Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002) – ”Un iconar de suflete”

„Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

*

Părintele Sofian s-a prelins prin lumea aceasta luminându-o cu chipul, cu viața, cu statornicia și cu lucrarea lui. Din această lumină ne-am împărtășit și noi o vreme, o bucată ruptă parcă din veșnicia iubirii lui Dumnezeu pe care Sfinția sa o trăia deja. Te odihneai privindu-l, ascultându-l, împlinindu-i sfatul… De mai bine de 7 ani, Părintele se odihnește în veșnicia lui Dumnezeu și ne odihnește și pe noi, cei neliniștiți de aici, care îl purtăm în sufletele noastre. Cu fiască dragoste să-l pomenim în rugăciunile noastre către Milostivul Dumnezeu ca să ne umplem și noi de linul și binecuvântarea lui.

*

Născut la 7 X 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, jud. Bălţi, al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La varsta de 14 ani, la Schitul Rughi, jud. Soroca, va intra ca frate de mănăstire. Doi ani mai târziu se înscrie la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe Părintele Patriarh Teoctist, pe Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe Arhimandritul Grigorie Babuş.

La 25 XII 1937 va îmbrăca haina monahală la Mănăstirea Dobruşa, primind numele de Sofian. Doi ani mai tarziu, la 6 VIII 1939, este hirotonit diacon de către Episcopul Hotinului, Tit Simedrea, în Catedrala din Bălţi. Deşi în anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănastirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Caldaruşani. În toamna lui 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”.

La 15 XI 1945 este hirotonit preot la Mănastirea Antim. În vara lui 1958, este arestat şi închis, împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale “Rugul Aprins”. Parintele Sofian cunoştea bine nu numai Filocalia, dar şi tâlcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955).

Între 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică. Despre acei ani declara mai apoi: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinatate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutand fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care il putem afla pe părintele Sofian. La moartea sa, ca şi cu o jumatate de veac în urmă, când l-a adăpostit de tâlharii ce-i cotropiseră ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Bland şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu daca parintele Sofian a aflat până la urma Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei.

În dimineaţa zilei de 14 IX 2002, ziua Inălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. “Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan. “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni.” I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului.

*

Pe scurt, am contabilizat în câteva rânduri momentele mai importante din viața văzută a Părintelui Sofian. Dar viața lui cea nevăzută, viața lui duhovnicească, cine i-o poate măsura? Dar milioanele de rugăciuni, de sfaturi, de gânduri și de gesturi luminate de harul Duhului Sfânt cine i le poate spune? Înaintea lui Dumnezeu – Tatăl i le mărturisesc neîncetat Mîntuitorul Hristos, Maica Domnului, Sfinții și Îngerii pe care Îi iubea, cu care vorbea și pe care Îi zugrăvea. Înaintea Lui le mărturisim și noi, oamenii care am beneficiat de prezența și rugăciunea lui și care nădăjduim să beneficiem și acum…

*

Întru pomenirea Părintelui Sofian în împărăția inimilor noastre

oferim spre citire cartea

Părintele Sofian Boghiu – Un iconar de suflete.

Sursa:

http://patermihail.wordpress.com/2010/02/26/parintele-arhimandrit-sofian-boghiu-1912-2002-un-iconar-de-suflete/#more-285

Mircea Vulcănescu: Ispita dacică. Despre sufletul românesc.

Determinarea componentelor unui suflet naţional nu-i o problemă uşoară. Conceptul chiar de suflet naţional, de ethos, e supus discuţiei şi, ca atare, spre a evita neclarităţi, se impune să lămurim, în prealabil, planul pe care se va situa această expunere. Planul acesta nu poate fi decât planul unei psihologii colective diferenţiale, adică domeniul unor reacţiuni ale sufletului omenesc, tipice pentru o anumită colectivitate. Ce înseamnă însă reacţiunea tipică a unui colectiv? Înseamnă, în primul rând, reacţiunea statisticeşte predominantă, nu reacţiunea numericeşte uniformă; altfel zis, într-un colectiv, caracterizat din punct de vedere tipic cu o anumită reacţiune, se poate întâmpla ca anumiţi indivizi să manifeste altă reacţiune decât cea tipică, fără ca totuşi prin aceasta să se altereze caracteristica ansamblului.

Cum e însă posibil să se caracterizeze un colectiv ale cărui reacţiuni nu au făcut obiectul unei asemenea inventarieri numerice?

Aici, intervine procedeul sintetizator al spiritului omenesc, care intuieşte de-a dreptul frecvenţa anumitor însuşiri şi o transformă în caracteristica definitorie pentru grup.

