Cuvantul duhovnicilor. Staretul Tadei de la Vitovnita.

Basarabia lui Eminescu. In atentia falsificatorilor de harti si a falsificatorilor de istorie

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. Întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trupul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.

Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie. Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. Însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamna a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? În activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fără putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei. Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracarpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei făcându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re-anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor tim p de mai bine de patru secole, din sec. al XIV-lea şi până într-al XVIII-lea. Întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lature; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lature, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lature; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lature. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”

Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.

Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropoliei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. Întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.

Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut şi Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o neplăcută întâmplare cu ruşii de la începutul veacului al XIX-lea. Imperiul otoman intrase pe panta declinului, pe când puterea Rusiei creştea, expansionismul său în Europa Răsăriteană purtând stindardul ideologic al dezrobirii sau măcar protejării popoarelor ortodoxe din Balcani şi stindardul pragmatic nedeclarat al visului de a ajunge până la Marea Adriatică, cu popas intermediar pe Dunăre. Astfel, va avea loc o serie întreagă de războaie ruso-turce. Unul dintre ele este războiul din 1806-1812, în care Rusia iese învingătoare, încheindu-se Pacea de la Bucureşti de la 28 mai 1812, tratatul fiind aprobat de ţarul Alexandru I pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanşa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. Rusia fusese interesată să încheie pace sub orice preţ la Bucureşti, întrucât invazia armatei lui Napoleon era iminentă şi ruşii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiţi să lupte pe două fronturi. Însă, în cadrul procesului de negociere, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile româneşti în slujba Înaltei Porţi, dar având interese vădite de a favoriza partea rusă, comite acest mare act de trădare, stabilind noile hotare pe Prut, în favoarea Rusiei şi în defavoarea Porţii. Aici s-a pus pentru întâia dată problema ocupării Basarabiei de către ruşi, iar Basarabia le-a fost oferită pe tavă ruşilor de către dragomanul trădător. Hărţile însă au fost falsificate, de aşa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat până în Nord la Hotin întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru. De atunci şi până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruşi de a desemna prin numele de „Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals şi expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuşi, orice am înţelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal. Turcia, ca putere înfrântă în război, nu putea oferi ca despăgubire un teritoriu ce nu-i aparţinea. Principatul Moldova, ce avea în componenţă Basarabia, era în afara Imperiului Otoman, legăturile lui cu Poarta fiind unele de vasalitate, iar nu de apartenenţă la Imperiu. Însă, nedreptatea o dată făcută, Marile Puteri au închis ochii, şi de atunci şi până în zilele noastre s-a învăţat Rusia să aibă drepturi „legitime” în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâştigatei Basarabii şi s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretenţiilor Rusiei: „Trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-l ia de la noi; noi înşine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (...) „Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila şi mai puţin.”

Având ca şi fundal istoric prefigurarea unei iminente cereri a Rusiei de retrocedare a Basarabiei, seria de articole de mare angajament patriotic pe care o începe Eminescu la ziarul Timpul îşi revendică justificarea în intenţia de a răspunde unui articol publicat într-o gazetă străină care contesta adevărul că Basarabia aparţine de drept românilor. Eminescu dă dovadă de o desfăşurare de forţe nemaivăzută în a combate argumentele adversarilor săi de gândire. Pentru a da o replică pe placul său unei scrisori publicate de ziarul „Le Nord” prin care un anume domn X de la Bucureşti se exprimă cum că „posesorul legitim” al Basarabiei ar fi nişte tătari sub corturi, de unde concluzia că Tratatul de la Paris din 1856 care atribuia Basarabia Moldovei ar săvârşi o nedreptate istorică - afirmaţii foarte grave, însă de o slăbiciune evidentă, de vreme ce articolul domnului X abia dacă măsura câteva rânduri şi trata problema la modul cel mai superficial cu putinţă - Eminescu nu se mulţumeşte decât după ce termină de făcut un periplu istoric în detaliu, la dimensiunea a aproape o jumătate de mileniu, extrăgând din faptele istorice concluziile cele mai amănunţite. Astfel Eminescu răspunde cu o mie de tunuri la o lovitură de praştie.

