim şi de criza spirituală prin
care trece omenirea acum. Criza morală, criza spirituală care s-a abătut asupra noastră nu este altceva decât aspra judecată şi mâniere a lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Şi aşa cum spunea şi Înaltul Teofan, traducând cuvântul criză ca judecată, apoi cu adevărat suntem sub judecata lui Dumnezeu pentru toate fărădelegile noastre. Cu acest cuget trebuie să mergem la război.
- De ce unii creştini, şi mulţi chiar dintre clerici, chiar dacă merg la biserică şi săvârşesc multe din faptele bune, nu au sesizat totuşi acest război şi nu văd niciun pericol sufletesc în acceptarea acestor cipuri?
- Ei, sărmanii oameni trăiesc creştinismul căldicel, de aceea nu văd lupta. Nu e de ajuns să sacrifici ouăle de Paşti ca să fii un bun creştin, ci e nevoie să te mai sacrifici oleacă şi pe tine. Unde s-a mai pomenit creştinism fără jertfă, fără prigonire? Acela nu e creştinism. Noi mâncăm ouăle şi Paştile şi cu asta ne-am achitat! Nu, dragul meu! Toate trebuie să le trecem printr-o suferinţă şi printr-un moment greu care au născut aceste tradiţii şi obiceiuri, fără de care faptele noastre aşa-zis bune nu ar fi existat. Imediat trebuie să ne gândim că alături de oul roş este şi Crucea îndată a Mântuitorului Iisus Hristos. Alături de pasca pe care ne-o face bunica în covăţica ei acolo şi împleteşte sfânta cruce în mijlocul ei, acolo este prezentă şi durerea mucenicilor, cuvioşilor, a pustnicilor, a drepţilor care s-au nevoit în vederea acestei Răstigniri. Să ne alăturăm şi zbuciumului sufletesc al Mântuitorului pe cruce, că altfel n-ar fi fost Învierea. Ultimele ore ale Mântuitorului pe cruce au fost cele mai grele momente… până la Săvârşitu-s-a. Ei bine, noi trebuie să trăim toate aceste implicaţii ale sărbătorii, nu numai în parte, ca să putem avea cu adevărat şi bucuria Învierii Domnului. Că posturile, rugăciunile, nevoinţele noastre
sunt mijloace ca să ajungem la biruinţa Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Iubim prea mult lumea şi patimile ei, de aceea nu mai vedem niciun pericol şi ne lepădăm uşor cu zâmbetul pe buze. Că vin unii şi zic: „Uite, eu am cipul şi nu am păţit nimic. Sunt vesel şi sănătos”! Dar şi bogatul din Evanghelie parcă tot fericit era, până a ajuns la locul pe care îl merita. Acestea sunt vremuri grele? Asta nu e nimic. Vor veni necazuri şi mai mari, dar cu atât să fim mai fericiţi, că ne-a învrednicit Dumnezeu să ne facem părtaşi Răstignirii Lui. Noi să ne lepădăm de toată grija cea lumească, după cum spune Heruvicul şi nu avem de ce să deznădăjduim.
Pentru că Mântuitorul spune foarte limpede: Nu te teme, turmă mică! Noi suntem turma mică.
- Dar ce să mai creadă turma, părinte, când păstorul ei zice că e primul care se cipuieşte, după cum a declarat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei?
- Este foarte dureros că reprezentantul acesta, purtător de cuvânt al Patriarhiei, se înfăţişează în faţa unui întreg popor ortodox, ca şi cum nu ar exista… Cu toţii vorbim de criză, criză financiară, criză morală… dar cu mare durere am constatat că nu există o altă criză mai mare decât depărtarea preoţilor de turmă. A mai primit şi un salariu în plus şi cu atât mai mult, nu mai vorbesc băieţii. Şi atunci ce să facă un simplu credincios? Face crucea mare şi Doamne ajută! Pentru că ei au căutat să producă această adâncime între cler şi credincios. Cu mici excepţii, există un divorţ între preot şi creştinul ortodox ascultător. Va trebui să le demonstrăm că turma aceasta nu este chiar aşa rătăcită, ci conştientă de nişte realităţi, să conştientizeze că acestei turme i se cere un model
adecvat, nu unul jignitor pentru turma unui Împărat Atotputernic…
Căci până şi cea din urmă creştină a turmei îşi face cruce de această îndrăzneală şi cutezanţă a unei uniforme îmbrăcată de un cleric care se pronunţă în numele unui sinod. Cum poţi să dormi liniştit când dai o ţară întreagă în mâna diavolului? Hai, dai o Basarabie, dai o Bucovină, dar să dai sufletul unei naţii – Biserica?! De aceea
să fim responsabili, pentru că ceea ce facem noi acum rămâne pentru copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri. Ceea ce socotim că facem acum să facem cu conştiinţa că suntem într-un moment istoric, în care să se vadă că s-a luptat pentru adevăr; că în aceste momente grele, creştinii au apărat cu preţul vieţii lor adevărul acesta ortodox. Şi aşa după cum un ostaş pleacă să-şi apere ţara cu arma în mână şi urmăreşte inamicul, aşa trebuie să fim
şi noi conştienţi că predăm testamentul ortodoxiei nepoţilor şi strănepoţilor noştri. Cum poţi să dormi liniştit ştiind că te apără ştiinţa acestui veac?
Păi pe noi ne apără Dumnezeu sau cipul? Să crezi ştiinţa veacului XXI este o mare neghiobie, care nu are decât un superficial de civilizaţie laică şi o cultură pur şi simplu ameţită de raţiune. Ce să te încrezi de pildă într-un gânditor de al nostru cum că el ar putea să dea principii de viaţă şi reguli sau îndrumări spirituale pentru o naţiune ortodoxă de 2000 de ani născută, şi crescută în duhul unei cu totul altei lumi decât suntem acum?! Păi aceste tendinţe care se încearcă acum asupra creştinismului nostru ortodox, sunt sforţări inutile, de parcă s-ar bate elefantul cu locomotiva – ca să încerci să dărâmi un obicei şi o tradiţie în România, sau o gândire atât de profundă şi de adâncă, care a fost pecetluită cu sângele atâtor nevoitori, pustnici, călugări, monahi şi monahii, care s-au nevoit în pustietăţile acestea ale ţării, care au fost martirizaţi prin propria lor voinţă… şi acum să vină un oarecare din lumea întreagă să ne spună nouă că nu e ce-a fost şi cum ştiam noi, că noi trebuie să o luăm pe altă cale. La care cale vă referiţi, cinstiţi boieri? A marxismului, a leninismului? Păi nu vedem cu toţii unde ne-au dus aceştia? Şi această concepţie modernă are la bază tot principiul ateist, tot ei sunt la bază. Au venit de prin mulţimea asta sovietică şi s-au impus acum în lumea noastră. Şi nu se poate vorbi despre o convingere
şi o credinţă care să poată avea o temelie. Ori pentru noi tocmai asta este puterea şi rezistenţa noastră – să ne rugăm, să fim într-o unitate deplină, să credem cu desăvârşire în ceea ce ne-am botezat, în ce ne-am îmbrăcat, în cămaşa lui Hristos şi acesta este drumul celor 40 de mucenici pe care i-am sărbătorit astăzi.
- Ce atitudine trebuie să aibă monahul în faţa acestor pericole? Mai ales pentru că unii păstori ne sfătuiesc să stăm liniştiţi în chilii şi să nu provocăm panică?
- Cum să stea, măi, liniştiţi când Biserica îi arde? Ce interes are monahul faţă de lumea care se zbate acum între mântuire şi pierzare? Care este atitudinea noastră de monahi? Păi, degeaba te rogi tu dacă nu vezi fratele care cade în prăpastie. Zadarnic înalţi ochii la cer dacă nu ştii să ţi-i cobori la cel care boleşte lângă tine. Care a fost atitudinea monahismului din primele secole creştine? Aceasta, nepăsătoare la durerile aproapelui lor?
Tocmai rugăciunea este aceea care ne dă puterea să vedem rănile fraţilor noştri. Şi ce biruinţă este mai mare în faţa lui Hristos decât aceea că ai salvat un suflet de la pieire? Dar dacă nu vrei să îl salvezi, măcar nu descuraja! Nu au fost ei cei care au dat tonul şi au fost prezenţi în toate problemele care frământau creştinătatea? Martirii nu au fost călugării? Ce învăţătură vin ei să ne aducă nouă acum?.... Ce a făcut Sf. Vasile cel Mare? Nu a scos călugării şi i-a adus în cetate să fie la dispoziţia credincioşilor? Ca să fie modele de înfrânare, de virtute, de contemplaţie, de dragoste? Aceasta este smerenia? Să dormi liniştit la chilia ta?
Monahul a fost şi va rămâne ochiul de veghe al creştinătăţii.
- Vedeţi o reînviere a generaţiei de astăzi ca să putem ieşi din această criză?
- Să dea Dumnezeu să mă înşel eu, dar eu nu văd o refacere. Doar după ce va trece multă vreme de restrişte, dar cu generaţiile acestea nu se vede nimic nou şi bun la orizont. Suntem prea cuprinşi de bălărie, suntem cuprinşi prea mult de neghină, ca să mai putem curăţa noi ogorul. Trebuie să mai treacă o generaţie de martiraj ca să putem avea noi o claritate şi o limpezire şi o nădăjduire cu adevărat, de la om la om. Până nu creăm omul acesta al creştinului de altădată… cu tehnica şi cu ştiinţele economice şi politice actuale, niciodată nu vom ajunge la un liman desăvârşit până ce nu realizăm sufletul nostru cu adevărat, cum l-am primit aşa să şi-l predăm. Eu zic că astăzi, ca şi altădată, creştinul trebuie să fie ca iepurele pe hat: în două lăbuţe, cu urechile ciulite dreapta-stânga să vadă de unde vine pericolul. Asta-i trezvirea noastră! Dar la noi primează interesele personale. Pentru un interes personal, nu pot eu să înăbuş un adevăr istoric sau creştin! Pentru că politicienii noştri nu au decât un singur lucru de realizat - să facă avere pe seama acestui popor. Cu toate partidele care s-au perindat politic, nu
s-a schimbat nimic. Se putea ca ţăranul să trăiască deplin şi demn în Ţara Românească, dar nu i-a interesat asta.
Eşti pus sub control dacă vrei să faci ceva bun, el trebuie să o ducă bine şi tu trebuie să te desfiinţezi. Ţara Românească este o ţară sfântă, cu un popor sfânt. Noi nu suntem consecinţa a nimănui, politic sau a altor stări de lucruri, dar noi suntem ţinta multor răzbunări vrăjmaşe de 2000 de ani; aşa cum Mântuitorul a fost vândut de la un neam la altul, aşa şi poporul român de la un stăpân la altul. De aceea noi trebuie să avem această mulţumire sufletească şi să ne bucurăm pentru aceste zile în care suntem loviţi şi să ne dea Dumnezeu să
ducem mai departe crucea către Golgota a acestui neam şi să ajungem şi la Învierea Domnului. Poporul nostru este foarte golit de copilaşi, nu avem mame, nu avem urmaşi. Să facem ceva câtuşi de puţin să aducem un număr de creştini curaţi pe care să-i dăm şcolii, să-i dăm societăţii româneşti. Trebuie să apărăm societatea
şi familia de handicapul acesta modern care s-a infiltrat şi la noi în ţară, prin acceptarea incestului şi a prostituţiei şi a altor mari fărădelegi. Ei încearcă să desfiinţeze valorile naţiei din temelii, şi o fac acţionând prin ambele planuri: unul moral, spiritual dar şi cel biologic, virusând familia şi voinţa omului. Să ne amintim de martirii şi străbunii noştri şi să nu îngăduim străinilor să ne răpească moştenirea aceasta primită prin harul lui Dumnezeu şi plămădită prin sângele şi sudoarea martirilor noştri. Să ştiţi că noi putem fi străjerul Europei. O
Europă fără o Românie nu poate exista. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu.
Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!

