Părintele Arhimandrit Mihail Stanciu: Rugăciunea și foloasele ei la Sfântul Grigorie Palama

“Pentru cel ce se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică.”

Ava Siluan

“Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama. Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experienţă duhovnicească a creştinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire şi rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost aşadar, este şi va fi viaţa Bisericii, viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.

Tradiţia rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I Tesaloniceni 5, 17), şi o regăsim în scrierile Părinţilor pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieţii monahale isihaste (isihia = linişte, tăcere). Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mişcării de înnoire a vieţii călugăreşti, prin sporirea rugăciunii, mişcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina şi practica isihastă bazată pe întâlnirea înţelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” rostită neîncetat.

1. Viaţa Sfântului Grigorie Palama

Născut în 1296, tânărul Grigorie a fost de mic în cercul familiei imperiale dat fiind că tatăl său, Constantin, era consilier intim al lui Andronic II (1282-1328) şi pedagog al nepotului acestuia, Andronic III. Când avea 7 ani, tatăl său muri, iar el fu educat şi instruit în ştiinţele vremii de celebrul învăţat Teodor Metochites, agonisindu-şi o solidă bază culturală. Contactul strâns cu monahi de la Athos l-au făcut pe Grigorie să ţină încă din adolescenţă un regim de asceză aspră, cu post şi veghere multă, hrănindu-se numai cu pâine şi apă. Primul învăţător în viaţa sa de rugăciune i-a fost Teolept, care mai târziu ajunge mitropolit al Filadelfiei, care l-a călăuzit la deprinderea trezviei şi a rugăciunii minţii încă de când era în lume.

Lepădând atracţiile lumii, în toamna anului 1317, cu cei doi fraţi ai săi, plecă spre Muntele Athos. Lângă mănăstirea Vatopedu, sub conducerea bătrânului Nicodim, duse o viaţă de post, de veghe şi rugăciune neîntreruptă, ziua şi noaptea. Se ruga cu multă stăruință și evlavie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: ”Maica Domnului, luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!” După trei ani, în 1321, monahul Grigorie s-a nevoit în Marea Lavră a Sfântului Atanasie, unde, alţi trei ani, s-a distins prin practica virtuţilor, înţelepciune şi cuvânt, înfrânându-şi chiar şi trebuinţele cele mai naturale, “luptând parcă cu trupul ca să ajungă fără de trup”. În decurs de trei luni nu dormea nici o noapte, ci numai puţin după prânz. Apoi se retrage doi ani la Glosia, şi în 1326, după ce e hirotonit preot la Tesalonic, urcă pe muntele de lângă oraşul Bereea (Veria) din Macedonia greacă. Aici trăieşte o viaţă duhovnicească intensă. Cinci zile pe săptămână sta izolat de toţi şi nu vorbea cu nimeni, iar sâmbăta şi duminica se aduna cu ceilalţi monahi la Sfânta Liturghie şi la convorbiri. Era în al treizecilea an al vieţii, sănătos la trup, neatins încă de nici o boală. Intensifică postul şi vegherea, iar prin lacrimi multe îşi curăţă ochiul sufletului. Rugăciunea neîntreruptă din mintea sa îl învrednicea de unirea nemijlocită cu Dumnezeu. Uneori, în timpul Sfintei Liturghii, faţa îi strălucea mai presus de fire, transfigurată de focul Duhului Sfânt. Începe să predice, apoi să scrie despre viaţa Maicii Domnului şi a unor cuvioşi părinţi atoniţi.

Când Varlaam de Calabria, din 1334 încă, dar mai ales după 1337, începe să defaime practica şi învăţătura isihastă, atunci ieromonahul Grigorie devine purtătorul de cuvânt al monahismului atonit şi al întregii Biserici Ortodoxe. El precizează în două triade (1338, 1339) doctrina isihastă, redactând-o şi pe a treia (în 1341), când Varlaam, în 1340, atacă mai înverşunat mistica răsăriteană şi Ortodoxia însăşi.