Dacă „dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dânsul. Căci UN DREPT NU SE PIERDE DECÂT PRIN ÎNVOIREA FORMALĂ DE A-L PIERDE”.

O neaşteptată mostră de candoare eminesciană, ce dezvăluie nobleţea sufletului poetului şi faptul că în epoca lui încă se mai credea în Onoare şi în Virtute, o reprezintă citatul următor: „iară noi nu i-o putem da (Rusiei – n.n.), pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră” (...) „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri.”. În mentalitatea lui Eminescu, conducătorii ţării nu pot decide soarta ţării într-un chip nefericit pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să jertfească patrimoniul unui întreg neam. Se găseşte în această frază ceva din dictonul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt „Moldova nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri”, şi anume conştiinţa că Ţara este o zestre sfântă care preţuieşte cu mult mai mult decât o întreagă generaţie, pentru că ea aparţine tuturor generaţiilor, iar cei din prezent se simt aproape la modul religios neputincioşi de a se atinge cu mâinile lor nevrednice de trupul construcţiei nepieritoare care este Ţara. Eminescu e ferm convins că dacă simţul personal al ruşinii poate nu i-ar împiedica pe unii să îşi vândă Ţara, totuşi simţul colectiv al răspunderii în faţa istoriei i-ar ţine departe de a comite un asemenea sacrilegiu.

Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuieşte faptul că în contextul de faţă problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia, ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. (...)Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (...)Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.”

Mihai Eminescu oferă o definiţie a ideii de martiriu, arătând că oricât de straşnic ar fi duşmanul şi oricât de mici şansele de izbândă, datoria unui popor este să lupte până la capăt şi să mărturisească prin jertfa lui, ca mai târziu eroii Războiului de Reîntregire, că „Pe aici nu se trece!”: „Dacă naţia românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin cap să ne impună.”

Strigând nedreptăţile şi jaful la care este supus un popor mai puţin numeros de către vecinul său mai puternic, exprimând atât de ferm şi în egală măsură înduioşător aspiraţia de secole a neamului românesc pentru Reîntregire, văzând în Basarabia un simbol al întoarcerii şi al noului început, Eminescu lasă în amprenta scrierilor sale acelaşi ecou al dorinţei sale ultime: „Pe mine mie redă-mă!”.

Vlad PÂRĂU
Articol apărut în revista Veghea, nr. I, 2010

Parintele Justin Parvu: Solutia este intoarcerea la traditie!

Par­inte, ne bucu­ram ca va gasim sanatos si ca bunul Dum­nezeu va tine inca ala­turi de noi, ca sa ne mai puteti da un cuvant de intarire in aceste vre­muri tul­buri in care ne aflam. Multi cres­tini, din toate par­tile lumii, de la copii pana la cei batrani, s-au rugat pen­tru sfin­tia voas­tra cu multa dragoste sa va insanatositi cat mai grab­nic. Cum ati dep­a­sit boala? Ati simtit spri­jinul rugaci­u­nilor lor?

Eu nu sunt in masura sa mul­tumesc cres­tinilor ortodocsi, si cunos­cuti, si necunos­cuti, si sa le apre­ciez sol­i­dar­i­tatea lor pen­tru sufer­inta. Nu sunt in masura nici sa le mul­tumesc, dar nici sa ma ridic la inal­timea convin­ger­ilor pe care le au fata de nevred­ni­cia mea, ca om pacatos. Este ade­varat si m-am con­vins de sol­i­dar­i­tatea aceasta crestina intre viata de man­a­s­tire si viata mire­nilor cres­tini ortodocsi, si care mi-a dat un sem­nal foarte put­er­nic ca exista totusi in viata noas­tra crestina sen­ti­men­tul acesta al dragostei, de aju­torare, in care dragostea cu ade­varat face min­uni si poate invia si morti. Aceasta m-a bucu­rat mult si mi-a dat viata si nade­jdea ca ne putem men­tine asa in duhul acesta de dragoste, de pace, de sufer­inta, incat sa ni se umezeasca ochii pen­tru binele celuilalt. Dau slava lui Dum­nezeu pen­tru toate. Eu nu sunt vred­nic de atata dragoste din partea cred­in­ciosilor. Eu le mul­tumesc tuturor aces­tora si Dum­nezeu sa le daruiasca lor, famili­ilor lor si nea­mu­lui nos­tru, bucu­ria pe care am avut-o de sar­ba­to­rile aces­tea ale Nas­terii si Botezu­lui Dom­nu­lui si sa le implin­easca cele mai inalte ide­aluri ale vietii noas­tre crestine!