Când se spune astfel că francezul este clar, germanul profund ori americanul practic, aceasta nu înseamnă că nu există şi unele nebulozităţi la cei dintâi, unele super­ficialităţi la ceilalţi ori unele fapte dezinteresate la cei din urmă.

Înseamnă numai că ceea ce mintea omenească întâlneşte mai frecvent şi determină drept caracter de recu­noaştere a grupului sunt cele trei însuşiri amintite.

Când vorbim deci de un suflet naţional, nu putem face abstracţiune de o anumită viziune intuitivă a materialului asupra căruia vorbim.

Acei care, ocupîndu-se de realităţi sociale, cred că pot face abstracţiune de asemenea viziuni intuitive şi folosi metodele riguroase ale ştiinţelor experimentale, să ne ierte, deci, că nu vom avea pretenţia să ne aşezăm pe te­renul pe care cearcă să se aşeze şi pe care noi îl contestăm şi pentru dânşii.

Profesorul Ion Coja: Antisemitism sau antiromânism? sau Unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan?

Sunt aproape douăzeci de ani de când fac, zi de zi, eforturi disperate să nu cedez anti-semitismului și să caut, iar când nu găsesc, să inventez dovezi că nu toţi evreii sunt ca Silviu Brucan sau ca Jean Ancel ori ca Andrei Oișteanu, ca Radu Ioanid sau Andrei Cornea ori Aurel Vainer! Dar unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan sau ca Jean Ancel ori ca Andrei Oișteanu, ca Radu Ioanid sau ca Andrei Cornea ori Aurel Vainer?!…
Ce simplă este viaţa pentru românul antisemit!… Nu e zi lăsată de la bunul Dumnezeu să nu i se ofere pe tavă încă o dovadă sau chiar mai multe în aceeaşi zi despre răul făcut nouă, românilor, ba de un evreu nenorocit, ba de altul, uneori în bandă asociaţi, caz în care îşi trag alături şi câţiva parteneri români dintre cei mai neaoşi…
Circulă pe Internet un filmuleţ cu un evreu, Shimon Peretz, fost prim ministru în Israel, mare sculă aşadar, care declara la o întâlnire de mafioţi că ei, mafioţii evrei, au cumpărat Manhattanul, Polonia, Ungaria şi România… Nu trec multe zile şi primesc un vast material intitulat Doi ani de când Israel a cumpărat România cu date concrete, cu numele evreilor descurcăreţi care au preluat rolul statului român prin aşa zisa dezetatizare sau privatizare. O bună, cea mai bună parte din ce a fost proprietatea statului român și a „întregului popor muncitor” este acum proprietatea unor evrei… După câteva zile găsesc acel material într-un ziar, publicat pe două pagini… Într-un singur ziar. Restul presei din România tace cu nemernicie pe acest subiect tabu!
Mai trec câteva zile şi mă întâlnesc cu un procuror, şi-l întreb dacă este ceva adevărat în aceste materiale semnate de „Adevăratul Serviciu de Informaţii” (sau cam aşa ceva) şi procurorul confirmă: la majoritatea tunurilor ilicite care s-au dat în România capitalistă profitorii au fost „investitori” evrei…
Și exemplele pot continua, exemple de fapte și împrejurări în care îngăduinţa şi cumsecădenia noastră românească este pusă la grea încercare. Constat în jurul meu, la tot mai mulţi tineri îndeosebi, că se generalizează sentimentul că nici nu te poţi aştepta la altceva de la evrei…
Mă simţeam tare, bine înarmat sufleteşte, ca să nu cad în acest păcat. Totdeauna m-am simţit capabil să gândesc nuanţat, fără generalizări comode şi pripite, pe fiecare ins asupra căruia mă pronunţ să-l judec cu prudenţă şi numai pentru faptele sale, judicios probate. Deunăzi însă, pentru prima oară m-am simţit vulnerabil! Am simţit că nu mai pot la infinit să susţin public că nu toţi evreii sunt ca Silviu Brucan. Repet, unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan? Și de unde să ştim noi că aceşti evrei mai există de vreme ce nici unul dintre ei nu iese în faţă şi nu se dezice de Silviu Brucan & compania de anti-români?!

Rasofora Neonila: O viziune ortodoxă despre aspectele crizei (III).