Revista de Gandire si Traire Romaneasca ATITUDINI Nr 5

Gardianul: Marii duhovnici se afla in opozitie cu Sfantul Sinod!

Scandalul pasapoartelor biometrice ia amploare din ce în ce mai mare chiar în interiorul Bisericii Ortodoxe Romane. Se pare ca, pâna la acest moment, Patriarhia a ocolit si chiar s-a opus protestelor înaintate de mii de credinciosi, dar si mai mult decât atât, chiar de mai-marii duhovnici ai României! Unii spun ca traim vremuri apocaliptice, altii (si anume BOR) spun ca este o exagerare si chiar dânsii nu vor refuza un pasaport biometric, dupa cum a spus Constantin Stoica - purtatorul de cuvânt al Patriarhiei. Concluzia este ca pâna si Patriarhia a acceptat pasapoarte biometrice, noi de ce nu am face-o, nu? Cam asa s-ar întelege. Dar ca sa nu para chiar împotriva oamenilor credinciosi care sunt împotriva acestor pasapoarte “apocaliptice”, BOR a lasat o portita tare mica si strâmta pentru cei care vor sa le refuze TEMPORAR! Acum, credinciosii din toata tara au de ales între decizia BOR si apelul facut de preotii si duhovnicii lor. Pe cine sa crezi? Sau, dupa cum spunea si cetateanul turmentat din piesa “O scrisoare pierduta”, “Eu cu cine votez?”. Cu Patriarhia sau cu cei care sunt pe calea muceniciei? Marea majoritate a oamenilor stiu numai despre apelurile facute de sfintia sa parintele Iustin Parvu, dar fenomenul este mult mai larg, luând atitudine cei mai mari duhovnici ai tarii noastre, si anume: parintele Rafail Noica, parintele Adrian Fageteanu, parintele Arsenie Papacioc, parintele Savatie Bastovoi, parintele pustnic Proclu, parintele Melchisedec Velnic, parintele Ioan Sismanian, parintele Amfilohie Brânza, parintele Mihail Stânciu, parintele Nicolae Tanase, parintele Mihail Aldea, maica Ecaterina, parintele Irineu (de la Prislop), parintele Dionisie de la Colciu (Sfântul Munte Athos) si multi altii. Cine sunt acestia? Sunt marii traitori ai Ortodoxiei, cei cu har ce pastoresc sute de mii de suflete, printre ei fiind si preoti îmbunatatiti (dupa cum se spune), adica cu puteri dumnezeiesti! Pe cine sa credem?