Amin, Par­inte! Se pare insa ca ide­alurile vietii noas­tre cres­tine nu se asea­mana nici pe departe cu ide­alurile stapan­i­to­rilor aces­tei lumi, care ne impre­soara din ce in ce mai mult, din toate par­tile, fie prin boli incur­abile, fie prin ali­men­tatie otrav­i­toare – ati vazut ca au intro­dus acest codex ali­men­ta­r­ius – si prin multe alte mijloace care ne pun in peri­col vie­tuirea noas­tra in aceasta lume de azi.

Forta aceasta demon­ica, ce stapaneste lumea la ora actu­ala, se intrece, intr-adevar, prin metode care se con­cen­treaza asupra vietii umane. Toate lucrurile care apar acum la ori­zon­tul acesta ome­nesc nu sunt altceva decat metode de dis­trugere a vietii umane. Aceste mijloace de otravire a omu­lui sunt asa de put­er­nice si inrada­ci­nate incat nu le mai poti sta inainte. Acum a aparut gripa asta porcina, chipurile noua, care nu este altceva decat o masi­natie a aces­tei mari mafii ce con­duce lumea, care sa impiedice si sa slabeasca din ce in ce mai mult organ­is­mul omu­lui. Au aparut apoi toate sis­temele aces­tea de ali­men­tatie, care sunt puse la dis­pozi­tia omu­lui de la mic la mare, fara echivoc, tot cu scopul de a-l dis­truge si mai ales pe copil cat este de mic, din fasa daca s-ar putea. Dar imi spunea un cerc­eta­tor din Amer­ica, ca de la 4, 5 ani copiii sunt expusi la cele mai mari peri­cole prin aceste vac­cin­uri ce provoaca boli care ataca organ­is­mul din ce in ce mai mult pana la varsta de 15–20 de ani, deci ele nu au nea­parat un efect ime­diat. Fap­tul ca prin acest codex iti interz­ice sa iti mai poti cul­tiva tu paman­tul tau, dupa cum au cul­ti­vat stramosii tai de atatea veacuri, va duce de rapa toata agri­cul­tura, ca sa nu mai putem avea un con­trol asupra ali­mentelor pe care le cul­ti­vam: fasolea, carto­ful, ustur­oiul sau alte bunuri prin care romanul nos­tru a cres­cut, s-a dez­voltat si a gan­dit in ele. Ei bine, acum vin si iți ras­toarna toate aceste val­ori in care tu ai cres­cut: nu mai este branza buna, nu mai este oul bun, nu mai este carnea buna, nu mai e fasolea buna, nu mai e toata recolta agri­cola buna. Si ma intreb eu: Ei, bine, daca omul nos­tru a trait sanatos pana in jurul a 70 de ani – 80 de ani, cum poate veni omul acesta mod­ern cu atata igno­ranta sa schimbe val­o­rile unui om care a reusit sa tra­iasca cu atata vital­i­tate in atata munca pana acum? E sufi­cient sa iei o sin­gura zi din vara unui taran de-al nos­tru, care sta 24 de ore cu coasa in mana si trage cu tot efor­tul, bea apa asta de izvor si man­anca ce poate si el pe langa cei 4, 5, 6 copii pe care ii are acasa si isi duce viata totusi atat de sanatos si plin de energie si sa vezi care este de fapt real­i­tatea lucrurilor. Dar