Crescând polemica, s-a întrunit un sinod la 11 iunie 1341 care a dat dreptate isihaştilor, condamnându-l pe Varlaam; acesta fuge definitiv în occident, fiind nu doar bineprimit în Biserica Romano-Catolică, ci şi promovat episcop în Gerace (sudul Italiei). La scurtă vreme, în 1343, bănuit de complot de Ioan Cantacuzino, Palama e aruncat în închisoare, până-n 1347. Patriarhul Ioan Colescas convoacă în 1345 un sinod care-l anatemizează pe Palama, susţinând pe Achindin, care preia rolul de batjocoritor al isihasmului. Împărăteasa Ana de Savoia, la 2 februarie 1347, adună episcopii care-l repun în cinste pe Palama. Grigorie Achindin fuge, dar în locul lui vine Nichifor Gregoras. Contra lui Achindin, Grigorie Palama scrie Antiereticele I-VII şi câteva epistole către alţi monahi isihaşti (până-n 1345). Urcat în 1347 pe tron, Ioan Cantacuzino convocă în 27 mai 1351 un sinod care decretă isihasmul ca doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, condamnând ca eretice învăţăturile lui Varlaam şi Achindin. Gregoras fu închis în mănăstirea Hora. Deşi ales din 1347 arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama ajunse acolo abia în 1352. În 1354, vrând să vină în Constantinopol, este luat prizonier de turci, un an de zile. Între 1358-1359, Palama a mai scris patru tratate despre isihasm, contra lui Gregoras. Anunţându-şi ziua morţii înainte, Sfântul Grigorie Palama trecu la Domnul la 13 noiembrie 1359. Gregoras reveni şi el la ortodoxie, murind în anul următor. Ucenicul Sfântului, patriarhul Filotei Kokinos, în 1368, convocă un sinod care-l declară, pe baza mărturiilor multor monahi şi episcopi şi a minunilor din biserica lui, Sfânt pe Grigorie Palama, hotărând ca zile de prăznuire a lui, ziua de 14 noiembrie şi a doua duminică din Postul Mare.

Părintele Arsenie Boca despre Antihrist. Chinurile cele de pe urmă vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor.

El e acela care va veni în numele său - nu al lui Dumnezeu - evreu de neam, care va tirani sub ascultarea sa tot pământul. Căci acela va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împăraţilor pământului.

Creştinii, cu numele, din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting duhul, aşa se vor slăbi la minte încât de frică, mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului "căci credinţa nu este a tuturora" (2 Tes 2,3). Viaţa lor, slăbănogită de păcat, va da îndrăzneală satanei, care va lucra în acela tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului ca să se mântuiască. "De aceea pentru că iubesc păcatul mai mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice ca să dea crezământ minciunii, şi să cadă sub osândă (minciuni), toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îngăduit nedreptatea" (2 Tes 2,9-11).

Jidovii de odinioară, împinşi înăuntru de "acela", au răstignit pe Domnul înţepându-i călcâiul, şi nu i-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă Domnul, pogorându-se de pe cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori, şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe "acela" al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli, până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist din vremea de apoi, când va propovădui Ilie, ca doară doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pe faţa pământului prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i, răstignindu-i şi în tot felul omorându-i.

Mai mult, cum zice un Părinte, acest Antihrist - care nu se mulţumeşte cu necredinţa sa, ci vrea necredinţa tuturora - nu va avea astâmpăr decât în ziua când ar izbuti să ucidă pe Dumnezeu şi să-L azvârle din mintea şi din inima celui din urmă credincios rămas pe pământ, şi nu râvneşte nebunul la o mândrie mai mare, decât aceea de a termina odată cu Dumnezeu, iar în locul Lui, să-şi împlânte în sufletul omului ca pe o sabie a iadului, chipul său de fiară.