Pentru cei care nu au citit Biblia si Apocalipsa Sfântului Ioan, cât si pentru reîmprospatarea memoriei, sa cititm ce sta scris de acum 2000 de ani!
“Si-i sileste pe toti, pe cei mici si pe cei mari, si pe cei bogati, si pe cei saraci, si pe cei slobozi, si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe mâna lor cea dreapta sau pe frunte, încât nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adica numele fiarei sau numarul numelui fiarei. Aici este întelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei; caci este numar de om si numarul ei este sase sute saizeci si sase”, Apocalipsa lui Ioan 13 – 14 16-18. În SUA deja s-a propus implementarea biocipului în brat, experimentele luând sfârsit “cu bine”! Pasaportul biometric nu este decât primul pas catre micutul cip care urmeaza sa fie implantat. In urma cu câteva zile, parintele Iustin Parvu a spus la manastirea Petru Voda urmatoarele: “Hotarârea sinodului de la Bucuresti a fost o hotarâre apostata în ceea ce priveste microcipurile. A fost un sinod tâlharesc prin care crestinii sunt dusi în ratacire (…) Preotul care tace nu este preot, sihastrul care tace nu este sihastru si mireanul care tace nu este crestin. Crestinul care se teme de diavol mai mult decât de Dumnezeu nu este crestin. Ba, mai mult, episcopul care se teme de mai-marii lumii acesteia, mai mult de ei decât de Hristos, nu este episcop. Patriarhul care în loc sa cerceteze învatatura Sfintilor Parinti si învataturile cuviosilor despre sfârsitul lumii, ascultând mai mult decât de Ministerul de Interne decât de Hristos, nu este patriarh (…) si Dumnezeu prin acest semn a aratat ca este nevoie ca preotii, episcopii, crestinii sa iasa la marturisire jertfelnica!”.
Extras din predica la Duminica Sfintei Cruci, 22 martie, manastirea Petru Voda
Pentru reamintire, IPS Bartolomeu Anania a declarat: “Argumentul ca acest sistem de supraveghere contribuie la identificarea si urmarirea delincventilor constituie o ofensa la adresa întregului popor roman, care nu poate fi tratat ca o banda de infractori. Acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea si intimitatea oamenilor, drepturi consfintite nu numai de legile civile, ci si de normele religioase. E ca si cum un duhovnic ar divulga secretul spovedaniei, fapt aspru pedepsit în rânduielile bisericesti, dar cu drept de cetatenie în sistemul transparentei fara perdea”, se arata în luarea de pozitie semnata de IPS Bartolomeu Anania. Dar sa vedem mai pe larg ce ne spune domnul LUCIAN CORNIANU, presedinte ACESDS, inginer fizician, inginer de sistem despre pericolul pasapoartelor electronice:

Pericolele pasapoartelor electronice
1) “Citirea datelor cu caracter personal (nume, prenume, CNP, nationalitate, vârsta etc.)
Aceste date pot fi folosite pentru deschiderea unor conturi bancare. Pot fi folosite, de asemenea, pentru achizitionarea de proprietati, derularea de licitatii electronice, înfiintarea unor societati comerciale fantoma. Toate acestea, în scopul desfasurarii unor activitati ce implica spalarea de bani, escrocherie, crima organizata, terorism si altele asemenea. Dat fiind ca datele folosite sunt ale dumneavoastra, deci date reale, pe de-o parte tranzactiile vor decurge usor, falsul fiind greu de descoperit, iar pe de alta parte nu veti putea dovedi ca altcineva a facut aceste lucruri decât extrem de greu si de încet (în unele cazuri, deja întâlnite în SUA la furturile de identitate, victima va fi în puscarie înainte sa-si poata dovedi nevinovatia si va avea nevoie de ani de zile pentru a iesi – cu o viata distrusa).

2) Citirea datelor cu caracter biometric (amprenta digitala, amprenta faciala, amprenta retinei)
Pot fi folosite pentru clonarea amprentelor digitale si amprentelor de retina (lentile de contact personalizate). Pot fi folosite pentru a avea ulterior acces la anumite informatii securizate ale persoanei respective sau la locul de munca al acesteia (multe calculatoare si institutii folosesc genul acesta de control al accesului). Pot fi folosite pentru plantarea de probe false la locul unei infractiuni, în special a amprentelor, care sunt cel mai usor de clonat (pe suport de latex). Pot fi folosite pentru confectionarea de masti personalizate sau trucare de înregistrari de imagini – adaugându-se amprenta dumneavoastra faciala la locul comiterii unei infractiuni.

3) Clonarea cipurilor, modificarea datelor si atasarea lor la un alt pasaport
Clonarea înseamna citirea datelor de pe un cip, urmata de scrierea lor, în aceeasi forma, pe alt cip si atasarea acestui nou cip la un alt pasaport. Nu trebuie (neaparat) sa fie modificate datele de pe cipul original (desi se poate face asta, iar adevaratul posesor al datelor poate fi transformat în „infractor”). Modificarile pot fi facute pe cipul “clona”, care urmeaza sa fie atasat la pasaportul fizic falsificat în prealabil (sau pur si simplu cumparat de la firma producatoare – legal sau nu – cu un cip fara date). Se întelege ca în felul acesta falsul este aproape imposibil de detectat, pasaportul fiind declarat 100% valid de catre cititorul RFID, singura speranta ramânând, ca si pâna acum, în ochiul vigilent al vamesului. Daca datele sunt clonate pe un pasaport original cumparat pe sub mâna – lucru usor de facut în orice tara în care exista coruptie – atunci falsul nu poate fi descoperit decât cu totul exceptional. Victima nu va avea nici o sansa sa se justifice în libertate, odata ce infractiunile au fost comise de purtatorul unui asemenea pasaport. Va intra în închisoare si va trebui sa adune dovezile nevinovatiei sale de acolo. Viata sociala îi va fi distrusa, cariera, de asemenea. Problema cea mai grava este ca aceste falsuri vor putea fi facute cu datele reale ale unei persoane. Pâna acum, macar falsurile se faceau cu date personale la rândul lor false, care puteau fi mai usor detectate.