vine omul mod­ern cu tehnica lui si intoarce lumea. Copilul nos­tru firav, copilul pri­ca­jit, bea coca-cola, poate daca are un lapte la 3 zile, sau o sap­ta­mana, dar in mai tot restul tim­pu­lui este supus la cen­zura asta ali­men­tara, incat ajunge sa fie la un moment dat ca un cobai al soci­etatii. Ei vin cu tehnica asta, care chipurile ii pre­lungeste viata, dar de fapt el ii scurteaza viata, facandu-l ruda cu toate bolile posi­bile din lumea aceasta. Pe langa fap­tul ca viata bietu­lui roman ii este ata­cata, prin fabrici si in uzine, in mine, in toate locurile aces­tea grele de munca pe care le suporta sar­manul, i s-a mai adau­gat si aceasta sub­nu­tri­tie, iar in tim­pul liber pe care il mai are, casca gura la tele­vi­zor, o alta odrasla a mod­ernismu­lui, la cal­cu­la­tor, de unde isi culege toate infor­mati­ile min­ci­noase ca sa isi poata carpi toata nenorocita asta de viata. Pe cata vreme omul nos­tru de alta­data – sanatos, voinic, cu casa lui, cu copiii, cu sotia lui, acolo sar­ba­toreau sanatosi si feric­iti zilele de duminici, sar­ba­to­rile mari: Pasti, Craciun, Sfanta Maria, Boboteaza – in toata aceasta vreme colab­ora crestinul cu harul lui Dum­nezeu pe pamant, care il facea pe om sa tra­iasca in toata ener­gia si spir­i­tu­al­i­tatea lui, intr-o dimen­si­une reala a exis­ten­tei. Este greu sa pornesti acum de la o cerc­etare mai ama­nun­tita ca sa iti dai seama de unde si incotro merge lumea aceasta in declinul ei si pana unde merge si cat mai rezista omul sa duca povara aceasta, ca sa mai poata avea o mul­tumire sufleteasca in ceea ce face. Pen­tru ca toate tend­in­tele care vin asupra noas­tra nu au alt scop decat dis­trugerea si pierzarea noas­tra ca speta umana. Nu se mul­tumesc numai sa ne per­verteasca sufle­tul prin patimi, ci vor sa dis­truga cu ura si orice suflare de viata. De acum omul sa se astepte la boli, la cat­a­clisme, cum a fost acum cu 100–200 de mii de oameni morti in urma cutremu­ru­lui din Haiti, pen­tru ca ei inten­tioneaza sa provoace o incaier­are intre state, ast­fel incat, sa izbuc­neasca, fer­easca Dum­nezeu, un razboi mon­dial, prin care sa dis­truga cea mai mare parte din omenire. Ceea ce este intere­sant este ca toti cei care par­tic­ipa la masina aceasta de dis­trugere, nu isi pun si ei intre­bari: cat vor mai trai in fond, daca dis­trug tot ce este in jur ca sa tra­iasca numai ei ca neam? Pana unde vor merge si cat cred ca vor trai? Caci intot­deauna groapa pe care o sapi altuia, tu cazi sin­gur in ea. Dar cu totii vor cadea in ea, toti care fac aceste greu­tati omenirii, intregii cre­atii a lui Dum­nezeu, pen­tru ca aici este tinta.

Dar cine sunt acesti oameni si de ce si-ar dori raul intregii omeniri?