"Acela" nu se mulţumeşte numai să înşele pe oameni cu amânarea pocăinţei pe mâine, pe poimâine, la bătrâneţe, ci luptă nebun cerând ... moartea lui Dumnezeu ... moartea învăţăturii Sale ... moartea creştinilor, ucenicilor Săi ... pustiirea Bisericii Sale şi oprirea Sfintei Jertfe celei de-a pururi, care este Sfânta Liturghie.

Chinurile cele de pe urmă, vor întrece toate prigoanele câte s-au înteţit asupra creştinilor, de la început până în zilele acelea. Numai sila unei prigoane peste tot pământul împotriva creştinilor îi va hotărî să lase la o parte orice vrajbă confesională şi să fie una, cum au fost la început. Nu vor scăpa de sub tăvălugul urgiilor istoriei, până nu vor veni la mintea aceea să asculte şi să împlinească, măcar la sfârşit, rugămintea cea mai de pe urmă a Mântuitorului în lume.

Poate că în vremile acelea abia vor mai fi creştini; dar oricâţi vor rămâne, aceia trebuie să treacă, peste ceea ce ar trebui să treacă creştinătatea vremii noastre şi să fie una.

Primejdia comună s-a arătat în lume, unirea creştinătăţii întârzie, Doamne, până când? ...

Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu, Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul. Amin.

Petitie Europeana Pentru o Duminica Fara Lucru

Grupul conservator EPP din Parlamentul European a demarat o initiativa pentru declararea Duminicii ca zi de odihna in toata Uniunea Europeana. Pentru asta insa, si in conformitate cu Tratatul de la Lisabona, e nevoie de 1 milion de semnaturi din toate tarile membre ale Uniunii Europene.

Am fost solicitati sa promovam aceasta initiativa in Romania si o facem – cu multa placere. Este o initiativa buna, profamilie. Copiii si sotii au nevoie de o zi libera pentru a fi impreuna si au dreptul la a nu fi fortati sa lucreze Duminica. Copiii au dreptul sa petreaca o zi pe saptamina cu ambii parinti iar parintii la fel. Deasemenea multi dintre noi folosesc Duminica ca zi de inchinare alocata bisericii cu intreaga familie. Din nefericire presiunile din afara, de cele mai multe ori nejustificate, ne forteaza uneori sa compromitem aceasta valoare crestina si traditionala. Initiativa cauta sa rectifice aceasta problema. Protejarea Duminicii ca zi de odihna si de inchinare e un aspect important al identitatii noastre romane, crestine, si europene. Va rugam semnati petitia si dati-o mai departe.

Linkul petitiei e aici http://www.free-sunday.eu/en.

Textul e in engleza. Va atentionam, pentru a evita confuzia, ca in rubrica “mail” trebuie inserata adresa electronica.

Va multumim

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

Isabela Vasiliu-Scraba: Cât de subversiv putea fi Noica*

«Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic m’am încumetat [eu, Lucian Blaga] să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată». Desprinsă din Prelegerea inaugurală din anul universitar 1940-1941 ţinută la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu (1) din cauza masacrării românilor din jumătatea de Ardeal primită de Horty de la Hitler, spusa lui Blaga s-a adeverit întocmai (2). E suficient să ne gândim la faima internaţională a lui Zevedei Barbu, fost secretar de redacţie al revistei sibiene “Saeculum”, după 1946 diplomat la Legaţia României de la Londra de unde îşi dă demsia în octombrie 1948. Peste ani el avea să devină autorul unor cărţi de referinţă în domeniul psiho-sociologiei: Development de la pensee dialectique (327p., Paris, 1947), Democracy and Dictatorship (Londra, 1956) şi Problems of historical psychology (Londra, 1960) în care analizează îndeaproape societatea ateniană din vremea lui Pericle, omul grec cuprins în cadrul social, politic şi intelectual pe care îl crează. Cu sprijinul lui Grigore Nandriş (3) Zevedei Barbu a fost profesor în Anglia, din 1953 la Universitatea din Glasgow, apoi în 1959 la Universitatea din Sussex, (iar din 1977 în Brazilia la UnB). Prin cărţile sale, Zevedei Barbu l-a influenţat pe Jean Pierre Vernant (4) care i-a preluat formula “back to the Greek” (v. Nicole Loraux, La tragedie d’Athene, Paris, Seuil, 2005).