4) Urmarirea individului purtator de act electronic cu cip
Cipul pasaportului se identifica printr-un numar unic ce tine de tara din care provine. Chiar daca datele personale de pe pasaport nu pot fi accesate decât de la distante relativ mici, cipul poate fi scanat dupa acest ID unic de la distante extrem de mari. Oficial, cipul poate fi accesat în bune conditii de la distanta de minimum 10 cm. Asta înseamna ca el are o “dimensiune” radio sferica, având un diametru minim de 20 cm. Cel mai mic obiect care poate fi oficial interceptat fizic de un satelit civil aflat pe o orbita joasa este de 30 cm. Un satelit militar depaseste cu mult aceasta performanta. Deci, posesorul unui pasaport cu un anumit ID poate fi identificat si urmarit prin satelit.
Persoanele purtatoare de pasaport cu un anumit ID national pot astfel deveni extrem de usor tinta unor atentate teroriste punctuale. Pot fi realizate, de pilda, atacuri teroriste cu bomba sau arme chimice plasate în anumite containere, în aeroporturi, si care sa nu se declanseze decât în momentul în care pe lânga locul respectiv trece un purtator (sau un grup de purtatori) de pasaport electronic dintr-o anumita tara. De asemenea, retelele de spionaj pot beneficia din plin de aceste neajunsuri în activitatile lor curente.

5) Sustragerea datelor personale si biometrice din bazele de date Schengen
Oficial, datele din noile pasapoarte biometrice urmeaza sa fie centralizate într-o baza de date unica la nivel european, cu terminale în toate statele membre Schengen. Auditul de securitate pentru aceasta baza nu a fost facut niciodata public. Atâta vreme cât servere cu lunga traditie (NASA, Pentagon etc.) cad victime periodic atacurilor informatice de tot felul, nu avem nici un motiv sa credem ca baza I si II, atât de atragatoare pentru crima organizata si pentru alte activitati infractionale, va reprezenta o exceptie. Odata ajunse pe mâinile retelelor de crima organizata, esantioanele de date biometrice vor putea fi folosite în modurile aratate mai sus pentru a crea un adevarat haos infractional si social. Recuperarea acestor date va fi practic imposibila, ele putând fi transmise în câteva clipe în orice colt al lumii. Oamenii ale caror date biometrice au fost furate nu vor mai putea niciodata sa aiba o viata linistita. Daca privim datele biometrice ca pe o cheie a identitatii personale, sa nu uitam ca aceasta cheie nu poate fi schimbata. Daca datele biometrice au fost furate, nu pot fi înlocuite în niciun fel si mereu vor aparea noi si noi incidente, accidente, contraventii si infractiuni pentru care omul ale carui date au fost furate va trebui sa se justifice. Perspectiva este limpede si îngrozitoare: milioane de vieti distruse de introducerea actelor electronice!
Permisele de conducere cu cip propuse pentru România contin si urmatoarele pericole suplimentare fata de pasapoartele electronice:

1) Citirea datelor cu caracter personal într-un mod extrem de facil
Spre deosebire de cipurile RFID din pasapoarte, cele din permisele de conducere nu poseda nici un fel de sistem de criptare a datelor. Ele pot fi accesate de orice cititor compatibil cu frecventa dispozitivului. Orice infractor îsi poate procura un astfel de cititor la un pret de circa 200 de euro. Adaugându-i o antena performanta – de asemenea usor de procurat la un pret modic – poate începe sa scaneze datele celor care circula pe strada, daca au asupra lor carnetul de conducere. Orice sofer este potentiala victima.

2) Citirea datelor cu caracter personal folosind dispozitive compatibile GSM
Spre deosebire de cipurile RFID din pasapoarte, cele din permisele de conducere functioneaza la o frecventa înalta (900 MHZ) compatibila cu cea GSM (GSM-900). Deci, anumite telefoane mobile pot fi modificate si folosite ca scannere improvizate (dar eficiente) pentru astfel de cipuri. Distanta de citire este si ea, se întelege, mult mai mare (anumite teste avanseaza distante extrem de mari, de ordinul sutelor de metri). Inutil sa spunem ce mana cereasca reprezinta aceste lucruri pentru retelele de crima organizata si/sau spionaj. Presupunând ca un om nu poarta tot timpul pasaportul la el (decât atunci când calatoreste), permisul de conducere îl poarta aproape sigur mai tot timpul la el. Toate problemele prezente la pasapoarte se echivaleaza si în cazul permiselor, cu mentiunea ca acestea sunt MULT mai usor de urmarit si accesat decât pasapoartele.”
LUCIAN CORNIANU, Presedinte ACESDS, Inginer fizician, Inginer de sistem

Terminatorul Patriarhului Teoctist, doctorul Sinescu, propus pt a deveni membru al Academiei Române!

TRANSILVANIA PENTRU BASARABIA. Legea cetateniei pentru romanii din afara granitelor sa fie de urgenta adoptata si pusa in practica

CENTRUL ECLESIASTIC DE DOCUMENTARE “MITROPOLIT NICOLAE COLAN”

Comunicat de presã

Participantii la colocviul cu tema „Basarabia si Transilvania. Solidaritate româneascã în istorie si contemporaneitate”, manifestare prilejuitã împlinirii a 91 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria Mamã, care a avut loc la Sf. Gheorghe, în organizarea Centrului Eclesiastic de Documentare Mitropolit „Nicolae Colan”, Sf. Gheorghe, a Fundatiei Nationale „Neamul Românesc”, Filiala Covasna si a Redactiei Revistei „Veghea” din Brasov, sâmbãtã 28 martie 2009, în urma dezbaterii comunicãrilor prezentate si a vizionãrii filmului „Întoarcerea lui Alexandru Lesco”, realizat de Victor Roncea, au adoptat urmãtoarele:
1. Protesteazã fatã de interdictiile instituite de autoritãtile Republicii Moldova privind libera circulatie, aplicate cetãtenilor români în contradictie cu discursul proeuropean al acestora.
2. Solicitã autoritãtilor statului român solutionarea problemei redobândirii cetãteniei române de cãtre românii basarabeni care au detinut aceastã cetãtenie si au fost deposedati abuziv de ea de cãtre autoritãtile sovietice în urma pactului Ribentropp-Molotov, prin care teritoriul românesc dintre Prut si Nistru a intrat în componenta Uniunii Sovietice.
3. De asemenea cere autoritãtilor române eliminarea regimului de vize pentru cetãtenii Republicii Moldova si construirea unei strategii de promovarea a parteneriatului româno-român între Bucuresti – Chisinãu – Cernãuti.
4. Solicitã adoptarea initiativei legislative potrivit cãreia detinutii politici români din Transnistria, decorati de presedintele României cu ordinul „Steaua României”, sã beneficieze de drepturile cuvenite fostilor detinuti politici români.