Aces­tia sunt oameni impotriva lui Dum­nezeu, slu­ji­tori ai diavolu­lui, care urasc fap­tura si orice cre­atie div­ina, uitand ca si ei tot de ace­lasi Dum­nezeu au fost facuti si tot de El se vor prabusi. Pen­tru ca „pia­tra pe care nu au bagato in seama zid­i­torii, aceasta s-a facut in capul unghi­u­lui”. Ei nu se mai gan­desc la gen­er­ati­ile viitoare, ei se gan­desc sa poata cuceri lumea, ca sa o poata dom­ina, si cu cat sun­tem mai putini cu atat si usurinta lor de a dirija este mai sigura. Dar ei sunt ascunsi, simti ca e un razboi dar nu vezi cu cine te lupti. E foarte greu sa gas­esti cu ade­varat un inamic, de cele mai multe ori invinuiesti fara ca celalalt sa fie vino­vatul si situația aceasta a dus lumea la o stare de deruta incat se lupta intre ei, unii cu altii. La noi in tara, de pilda, este o degener­are polit­ica cum nu s-a mai intal­nit, care pro­duce o mare deca­denta, un rau moral si spir­i­tual care nu are alt scop decat dis­trugerea trairii si gandirii roman­u­lui de alta­data. Tinere­tul este asaltat cu sex­u­al­i­tatea, ca nu isi mai dau seama de unde vin si incotro merg; nu mai asculta de par­inti sau de bunici, nu mai asculta de preot, nici de Bis­er­ica, nu mai asculta nici de Dum­nezeu. Si s-a creat ast­fel un iad in care se zbate lumea aceasta fara un drum de iesire, pen­tru ca put­er­ile diavolu­lui sunt dezlan­tu­ite si Dum­nezeu i-a ingaduit cernerea omenirii. Alt­fel nu imi explic cum toti sunt redusi la tacere, pana si oameni val­orosi, savanti, int­elec­tu­ali sau mari ruga­tori care inca mai trai­esc printre noi, si ei hip­no­ti­zati parca de aceasta forta a raului. S-a aster­nut o lin­iste si nu mai explica nimeni niciun fenomen istoric, eco­nomic, reli­gios, moral sau spir­i­tual. Parca toti netreb­nici s-au facut. Toata lumea se gas­este intr-o stare de igno­ranta si lin­iste, iar popoarele aces­tea fara de Dum­nezeu se zbat cu multa pri­cepere si vicle­nie ca noi sa ajungem la rodul necred­in­tei si al hao­su­lui, cre­ate de toata aceasta mafie mon­di­ala. Si care este solu­tia pen­tru omul care vrea sa nu isi piarda cred­inta si nade­jdea in Dum­nezeu? Eu am mai spus-o si o repet: sin­gura solu­tie este intoarcerea la tra­di­tie si iesirea din soci­etatea aceasta mod­erna, putin cate putin, asa usor. Sa revenim la vechile obi­ceiuri ale stramosilor nos­tri, la cul­ti­varea unui petic de pamant, pen­tru ca si firea insasi ne va veni in aju­tor. Firea roman­u­lui nu poate fi fal­si­fi­cata decat foarte greu, pen­tru ca omul nos­tru are o fibra foarte sana­toasa si put­er­nica. Sigur ca vor incerca sa ne atace si aici prin metode diferite pen­tru a ne stan­jeni toata lucrarea aceasta de intoarcere acasa, intoarcere la tra­di­tii, la acest izvor de viata, dar o buna bucata de vreme se va mai putea merge inca, pana vor instaura ei o dic­tatura abso­luta. Cand Satana va veni cu aceasta pecete a lui, 666, prin care va putea prinde put­ere asupra lib­er­tatii umane. Dar oamenii, deja, prin vointa lor, patrunsi de duhul acesta mod­ern, al lib­er­tatilor tru­pesti, sin­guri si-au dis­trus sim­tul dis­cernerii, incat nu mai au nicio ratiune pro­prie, nu mai gan­desc; ei s-au indi­vid­u­al­izat si se indi­vid­u­al­izeaza din ce in ce mai mult, pen­tru ca si sin­gura comu­ni­unea cu celalalt poate fi un fagas de revenire. Ei s-au ridi­cat cu toata forta urii impotriva aces­tui sis­tem al dragostei, al sen­ti­men­tu­lui de a te bucura de celalalt, incat l-au instrainat pe unul de altul, binesti­ind ca dragostea are put­ere multa si poate acoperi mul­time de pacate si invinge multe neputinte. Aceasta ura a lor a ajuns la o asa masura incat vor sa dis­truga si iden­ti­tatea per­soanei, incat sa inlocuiasca numele de om, primit prin sfan­tul Botez, cu un numar. Nu vedeti ca scot acum si numele par­in­tilor din buletin? Vor sa te trans­forme intr-un ins aparut din orice lume, daca se poate si extrater­e­stra, fara niciun nume, fara o orig­ine, fara o natiune din care sa se traga. Ei vor sfar­si­tul omu­lui istoric, omul ca cea mai fru­moasa cre­atie a lui Dumnezeu.