Daca o minte poate pătrunde algoritmul istoriei, să vadă ca toate sunt permutări ale aceloraşi parametri de rătăcire [de la adevăr], atunci va trebui să recunoască două momente cheie care nu se încadrează în niciun sistem omenesc, în nicio cifră sau cip: primul eveniment este Rugul Aprins, al doilea este Întruparea lui Hristos. Primul e prefigurarea celui de al doilea. Şi pentru că Hristos a înviat, vorbim despre o singură înnoire, precum a lăsat ca moştenire a puterii învierii Sale: Botezul creştin în Numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, prin tradiţie vie, sfântă, sobornicească şi apostolească, păstrat ca unică valoare a lumii: darul Duhului lui Dumnezeu. Numai acesta a înnoit lumea, a unit popoare, a vindecat toată durerea, a împlinit toata trebuinţa, a dat toata ştiinţa, a înălţat conştiinţa, aducând bună-stare şi pace. Iar acestea ştim că nu pot fi atinse fără dreapta credinţă, „pentru om este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”.

Armonia nu este nicidecum reducerea la numitor comun a diferenţelor celor ce există, fiindcă fiinţele nu au fost create ca să fie reduse, ci ca să fie crescute. Aş spune că armonia este iubirea care a fost sădită să rezoneze în lucruri. Ordinea nu este o succesiune de lucruri, o aranjare spaţio-temporală, ci este armonia legilor firii care se supune Legii dumnezeieşti. Ce armonie şi ce ordine ni se propune astăzi? Materialismul propune să pornim de la ipoteza niciodată demonstrată, care afirmă că, neexistând spirit, materia ar fi ceva inteligibil prin procesele biochimice ale ei înseşi, şi în acelaşi timp se afirmă că materia este ininteligibilă şi că nu este creată de un Dumnezeu Care sa fie Spirit (e binecunoscut că materialiştii nu au noţiunea de Duh). Dar dacă este inteligibilă, atunci obligatoriu ar trebui să existe o inteligenţă care să o înţeleagă dinafara ei, (căci premisa ştiinţei este observarea detaşată), iar dacă nu Duhul a creat-o, atunci ei îndumnezeiesc materia zicând ca s-a autogenerat, lucru nedemonstrabil vreodată, apoi în ce priveşte faptul că nu poate fi înţeleasă, mă întreb atunci care mai e obiectul ideologiei materialiste. Ar fi hilară eroarea, dacă ar fi rămas la nivel de cochetare cu ispita gândului, şi nu ar fi tragică pentru atâtea miliarde de oameni pe care se aplică… Nu intru mai adânc în polemică, falsă dealfel, dintre creaţionism şi evoluţionism, întrucât ele nu fac vorbire despre acelaşi lucru: una vorbeşte despre momentul Facerii scris în Sfânta Scriptură şi demonstrabil din abundenţa prin toate mijloacele de observaţie ştiinţifică, iar alta vorbeşte despre o teorie nedemonstrată de nimeni şi care infirmă datele observabile. Smerit e Dumnezeu, că rabdă şi nu crapă pământul sub picioarele celor ce neagă ca El îl ţine!

Concluzia la cele de mai sus? 1.„Nou” si „înnoitor” sub soare nu este decât Hristos; 2. „Ordinea” nu poate fi dată de o aplatizare, de un reducţionism atroce, al unei singure calităţi sau cantităţi prin care să se masoare lucrurile, ci numai din respectarea profundă a scopului pentru care au fost create existenţele care se vor a se ordona, şi nu ai cum să respecţi Omul dacă afirmi că este o bucată de carne, şi nici dacă spui că nu este Dumnezeu, căci anulându-i sufletul, originea şi posibilitatea de sfinţire, este cea mai clară dovadă de înjosire; şi 3. Materialismul nu este ştiinţific, întrucât ştiinţa operează cu observaţia, iar aceasta demonstrează în permanenţă existenţa spiritului, dar mai grăitor decât orice este că aplicarea practică a acestei ideologii a adus odată cu gama largă de produse nefolositoare şi nebiodegradabile, şi o sumedenie de efecte pe scara largă, vizibile în toate ţările care au subscris: sărăcie, boală, suferinţă, genocid, dezumanizare şi suicid. Acolo unde există bunăstare materială, cauza este hărnicia, moralitatea şi credinţa omului.

Rasofora Neonila

Afacerea ţiganilor, exploatată de dezintegratorii României din trena lui Soros. Dezbatere publică.