Biroul de presã
Dr. Ioan Lãcãtusu

Sfantu Gheorghe

Covasna

Foto: Victor Roncea

SFINŢII ÎNCHISORILOR. DUMINICĂ, 29 MARTIE, ORA 19, CONFERINŢĂ ASCOR BRAŞOV

Preot Lucian Grigore: Sfântul Sinod s-a expus sarcinii de reprezentare şi îndrumare a unei turme pe care n-a cercetat-o părinteşte!

Preot Lucian Grigore

Atunci când ne propunem să vorbim despre libertate avem şansa unei recapitulări de sens. Orice dezbatere despre sensul libertăţii este o „libertate” în ea însăşi, o recapitulare a parcursurilor unor generaţiile trecute, sau a posibilităţilor unora prezente ori viitoare; afară numai dacă o astfel de virtualitate rulează sensul interzis al istoriei.

Libertatea însăşi se doreşte a fi un curent, o logică transcendentă a relaţiilor dintre factori, un ideal uneori împlinit, alteori mult aşteptat. Ridicolul situaţiei stă însă în faptul că tocmai acum când ni se pare că am fi atins un anumit fel de elevaţie, un anumit discernământ social valabil, începem să percepem libertatea nu ca pe o instituţie necesară, ci ca pe o premiză facultativă. Avem dreptul să ne simţim liberi, însă nu este obligatoriu să fie adevărat! Ridicol! În aceste condiţii pare-se că nu instituţia libertăţii dă caracterul durabil al persoanei, ci doar un anumit spirit interior al relaţionării noastre cu lumea, reacţia singularităţii noastre la ambientul posibil. Accentul libertăţii se mută astfel de pe osatura ei publică - de pe structura ei instituţională - în interioritatea unei speranţe private, individuale, lipsite de sorţi de izbândă. Libertatea încetează a mai fi o proclamaţie publică, o construcţie comună, devenind doar una finalmente individuală, o năzuinţă cvasi-ocultă, subiacentă lumii. Nu mai percepem şansa libertăţii ca pe un eveniment social, ci ca pe un reflex individual la determinările dispuse gradual în viaţa noastră. Credem că suntem liberi şi ne mântuim tocmai în măsura în care reuşim să trăim evenimentul acestei credinţe. Peste tot şi peste toate însă, se întind tentaculele determinării.

Avem un rol social, o recunoaştere, un rost precizat, o funcţionalitate specifică, o condiţionare valabilă; toate acestea nu înseamnă altceva decât că suntem perfect înfăşuraţi în această ierarhie a determinărilor existente în viaţa noastră; şi a ne mântui de determinare pare a fi o opţiune a martirajului.

Am citit şi eu, ca mulţi alţii dintre colegii mei, apelul părintelui Iustin Pârvu prin care îndeamnă poporul dreptcredincios să ceară autorităţilor române abrogarea legii care permite îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor. Am aşteptat reacţia oficială a autorităţii noastre ecleziastice. Am văzut reacţia anumitor medii culturale, reacţia credincioşilor obişnuiţi şi am socotit că nu e timp să mai stăm deoparte.

Mai mulţi enoriaşi mi-au cerut să-mi exprim poziţia legat de aceste frământări prin care trece biserica. Ca o obligaţie de conştiinţă şi ca un drept al sacerdoţiului încredinţat mie prin însăşi taina hirotoniei, mă văd nevoit să mărturisesc adevărul, chiar dacă eu cel păcătoşit nu aş dori cu dinadinsul aceasta: Părintele Iustin Părvu are dreptate ! Este vremea muceniciei ! O mucenicie care vizează în primul rând durerile ieşirii din strânsoarea determinărilor şi mai apoi jertfelnicia până la capăt. „În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar: „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”, zice cu glas de durere părintele, iar eu cred că nu este o chemare la neascultare, ci dimpotrivă un adevăr al ascultării întru Hristos.

Într-unul dintre cuvintele mele de la amvon am vorbit despre curajul mărturisirii şi despre nevoia de a ne izbăvi de frică. Am vorbit despre fricile noastre de toată ziua: despre iraţionala frică a unora dintre femeii faţă de bărbaţii cu care sunt legate prin taina cununiei - o frică ce aduce, în foarte multe cazuri, căsnicia în disoluţie; Am vorbit despre frica oamenilor de a nu-şi pierde locul de muncă; despre frica de a nu ne vătăma copiii cu toate relele lumii de acum; despre frica privitoare la vremurile ce se arată… Şi am subliniat cuvintele din Sfintele Scripturi care întăresc nădejdea noastră: „Nu vă temeţi ! Căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Matei X, 26) „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei X, 28; Luca XII, 4-5).

Am fost atenţionat că unii dintre credincioşi au perceput intervenţia mea ca pe o invitaţie la adormire, o formă prin care aş fi încercat să justific şi să cer supunere necondiţionată faţă de măsurile abuzive ale unui stat obedient închinat autorităţii globaliste. Cineva a perceput mesajul meu la genul: „Nu vă temeţi de cipuri ! Poftiţi şi vă aplecaţi fruntea !” iar eu am spus „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul…”.

Am fost încântat să observ că anumiţi ierarhi ai Bisericii noastre, în chip direct (mă refer la atitudinea tranşantă a Sinodului Mitropolitan de la Cluj), sau indirect – prin acordarea unor binecuvântări – acţionează în sensul lămuririi situaţiei create. Am fost încântat să citesc Studiul despre RFID (vezi http://apologeticum.wordpress.com/2009/01/22/pe-arhiereul-nostru-doamne-il-pazeste/) realizat de Pr. Prof. Dr. Mihai Valica cu binecuvântarea IPS Teofan, un studiu precis şi extrem de bine documentat, care vine în sprijinul apelului părintelui Iustin Părvu şi care poate servi spre o definitivă informare a credincioşilor.