Independent de întoarcerea la grecii antici preconizată de Zevedei Barbu(1914-1993), Noica s-a întors şi el la înţelepciunea antică. Întâi luând ore de greacă veche cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta şi care îşi luase ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Rămas în ţară printre prieteni, dar - ca şi Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Alexandru Paleologu, Traian Herseni, C-tin Fântâneru, Blaga, Botta, Vasile Băncilă, etc. -, fără drept de semnătură, Noica dorea să afle prin anii cinzeci “înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însă preocupat şi de Goethe. Scrisese în domiciliul forţat de la Câmpulung şi un Anti-Goethe. Ba avea scrisă şi o carte despre Hegel, dialecticianul răstălmăcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. După anii de chinuri suferite în temniţa politică pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (5) într-un manuscris predat la unica editură bucureşteană ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logică. Aici s-a întors iarăşi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon. Pe urmă a putut să se întoarcă şi la gândirea filosofică românească, aşa cum apăruse ea în momentul de graţie în care Mircea Vulcănescu îşi publicase Dimensiunea românască a existenţei (martie, 1944).

In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinţei. După 34 de ani de la îndepărtarea forţată a filosofului dublat de un economist de geniu, C-tin Noica îi aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale lui Mircea Vulcănescu. În marginea acestora Alexandru Dragomir argumentase ideea că opera unui gînditor “nu are o singură dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final că “Vulcănescu era copleşitor” (ibid.).

La Noica, evocarea Dimensiunii româneşti a existenţei, “cea mai substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însuşi titlul ales. Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din perspectivă românească – luase înfăţişarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaţiei, Noica apasă pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema ontologică, sau problematica fiinţei nu depăşea aspectul interpretării imanentiste a existenţei materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes ştiinţa şi tehnica de ultimă oră.

Dr. Rareş Simu, medic specialist în imunologie clinică şi alergologie: "Vaccinarea are efecte negative chiar şi asupra unui sistem imunitar sănătos".

Toata lumea stie de vaccinare. Din copilarie si pana la batranete suntem somati, sistematic, sa ne lasam injectati. Contra gripei, a tetanosului, a hepatitei, contra... contra... Acceptata de medicina oficiala si mediatizata intens, de la o vreme, apar si semnele de avertisment legate de vaccinare. De obicei, se prezinta numai avantajele vaccinarii si se trec cu vederea sau se minimalizeaza efectele adverse ale vaccinurilor de orice fel. Chiar si printre medici, putini sunt cei care au in vedere aceste aspecte. Intrucat si in revista noastra s-a iscat o discutie pe aceasta tema, ne-am hotarat sa abordam problema vaccinurilor cu un specialist: d-l dr. Rares Simu, imunolog cu mare experienta in lumea virusilor.

"Fiecare pacient ar trebui examinat foarte bine inainte de
vaccinare, ceea ce nu este posibil atunci cand se fac vaccinari pe "banda rulanta""

- Desi vaccinurile se bucura de o reputatie nepatata si au avut, de-a lungul timpului, o importanta de netagaduit pentru sanatatea omenirii, de la o vreme incoace eficienta lor este pusa la indoiala, chiar de catre specialisti. Dvs. in ce tabara sunteti?

- Sincer sa fiu, fac parte din categoria scepticilor, bazandu-ma pe o serie de informatii medicale si pe rezultatele cercetarilor specialistilor din lumea intreaga, care au observat ca nu intotdeauna un vaccin ne poate fi de folos, ci dimpotriva... De altfel, in practica medicala am intalnit numeroase cazuri in care vaccinurile au facut mai mult rau decat bine pacientilor.

- Sa incepem ca in abecedar. Cum actioneaza un vaccin asupra organismului uman?