Mai este nece­sara o impli­care a crestin­u­lui in societate?

Pai de aceea este soci­etatea asta asa de dezlan­tuita, pen­tru ca ne-am izo­lat unii de altii. Preo­tul, bis­er­ica, man­a­s­tir­ile, au fost mereu mijloacele de aparare si men­tinere a spir­i­t­u­lui de uni­tate si de dragoste crestina, pe care s-a si bazat viata natiu­nii noas­tre. Astazi preotii nu mai au voie sa vor­beasca. Nu au voie sa spuna un cuvant. Aceasta este noua vir­tute de cap­atai a preotilor acum – sa taca. La ora aceasta scopul demonic este satanizarea in masa a popoarelor, nu numai a unei regiuni sau a unei tari. De aceea nici mon­ahul nu tre­buie sa stea deop­arte. Mon­ahis­mul este armata de elita a tarii noas­tre, cum spunea patri­arhul Nicodim, armata de aparare a cres­tin­is­mu­lui nos­tru orto­dox. Viata mon­a­hala nu este numai ascultare, per­se­v­erenta la bis­er­ica si la lucrare. Lucrarea mon­ahu­lui este mis­i­unea lui, este toc­mai ati­tudinea lui fata de lumea aceasta orto­doxa. De aceea cat mai inalte sa fie si exis­tenta si cuvan­tul nos­tru! Toc­mai atunci cand e vorba sa nu se vor­beasca, sa nu se stie, sa nu se spuna, mon­ahul tre­buie sa strige mai mult. El e impotriva firii mereu. Asa-i viata mon­a­hala! Este o viata impotriva firii! Crestinul la miezul nop­tii se invarte, mai la tele­vi­zor, mai bea un paharel, mai doarme o ora, doua, trei, se scoala, pleaca, vine, se duce, se misca. Ei bine, mon­ahul nu. El sta de veghe acolo la miezul nop­tii. Se aude un clopot, bate o toaca, se canta Sfanta Liturghie, si este tot tim­pul treaz ca un apara­tor al vietii noas­tre crestin orto­doxe. Ce este mon­ahis­mul? Mon­ahis­mul este garda! Cand veneau hoard­ele in Rasarit, ce facea Ste­fan cel Mare? Aveau focuri in munte, puse sa sem­nal­izeze si cand vedeau ca focurile astea deve­neau din ce in ce mai multe, insemna ca naval­i­torii se apropie. Cam asa sun­tem si noi. Tre­buie sa fim mereu in aceasta pre­gatire, ca sa putem aten­tiona lumea. Si vedeti dum­neav­oas­tra acum, diavolul cat de put­er­nic este el? Ca vine cu vicle­sug si iși face apari­tia pe neast­ep­tate. Ce facea omenirea pe cand Noe isi con­struia cora­bia? Ziceau ca se ter­mina cora­bia si potopul nu mai vine si tra­iau in des­fa­tari: Inseamna ca batranul asta n-are drep­tate. Dar toc­mai atunci a venit si potopul. Asa si acum… Vin si iti spun: Nu exista cip-uri. Buletinele toate sunt in reg­ula; n-au cip. Pas­apoartele, car­netele de con­duc­ere n-au nimic. Sunt in reg­ula toate. Dar cand le iei la con­tro­lat vezi ca toate vorbesc ca au; sunt un ade­var. S-atunci sun­tem in aceasta sit­u­atie de a accepta un cat­a­clism moral si spir­i­tual al vietii noas­tre cres­tine. Mai spuneam eu alta data: crestinul tre­buie sa fie ca un iepure pe hat. Umbla, alearga in toate laturile tarinii si cand da sa se culce, seara sau in orice moment, se aseaza acolo in locul nepan­dit de altii, se ridica in doua labute, priveste in dreapta, in stanga, ciuleste ure­chile si, daca vede ca e lin­iste, se culca si el. Asa tre­buie sa fie si crestinul nos­tru de astazi: mereu atent ca nu stim ziua, nici cea­sul cand vine Dom­nul. Fericita este sluga pe care o va afla priveg­hind iar nevred­nica aceea pe care o va afla lenevindu-se. Deci mon­ahii sunt can­dele vii si ochii per­ma­nent trezvi­tori ai vietii noas­tre cres­tine. Sa le spuna intot­deauna de unde bate van­tul si incotro se indreapta ca sa se pre­gateasca crestinul si sa stie cum sa se apere. Si asa, impre­una, sa infrun­tam greu­tatile aces­tui veac si sa ne facem mosten­i­tori vietii celei ves­nice. Amin.