Am reţinut din această lucrare doar câteva pasaje care ar putea fi de interes maxim pentru credincioşi:
- „Nu acţiunea cipurilor biometrice în sine este egală cu pecetluirea, ci aceasta reprezintă doar un început şi o capcană a vrăjmaşului. E posibil ca ulterior aceste date să fie folosite pentru trecerea la acţiunea propriu-zisă, iar odată începută, să se pregătească pas cu pas, psihologic-perceptiv şi mental acţiunea finală: pecetluirea;

Alte două pasaje:
- „Microcipurile implantate la animale au provocat cancer în aproximativ 10% din cazurile implanturilor. Ţesutul cancerigen a apărut întotdeauna în jurul cipului RFID”;
- „Monitorizarea prin satelit pe baza identificării faciale reprezintă o ameninţare la propria viaţă, dacă luăm în consideraţie ghidarea rachetelor antipersoană prin satelit. O eventuală lovitură de stat omoară orice persoană cu ajutorul rachetelor ghidate după recunoaştere facială. Tehnic acest lucru este deja posibil. Deci cip-ul biometric poate servi şi unor acte de terorism, ucideri şi crimă organizată”.

Sunt trist că o temă atât de gravă - legată de supravegherea electronică - este lăsată la îndemâna unor jurnalişti potrivnici unei îndreptări ortodoxe, fie într-un fel în care să agaseze audienţa publică şi să agreseze bunul simţ, fie într-o manieră de a bagateliza orice demers.

Victime ale unei astfel de agresiuni, comentatori cu pretenţii de buni creştini ortodocşi (şi vă rog a-mi îngădui să nu dau nume aici) se arată „acriţi” de această discuţie despre buletine şi paşapoarte purtătoare de date biometrice, revendicându-şi dreptul la tăcere. Tăcerea nu înseamnă nicidecum mărturisire, iar mărturisirea nu se face cu gălăgie, ci cu duhul curat al unui Adevăr ce se impune prin Sine.

O anumită parte a presei (ca să nu spun: - o covârşitoare proporţie a ei) a prezentat problema de aşa manieră încât să cadă totul în desuet şi în ilar. Problema s-ar fi redus la faptul că „anumite cete de habotnici ortodocşi cer scoaterea dracului din paşaport şi din buletinul de identitate”. Mulţi dintre cei ce au uşurinţa de a cupla doar la ceea ce are voie presa să livreze vulgului au şi prins momeala dând frâu liber reflexului de a-i batjocori pe cei temători. Intelectualitatea nu şi-a spus în vreun fel profund şi răspicat cuvântul asupra problemei; lumea politică a pendulat între opţiuni aşteptând codul de ordine de la Bruxelles; Sinodul de la Bucureşti s-a delimitat de „iniţiativele răzleţe şi particulare” precum şi de „manifestările unor grupuri de presiune” constituite din nimeni altcineva decât din proprii păstoriţi.

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, adoptată sub nr. 638/25 februarie 2009, lăsa la aprecierea credincioşilor să opteze între noul tip de paşaport biometric şi unul simplu temporar, pentru motive de conştiinţă sau religioase, întărind afirmaţia că dobândirea unui paşaport este un drept şi nu o obligaţie.

A spune că eşti liber să te dai jos din pom - numai că acest lucru nu se constituie ca o obligaţie - este un tertip judiciar similar cu punerea sub asediu a unei categorii de credincioşi pe care implicitul situaţiei îi ţine suspendaţi într-o realitate refuzată atât de către autoritatea globală cât şi de cea bisericească. Această înseamnă, în opinia mea, a respinge şi a condamna la izolare un popor dreptcredincios care ţine dogmele părinteşti, apără adevărul şi dreapta închinare şi înţelege să nu plece grumazul în faţa fărădelegii de a purta pururea cu sine stigmatul prezumţiei de vinovăţie pentru fapte nesăvârşite încă.
Biserica nu-şi poate îngădui nici măcar prin autoritatea forului ei cel mai înalt să scoată în afara participaţiei pastorale vreo categorie de credincioşi, decât în cazul vreunui eres. Dacă Sfântul Sinod nu poate fi motivat să aplice rigoarea anatemei asupra acestei categorii de credincioşi - asta pentru că, în mod categoric, nu are temeiul teologic şi canonic să o facă - înseamnă că va trebui să îşi asume această categorie de credincioşi cu toată răspunderea şi să o accepte în dialog şi în lucrare.

Este nedrept pentru un organism administrativ-bisericesc, oricare ar fi el, să se prevaleze de autoritate canonică pentru a-şi arunca în derizoriu proprii credincioşi, expunându-i în faţa structurilor seculare ca pe unii care ar avea în relaţia cu statul, din care înşişi sunt parte, anumite bariere de conştiinţă şi religioase. Sfântul Sinod nu se poate delimita de credincioşii asupra cărora nu a găsit justificarea să arunce vreo anatemă. Şi dacă o astfel de motivaţie a anatematizării nu poate exista, va trebui să adopte în dialog cu această categorie de credincioşi o atitudine care să aibă drept consecinţă un acord deplin.
Cele petrecute confirmă încă o dată, dacă mai era nevoie, că undeva la vârful Bisericii există şi se manifestă din plin anumite tendinţe de confiscarea a deciziei, fapt confirmat şi de accentele autoritariste exprimate în textul noului Statut B.O.R.

Dăm aici doar câteva referinţe din noul Statut pentru Organizarea si Funcţionarea B.O.R. care aruncă în scenă grave disfuncţii la nivelul păstrării climatului de colaborare între ierarhia superioara şi clerul de parohie, precum şi între autoritatea ecleziastică superioară si enoriaşii care întreţin viaţa Bisericii. Potrivit noului statut, ierarhia superioară revendică toate pârghiile de conducere administrativă din Biserică, transformând preoţimea în agenţi de prestări servicii şi încasatori ecleziastici (a se vedea Art. 65. lit. g. din Statut), refuzând astfel corpului eclesial orice fel de participare deliberativă reală la viaţa administrativă a Bisericii. Prin natura dreptului acordat Patriarhului de a dizolva, prin decizie patriarhală, structuri deliberative cu un rol esenţial în viata eparhiei (Art. 25 lit. q) se încalcă grav principiul canonic potrivit căruia organele de conducere a Bisericii se alcătuiesc prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii şi nu numai prin voinţa unei căpetenii, sau prin voinţa unei singure categorii de membri.