- In esenta, vaccinarea influenteaza un sistem vital al organismului - sistemul imunitar. Acesta este implicat in organizarea rezistentei impotriva agresiunilor, atat din exteriorul, cat si din interiorul organismului. Atunci cand acesta este dereglat, apar afectiuni grave. Chiar una dintre bolile grave a carei frecventa este din ce in ce mai mare - cancerul - are printre cauze proasta functionare a sistemului imunitar. Mecanismul prin care actioneaza un vaccin este destul de usor de inteles. Se introduce in organism un microb (inactiv), un extract dintr-un microb sau o substanta care seamana ca structura cu un microb. Toate acestea produc o reactie imunitara de aparare, respectiv stimuleaza sistemul imunitar sa produca anticorpi, capabili sa distruga acel microb. Aceasta reactie ramane in memoria organismului, astfel incat, la urmatorul contact cu microbul respectiv, sistemul imunitar il recunoaste rapid si il elimina, fara sa mai apara boala, pe care acesta ar genera-o in mod normal. Trebuie sa remarcam insa doua aspecte importante. In primul rand, reactia de aparare este specifica - apare doar la microbul pentru care a fost creat vaccinul, nu si la alti microbi. In al doilea rand, vaccinarea este eficienta doar inainte de instalarea unei afectiuni, nu si dupa aceea!

- Nimic negativ pana acum. De unde ideea ca vaccinurile pot fi periculoase?

- Va voi explica imediat. Pentru producerea vaccinurilor, se utilizeaza medii de cultura cu embrioni de pui de gaina (din oua) sau cu celule provenite de la animale (de exemplu, creier de maimuta!). Tocmai aceste medii de cultura reprezinta un risc, pentru ca celulele respective nu se pot steriliza intotdeauna si, pe langa vaccin, se poate introduce in organism un microb potential daunator pentru om. Dupa unii cercetatori, chiar aceasta este originea bolii secolului - SIDA! Sa ne oprim putin si asupra principalelor contraindicatii ale vaccinarii, recomandate chiar de catre producatori: sensibilizarea sau alergia la unul dintre componentele vaccinului sau la mediul pe care a fost creat. O alta contraindicatie este reprezentata de o afectiune acuta, mai ales febrila, pe care pacientul o are in momentul vaccinarii. Aceasta stare nu este intotdeauna luata in seama si poate fi una dintre cauzele reactiilor postvaccinale. In acest sens, fiecare pacient ar trebui examinat foarte bine inainte de vaccinare, ceea ce nu este posibil atunci cand se fac vaccinari pe "banda rulanta".

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002) – ”Un iconar de suflete”

„Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

*

Părintele Sofian s-a prelins prin lumea aceasta luminându-o cu chipul, cu viața, cu statornicia și cu lucrarea lui. Din această lumină ne-am împărtășit și noi o vreme, o bucată ruptă parcă din veșnicia iubirii lui Dumnezeu pe care Sfinția sa o trăia deja. Te odihneai privindu-l, ascultându-l, împlinindu-i sfatul… De mai bine de 7 ani, Părintele se odihnește în veșnicia lui Dumnezeu și ne odihnește și pe noi, cei neliniștiți de aici, care îl purtăm în sufletele noastre. Cu fiască dragoste să-l pomenim în rugăciunile noastre către Milostivul Dumnezeu ca să ne umplem și noi de linul și binecuvântarea lui.

*

Născut la 7 X 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, jud. Bălţi, al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La varsta de 14 ani, la Schitul Rughi, jud. Soroca, va intra ca frate de mănăstire. Doi ani mai târziu se înscrie la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe Părintele Patriarh Teoctist, pe Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe Arhimandritul Grigorie Babuş.

La 25 XII 1937 va îmbrăca haina monahală la Mănăstirea Dobruşa, primind numele de Sofian. Doi ani mai tarziu, la 6 VIII 1939, este hirotonit diacon de către Episcopul Hotinului, Tit Simedrea, în Catedrala din Bălţi. Deşi în anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănastirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Caldaruşani. În toamna lui 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”.