(Ati­tu­dini nr.9, inter­viu real­izat de mon­ahia Fotini,
18 ian­uarie 2010, la praznuirea Sfin­tilor Athanasie si Chiril)

Cântare la prăznuirea Sfântului Martir Justin Filosoful (Părintelui Justin Pârvu, la împlinirea vârstei de 91 de ani)

Sursa:

http://apologeticum.wordpress.com/

Guvernul a interzis produsele etnobotanice

Guvernul a aprobat astazi ordonanta de urgenta care interzice comercializarea produselor etnobotanice. Ordonanta prevede interzicerea a 36 de plante. Produsele

aflate pe stoc in magazinele de vise trebuie distruse imediat, anunta Realitatea.net.

Aproape 98% din produsele etnobotanice, vandute in magazinele de profil, prezinta pericol pentru sanatate, fiind vorba de plante cu efect halucinogen, dar si de plante obisnuite, stropite cu substante interzise, a spus vicepresedintele Colegiului Farmacistilor, Clara Popescu.

Comercializarea si livrarea plantelor al caror consum are efecte halucinogene a fost interzisa printr-un proiect de modificare a Legii nr.143/2000 privind prevenirea si combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, adoptat marti de Camera

Deputatilor.

Părintele Iustin Pârvu împlineşte 91 de ani. La mulţi ani binecuvântaţi, Părinte!

Foto: Cristina NICHITUS

MITROPOLITUL BARTOLOMEU ANANIA: IMN EMINESCULUI

Treapta a cincea

Menit ai fost să scaperi un verb de foc prin oameni.
Icnesc în furci mişeii, nebunii-n cuşcă rag,
Hienele-ncolţite stau gata de arţag,
Abraşe că din toate-n nimic nu li te-asameni.
Instanţă ţi-este vorba, condeiul tău, toiag.
bucură-te mustrătorul proştilor şi făr'delegii
bucură-te grai prin care şi-au râvnit puterea regii
bucură-te jude tânăr, nemitarnic şi bărbat
bucură-te că-mprejuru-ţi stau toţi Ţepeşii la sfat
bucură-te că prin tine bunii de cei răi se-aleg
bucură-te Om întreg!
bucură-te bici pe cei ce limba neamului o spurcă
bucură-te spaima celor ce jucară ţara-n ţurcă
bucură-te zeu ce-nfruntă toate ştimele-n fruntarii
bucură-te că te-or teme hoţii, gâzii şi samsarii
bucură-te cel ce-i sparii pe cezarii puşi pe trai
bucură-te-nveşnicirea Eminescului Mihai!

Fragment din Imn Eminescului, republicat în revista "Veghea", nr.1, 2010