În articolul 25 din Statut, lit. q se spune: „Patriarhul confirma si dizolva, prin decizie patriarhala Adunările Eparhiale” (!??!) ceea ce este un fapt nemaiîntâlnit în practica de până acum a Bisericii. Asemenea alunecare spre o politică a dictatului ecleziastic nu poate fi decât îngrijorătoare! Distanţa de ordin spiritual, tot mai accentuată, între ierarhia superioară bisericească şi clerul de parohie, dezvăluie o relaţie restrictivă, punitivă, o relaţie administrativă rece şi fără Dumnezeu. Acest fapt este reflectat chiar în recent înnoita legislaţie bisericească, din care lipseşte orice urmă de duh şi în textul căreia nu vom putea găsi nicidecum vreodată numele lui Hristos, dar în care abundă dispoziţiuni cu caracter ultimativ. Din acest text siluit sunt eliminate argumentele cheie ale implicării mai profunde a laicatului ortodox la actul de administrare, dar în acelaşi timp sunt refuzate şi orice fel de revendicări preoţeşti privitoare la acest act. Este oarecum simptomatică situaţia suspendării dreptului comunităţii preoţeşti de a propune prin vot candidaţii pentru funcţia de protoiereu. Prin abilitarea episcopului cu drepturi discreţionare de a numi, a reconfirma sau a revoca protopopii din teritoriu (art. 70. al. 1 si 2) nu se ajunge decât la o gravă pervertire a mecanismelor de reprezentare clericală de la nivelul protopopiatului în instrumente manevrabile, obediente unei autorităţi potenţial abuzive ori potenţial rupte de realitatea vie din teritoriu. Astfel protoiereul va fi transformat într-un gardian asmuţit permanent împotriva propriilor colegi preoţi, având sarcini precise de supraveghere (Art.71 lit. d), urmărire (Art.71 lit. f) şi raportare (Art.71 lit. c) a conformităţii plebei clericale cu cerinţele dictate de la centru. Atenţie ! Nu am citat din Statutul S.R.I., ci din Statutul B.O.R. !

Mai mult decât atât, transformarea Adunării Naţionale Bisericeşti („Parlamentul” nostru ecleziastic), organismul central deliberativ al Patriarhiei, într-un for cu vot consultativ (art. 127, lit. 4) este o deturnare inacceptabilă, şi o confiscare nejustificată a rolului deliberativ al unei structuri administrativ-bisericeşti cu angajament profund în viaţa Bisericii. Prin această tendinţă patronală conducerea superioară bisericească riscă să invalideze însuşi principiul durabil al sobornicităţii - care instituie rânduială potrivit căreia organele superioare de conducere a Bisericii nu sunt cele individuale, ci doar cele colegiale sau colective - dar atentează şi la funcţionalitatea dată de un alt principiu de ocârmuire bisericească, cel constituţional-bisericesc, potrivit căruia unităţile bisericeşti şi organele de conducere a Bisericii se constituie - sau se alcătuiesc - prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii.

Autoritatea sinodală care insistă în a ignora aceste principii, fie acreditează ideea că doreşte în mod deliberat să oculteze actul de conducere, pentru a fi mai simplă o eventuală deturnare a intereselor Bisericii, fie lasă impresia că se teme de propria Biserică şi de proprii actanţi. Oricum ar fi interpretată această tendinţă, ea nu dă altceva decât coordonatele unui exces de autoritate fără precedent. Simptomatologia acestui exces poate revela grave probleme de adecvare la problemele timpului, dar şi riscul major de a provoca o despărţire definitivă a autorităţii bisericeşti superioare de aspiraţiile credincioşilor pe care pretinde că îi păstoreşte. Fie că este stipulat, sau nu, în vreun regulament sau statut, vreun drept sau altul al cuiva, mulţimea credincioşilor va avea totdeauna rezervată libertatea de a-şi exprima votul încrederii sau al neîncrederii faţă de ocârmuitori. Asta e sigur !

Urgenţa de ordin pastoral şi misionar ar fi tocmai efortul de a se reconfigura un dialog care să implice toată Biserica, toate categoriile de membri ai Bisericii, clerici de toate treptele, monahi şi credincioşi, pe tema unei reconcilieri durabile.

Nu putem păstori doar pentru laptele turmei, ci pentru Hristos şi pentru Adevărul mărturisit de Biserică de veacuri şi peste veac. Nu ne poate fi dragă legislaţia Europei cu mult mai mult chiar decât a-L cinsti pe Hristos. Nu putem schimba aşezămintele şi lucrările Bisericii de pe o zi pe alta, pentru a ne înfăţişa ca stăpânitori şi domni ai lumii acesteia; pentru că pururea zicem întru nesfârşită rugă: „Că a Ta este Stăpânirea şi Puterea şi Slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh”; Şi o astfel de stăpânire s-a dat lui Hristos în cer şi pre pământ de-a pururi (Matei XXIV, 18).

Biserica nu este doar Sinodul şi nici Sinodul nu este în chip deplin Biserica. Biserica în deplinătatea ei (πλήρωμα) ne cuprinde pe toţi credincioşii ortodocşi şi ne responsabilizează pe toţi, după măsura aşezării noastre în rânduielile corpului ei lucrător. Pentru pregătirea unui răspuns drept, cu incidenţă asupra legilor ce vizează supravegherea persoanei, se cuvenea o largă dezbatere şi o atentă consultare cu întreg corpul Bisericii, cu toţi ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii Bisericii. Sfântul Sinod, privitor la acest răspuns, s-a expus sarcinii de reprezentare şi îndrumare a unei turme pe care n-a cercetat-o şi n-a tratat-o cu duh părintesc, ci cu duhul unei ocârmuiri lumeşti. Mulţimea credincioşilor nu este o adunare de partid căreia să-i impui comandamente; este un aşezământ în inima căruia ocârmuitorul are menirea de a se face paznicul Adevărului, descoperitorul Dreptăţii, călăuzitorul Jertfei şi îndreptătorul Credinţei. Acum se vede că oile voiesc a păzi cele de taină, iar noi preoţii stăm ruşinaţi şi temători neştiind ce să facem şi ce să zicem.

Este un lucru trist că un astfel de răspuns despre buletine, paşapoarte şi cipuri, a fost grăbit de pricini politice diverse. S-ar fi cuvenit o consultare cu toate Bisericile Ortodoxe surori, care să convină în simfonie asupra unei rezoluţii precise pe această temă. Biserica Greciei dovedeşte această chestiune într-un fel, Biserica noastră într-alt fel, celelalte biserici altfel, fapt care pune în mare derută pe credincioşi.

În legătură cu problema ridicată aici văd în adâncul mulţimii credincioşilor priviri dezorientate, temătoare, înfricoşate chiar. Unii dintre aceştia sunt luaţi în râs, alţii osebiţi precum câinii, prigoniţi de atitudinea arogantă, superioară, a unora dintre cei ce se cred atotştiutori. În biserică deja se simte aerul otrăvit al dezbinării, o dezbinare a cărei definiţie îşi găseşte contur tocmai în declaraţiile exclusiviste ale autorităţii bisericeşti. Se cuvine aşadar a se petrece grabnic o apropriere, o deschidere părintească a ierarhilor către sufletele credincioşilor.