La 15 XI 1945 este hirotonit preot la Mănastirea Antim. În vara lui 1958, este arestat şi închis, împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale “Rugul Aprins”. Parintele Sofian cunoştea bine nu numai Filocalia, dar şi tâlcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955).

Între 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică. Despre acei ani declara mai apoi: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinatate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutand fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care il putem afla pe părintele Sofian. La moartea sa, ca şi cu o jumatate de veac în urmă, când l-a adăpostit de tâlharii ce-i cotropiseră ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Bland şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu daca parintele Sofian a aflat până la urma Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei.

În dimineaţa zilei de 14 IX 2002, ziua Inălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. “Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan. “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni.” I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului.

*

Pe scurt, am contabilizat în câteva rânduri momentele mai importante din viața văzută a Părintelui Sofian. Dar viața lui cea nevăzută, viața lui duhovnicească, cine i-o poate măsura? Dar milioanele de rugăciuni, de sfaturi, de gânduri și de gesturi luminate de harul Duhului Sfânt cine i le poate spune? Înaintea lui Dumnezeu – Tatăl i le mărturisesc neîncetat Mîntuitorul Hristos, Maica Domnului, Sfinții și Îngerii pe care Îi iubea, cu care vorbea și pe care Îi zugrăvea. Înaintea Lui le mărturisim și noi, oamenii care am beneficiat de prezența și rugăciunea lui și care nădăjduim să beneficiem și acum…

*

Întru pomenirea Părintelui Sofian în împărăția inimilor noastre

oferim spre citire cartea

Părintele Sofian Boghiu – Un iconar de suflete.

Sursa:

http://patermihail.wordpress.com/2010/02/26/parintele-arhimandrit-sofian-boghiu-1912-2002-un-iconar-de-suflete/#more-285

Mircea Vulcănescu: Ispita dacică. Despre sufletul românesc.

Determinarea componentelor unui suflet naţional nu-i o problemă uşoară. Conceptul chiar de suflet naţional, de ethos, e supus discuţiei şi, ca atare, spre a evita neclarităţi, se impune să lămurim, în prealabil, planul pe care se va situa această expunere. Planul acesta nu poate fi decât planul unei psihologii colective diferenţiale, adică domeniul unor reacţiuni ale sufletului omenesc, tipice pentru o anumită colectivitate. Ce înseamnă însă reacţiunea tipică a unui colectiv? Înseamnă, în primul rând, reacţiunea statisticeşte predominantă, nu reacţiunea numericeşte uniformă; altfel zis, într-un colectiv, caracterizat din punct de vedere tipic cu o anumită reacţiune, se poate întâmpla ca anumiţi indivizi să manifeste altă reacţiune decât cea tipică, fără ca totuşi prin aceasta să se altereze caracteristica ansamblului.

Cum e însă posibil să se caracterizeze un colectiv ale cărui reacţiuni nu au făcut obiectul unei asemenea inventarieri numerice?

Aici, intervine procedeul sintetizator al spiritului omenesc, care intuieşte de-a dreptul frecvenţa anumitor însuşiri şi o transformă în caracteristica definitorie pentru grup.

Când se spune astfel că francezul este clar, germanul profund ori americanul practic, aceasta nu înseamnă că nu există şi unele nebulozităţi la cei dintâi, unele super­ficialităţi la ceilalţi ori unele fapte dezinteresate la cei din urmă.

Înseamnă numai că ceea ce mintea omenească întâlneşte mai frecvent şi determină drept caracter de recu­noaştere a grupului sunt cele trei însuşiri amintite.

Când vorbim deci de un suflet naţional, nu putem face abstracţiune de o anumită viziune intuitivă a materialului asupra căruia vorbim.

Acei care, ocupîndu-se de realităţi sociale, cred că pot face abstracţiune de asemenea viziuni intuitive şi folosi metodele riguroase ale ştiinţelor experimentale, să ne ierte, deci, că nu vom avea pretenţia să ne aşezăm pe te­renul pe care cearcă să se aşeze şi pe care noi îl contestăm şi pentru dânşii.