„Ori recunoaştem o dublă responsabilitate a statului şi a minorităţii, ori, dacă nu suntem dispuşi să recunoaştem această dublă responsabilitate pentru o evoluţie pozitivă a minorităţii, vă asigur că toate programele guvernamentale şi europene sunt sortite eşecului“, a afirmat, ieri, preşedintele Traian Băsescu, la conferinţa de lansare a Raportului asupra Strategiei Naţionale de îmbunătăţire a situaţiei romilor. Explicånd că pledează nu pentru asimilare, ci pentru păstrarea obiceiurilor etniei ţigăneşti, Băsescu a mai arătat că, în pofida oricărei strategii, punctele slabe ale unei evoluţii pozitive a situaţiei romilor rămån educaţia şi auto-responsabilizarea minorităţii nomade a Europei. „Hai să fim cinstiţi – a îndemnat Băsescu -, avem o mare problemă de imagine. Mergeţi la Paris, mergeţi la Oslo, mergeţi la Roma, mergeţi la Milano, minoritatea romă este prezentă în orice colţ, în faţa oricărui muzeu, şi nu ca să intre în muzeu“. „Vă spun că, pånă cånd minoritatea romă nu va fi conştientă de propria ei responsabilitate pentru a ieşi din situaţia dificilă, putem să scriem încă zeci de rapoarte guvernamentale. Putem mări oricåt ajutorul financiar, putem mări oricåt alocaţiile sociale, pånă cånd minoritatea romă nu va fi ea însăşi conştientă că are responsabilităţi faţă de ea însăşi, problemele vor dăinui, banii se vor cheltui cu eficienţă minimă şi cu progrese minime“, a mai spus şeful statului. Ziarul „Curentul“ a luat foarte în serios chestiunea şi propune o dezbatere publică naţională asupra problematicii romilor şi a confundării romånilor cu romii pe plan internaţional.

Este de remarcat că, ieri, chiar în timpul expunerii preşedintelui, un grup vocal de romi a început să protesteze în sală invocând incidentul privat al lui Băsescu, legat de o reporteriţă agresivă a Trustului lui Felix, caracterizată în particular drept o „ţigancă împuţită“. Practica vociferărilor, orice s-ar discuta, în fapt o respingere a dialogului constructiv, este o constantă a organizaţiilor din trena mogulului „societăţii civile“ internaţionaliste, George Soros, care se laudă că a dat 70.000.000 de euro pentru „incluziunea“ romilor. Alianţa Civică a Romilor, responsabilă de gălăgia de ieri, este o umbrelă de organizaţii creată după un model deja patentat. Ca şi în cazul „Roşia Montană“, unde coordonatoarea grupurilor neguvernamentale de interese ale lui Sörös este o animatoare cu numele de Stephanie Roth, pe romii civici îi conduce un anume David Mark, de origini necunoscute. De sub umbrelă se iţeşte însă una dintre cele mai bine motivate financiar dintre organizaţiile care pretind că se ocupă de problema romilor, respectiv Romani Criss. Referindu-se la activitatea acesteia şi la prezentarea românilor drept romi în străinătate, Băsescu afirma într-un interviu la TVR că „trebuie să avem puterea să recunoaştem: cele mai mari probleme le creează cetăţenii romåni de etnie romă şi poate să ţipe Romani Criss pånă måine dimineaţă, asta este realitatea“. La aceeaşi emisiune, Băsescu mai observa un adevăr: „Experienţa pe care noi o avem este aceea că am primit bani de la Uniunea Europeană, am pus bani de la buget pentru aşa-zisele programe de integrare a romilor. Iată că acum cei care ne dădeau bani şi ne reproşau că nu rezolvăm problema cu romii se confruntă ei înşişi cu romii, care sunt liberi să meargă în Europa, pentru că sunt cetăţeni români.“

Integrarea romilor şi dezintegrarea românilor

Directorul Institutului de Cercetari Alimentare, Profesorul Mencinicopschi, despre Codex Alimentarius: Vom manca medicamente!

Gheorghe Mencinicopschi sustine ca industria farmaceutica face presiuni pentru legiferarea Codex-ului * "Sunt interese mari si multi bani in joc", spune directorul Institutului de Cercetari Alimentare * Profesorul universitar prezice ca suplimentele vor deveni paleative * "Usturoiul va fi medicament si il vom lua doar pe reteta, de la farmacie"

Directorul Institutului de Cercetari Alimentare trage un semnal de alarma in ceea ce priveste anumite prevederi din controversatul Codex Alimentarius. In exclusivitate pentru Agentia de Investigatii Media, Gheorghe Mencinicopschi a declarat ca, din punctul sau de vedere, vom ajunge ca in viitor sa mancam medicamente in loc de alimente. De asemenea, profesorul universitar este de parere ca multe dintre recomandarile existente in Codex Alimentarius sunt generate de marii jucatori din industria farmaceutica, dupa ce acesteia "au cam ramas in pana de idei".