Îndată după 89, Sfântul Sinod a elaborat un document care a şi fost dat publicităţii, în care ierarhia ocârmuitoare de atunci îşi recunoştea greşelile şi cerea poporului dreptcredincios să rămână strâns unit în Biserică şi vrednic apărător al credinţei. Un asemenea gest s-ar cuveni şi acum, când nu una, ci mai multe greşeli sfărâmă încrederea credincioşilor în ierarhii lor. Îi vrem pe ierarhii noştri în fruntea noastră la lucrare şi la luminare şi la smerire şi la binecuvântare şi la păstorire duhovnicească sfântă.

E timpul de acum, când oamenii sunt în disperarea pierderii locurilor de muncă şi a surselor de subzistenţă, să lăsăm ambiţia de a ne afişa lumii ca o biserică poleită cu aur, îmbrăcată într-o porfiră şi un vizon ce nu îi sunt proprii. Imaginea preotului nu trebuie să transmită culoarea aurului şi a argintului cusut în veşminte, ci sacul pocăinţei şi îngăduinţa nesfârşită a dragostei în Duhul Sfânt. Biserica nu este o armată de sacerdoţi îngrămădită în altarele patriei, ci un spaţiu al refugiului pentru vremuri de restrişte, o incintă unde zdrenţele cuiva nu trebuie să mai oripileze, ci trebuie să dea dovada sublimei înălţări.

Trăim însă, din păcate, o imensă manipulare a determinărilor. Durerea cea mare este că deşi o ştim, niciunul dintre noi nu voim a renunţa la ele. Acuzăm aici determinările altora ignorându-le pe ale noastre. Nu putem şti ce determinări reuşesc să ţină clerul în această rezervă complicitară a ascunderii adevărului despre supraveghere şi despre biometrie. Poate fi vorba de banala determinare a pierderii „îndemânărilor” locului de muncă, a pierderii funcţiilor, sau a pierderii vizibilităţii. Ceea ce ştim cu adevărat e faptul că noi toţi suntem victime ale unor determinări care ne sporesc la nesfârşit grijile şi asta înseamnă a propăşi peste timp tentaculele Fiarei.

Avem televizor, avem maşini, avem telefoane mobile, avem proprietăţi şi toate acestea sporesc mulţimea determinărilor. Nu dorim o evidenţă biometrică, dar nici nu putem estima până unde a pătruns demonul determinărilor în viaţa noastră într-atât încât să nu mai putem spune: „Iată, sunt liber faţă de orice şi faţă de oricine, în afară de Dumnezeu!” Fiecare dintre noi slujim unor domni. Păcătoşenia este cu atât mai mare cu cât înţelegem că slujim unei mulţimi covârşitoare de domni. Şi totuşi aceşti domni au o definiţie, una care relaţionează activ şi devastator pentru conştiinţă cu mai multe feluri de demoni şi în ultimă instanţă cu mai multe feluri de nevoi: nevoia de a mânca, nevoia de a te adăposti, de a avea confort, de a-ţi menţine condiţia socială, numele bun, serviciul, standardul de viaţă, siguranţa familiei, imaginea, ţintele, scopurile, prieteniile, „scaunele”, „puterile”, „stăpânirile”, etc.

La urma tuturor aşezăm şi credinţa ! Ce bine ar fi dacă am putea sluji şi credinţei printre toate celelalte! Se vede însă că a venit timpul în care demersul credinţei e unul categoric şi ultimativ: ori crezi şi făptuieşti potrivit credinţei, ori nu crezi şi te aşezi în ceata prigonitorilor!

Noi nu dorim nici una şi nici cealaltă. Noi nuanţăm ! Nuanţăm şi facerea de bine, şi dreptatea lui Dumnezeu şi doctrina şi sfintele canoane şi predania Sfinţilor Părinţi şi sensibilităţile de tip ecumenic şi problema cipurilor şi problema simbolurilor… Nuanţăm tot ceea ce ne cade în plasa unei raţiuni din ce în ce mai autonome şi mai lipsite de Dumnezeu.

Mă întreb oare dacă semiluna ar fi fost altfel desenată pe steagurile musulmane, sau dacă steaua lui David de pe stindardele evreieşti ar fi avut mai puţine colţuri, cum s-ar fi arătat la pricină „fraţii” noştri de alte religii. Oare nu ar fi răcnit cumplit !

Asemenea şi noi, dar nu răcnind, să nu fim pricină de consimţire a unor fărădelegi, tăcând ! Şi noi, cinstiţi creştini iubitori de Hristos, se cuvine a ne simţi jigniţi pentru că suntem siluiţi şi manipulaţi cu simbolurile evocate în Sfintele Scripturi. Şi dacă simbolurile nu au nimic a ne vătăma, să avem grijă totuşi că se cere grabnic să ne eliberăm de adevărata Fiară care bântuie viaţa noastră: Fiara determinărilor !

Fără pecetea determinărilor nici nu putem cumpăra şi nici nu putem vinde ! Pare-se că singuri voim a ne hrăni determinările cu bucate diverse.

Depinde ce anume vrem! Oricum, dacă cumva vom dori să ne mântuim, trebuie să ştim: Împărăţia Cerurilor nu este din lumea aceasta … (Ioan XVIII, 36).

Sursa: www.laurentiudumitru.ro/blog

27 martie 1918-2009: 91 de ani de la Unire. Colocviu la Sfantu Gheorghe

Comunicat de presă

În organizarea Centrului Eclesiastic de Documentare Mitropolit „Nicolae Colan”, a Fundaţiei Naţionale „Neamul Românesc” - Filiala Covasna şi a Redacţiei Revistei „Veghea” din Braşov, sâmbătă, 28 martie 2009, ora 11, la sediul Centrului Eclesiastic de Documentare Mitropolit „Nicolae Colan” din Sf. Gheorghe, va avea loc colocviul cu tema „Basarabia şi Transilvania. Solidaritate românească în istorie şi în contemporaneitate”.

Manifestarea este organizată pentru a marca împlinirea a 91 de ani de la unirea Basarabiei cu Patria Mamă. În cadrul colocviului vor fi prezentate temele:

1. Activitatea ierarhilor Visarion Puiu şi Justinian Teculescu în episcopiile basarabene din perioada interbelică, prezintă prof. Vasile Stancu, Şcoala generală „Nicolae Colan”, din Sf. Gheorghe

2. Memoriile adresate de liderul ţărănist Ghiţă Popp conducătorilor comunişti Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, pentru redobândirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, prezintă dr. Ioan Lăcătuşu, director, Direcţia Judeţeană Covasna a Arhivelor Naţionale

3. Problema Basarabiei în paginile revistei de atitudine creştină „Veghea”, nr. 2/2009, prezintă Florian Palas, redactor şef

4. Alexandru Leşco – mărturisitor contemporan al idealului unităţii naţionale româneşti.