Gheorghe Mencinicopschi sustine ca exista foarte multe "parti interesate" ca acest cod sa fie pus in practica, in prezent avand loc un puternic lobby pe langa guvernele a numeroase tari, care au si aderat si au inceput implementarea lui. "Codex Alimentarius este la fel de controversat asa cum este, spre exemplu, si pandemia de gripa porcina. Lucrurile sunt destul de complicate. Trebuie spus ca acest Codex cuprinde doar reglementari, nu documente cu caracter legislativ. Deci, cu alte cuvinte, nu recomandarile sunt obligatoriu de pus in practica. Cu toate acestea, exista interese foarte mari pentru ca ele sa se legifereze. Se face lobby, se intervine pe langa guvernele tarilor si asa mai departe. Sunt parti interesate ca acest Codex Alimetarius sa fie pus in practica. De aceea, multe dintre Guverne vor prelua recomandarile si le vor legifera. Acesta va fi pasul urmator.", ne-a declarat Mencinicopschi.

Rasofora Neonila: O viziune ortodoxă despre aspectele crizei (II).

III

Doamne, Slava Tie ca ai venit la mine, si m-ai lasat sa Te gust si sa vad ca Bun esti, ca mult-milostiv esti si preaminunat! Cum oare am plecat de la Tine? Cum am facut ca, incet-incet, m-am trezit in alta tara, fara credinta, fara parinti, fara vise, fara bucurie. Unde sint, unde m-au dus, Doamne, micile mele ingaduinte, voile mele, facute câte putin, pe toate. Azi facem o voie, mâine o facem mai repede si cautam alta, si tot asa, ca in basmul „Tinerete-fara-batrinete-si-viata-fara-de-moarte: Fat-Frumos, ajuns la mult-visatul tarâm fericit, uita de legea libertatii lui, si alearga la vânatoarea dupa ceva ce i se paruse vrednic si parelnic de râvnit, ca marul Evei. Si fuge, si fuge… si se trezeste ca-l strapunge un dor in piept... nu mai stia daca vuietul ce-l auzea era aievea, daca se sfâsiau cerurile sau cugetele lui de-acel suspin. Ajunsese in Valea Plângerii. Si toate amintirile vremelniciei in care visase vesnicia il napadira, pe el care gustase din preaplinul iubirii vesnice. Mama, tata, casa parinteasca, drumul pe care venise, luptele pe care le daduse… toate sapate inauntrul lui si duse in vesnicie. Imbatrânind, nemaiputând zbura, calul nazdravan, adica trupul sau, il duce catre locurile acum surpate sub vremi. Nici pietrele, nici stejarii, nici albinele, nici cerbii, nici o vietuitoare nu-l mai recunostea: sa fie oare acesta fiu de imparat, daca paraseste Raiul pentru o parere, sa fie oare acesta vrednic de cinste, daca leapada imparatia pentru o fuga de sine? Dar Fat-Frumos avea acum un dor mai mare decât cel cu care se nascuse: voia sa vada toate implinite, sa aduca amintirea biruintei chiar si la cele fara viata din trecutul sau, se purta de un foc nemistuitor si invaluitor care pentru pietre, pentru animale, pentru stejari, erau neintelese si nepatrunse, caci omul botezat nu-si pierde vrednicia decât lepadându-se de Adevar.
Astimp ce acestea se faceau in sufletul sau, iata, din tânar precum era in palatele de clestar, parul ii albise, barba alba ii crescuse pâna la brâu. Pasamite trupul i se pregatea de o calatorie catre lumina si mai de taina decât cele umbrite ale vietii. Avea sa fie ascutita ca o sabie, plutitoare ca o corabie, curgând ca un gând, duios ca un prinos... avea sa i se ceara vama, pentru fiecare lipsire de slava, poate va sa plânga, poate va sa geama... Vazând el ca nu-i timp de pierdut si loc de sezut, cauta cu privirea, sa se pironeasca cu sufletul cel ostenit pe vreo vedere neintinata, dar toate disparând, se facea ca nu mai ramasese decât un singur lucru din copilaria lui indepartata si fericita: un cufar prafuit. Cu mainile tremurânde, de evlavie si osteneala, da capacul la o parte: ghemuit il astepta moartea, credinciosul strajer al bunei chivernisiri a timpului in trup dat sufletului nostru. Supus, inteleptit acum (de drumul cel cu dus-intors) sa faca ascultare, Fat-Frumos se aseaza ca pentru rugaciune, si o primeste smerit, caci numai prin smerenie isi va fi recistigat nobletea de fiu al Imparatului. Moare numai vremelnicia, numai ceea ce facuse impotriva inimii calcare de porunca, si care pacatuise impotriva dragostei. Dragostea nu moare niciodata. Tineretea-fara-batrinete-si-viata-fara-de-moarte este a asculta si a face porunca lui Hristos - „Bucurati-va pururea!”