Bucureşti: "Marşul tăcerii", de 1 Iunie.

Pe data de 1 iunie, Pro Vita Bucureşti organizează Marşul Tăcerii. Un marş pentru dreptul la viaţă al copilului născut şi nenăscut. Copiii şi mamele lor au nevoie de sprijinul nostru. Problemele sunt multe dar nu avortul este soluţia.

Avortul distruge suflete şi vieţi. Avortul lasă urme atât fizice cât şi psihice. Femeia merită respectul şi grija noastră. Prin avort ea este înjosită, tratată cu dispreţ, fără milă.

Susţine acest marş, vino alături de noi. Ajută oamenii să conştientizeze că viaţa începe din momentul concepţiei.

Sufletul unui copil depinde de alegerea ta. ALEGE VIAŢA!

Copiii nenăscuţi nu pot striga şi nici nu pot răspunde dacă-şi doresc sau nu viaţa. Suntem acolo pentru cei care nu pot face nimic pentru a se apăra.

Punctul de întâlnire va fi în parcul Tineretului, intrarea de la cluburile de tenis Livone (intre gura de metrou Brancoveanu si Cimitirul Catolic) la ora 17. Ne vom opri la Biserica Eroii Revolutiei unde vom aprinde lumânări şi vom depune flori.

Participă împreună cu noi pe 1 iunie la Marşul Tăcerii. Nu vom striga şi nu vom da interviuri, prin tăcerea şi sobrietatea noastră vom comemora, fără a învinovăţi pe nimeni, viaţa curmată a milioane de copii în România.

Viaţa este un dar şi merită să fie respectată ca atare!

—
Contact: Roxana Goci, tel. 0744 982 925, roxana at provitabucuresti.ro
Sursa: Provita, Bucuresti

Predica Părintelui Ilie Cleopa la Duminica I după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor). Despre cinstirea sfinţilor şi a îngerilor

Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36)

Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură zicîndu-se: Prin sfinţii care sînt pe pămîntul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dînşii (Psalm 15, 3). Tocmai de aceea, noi, creştinii ortodocşi, cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu săvîrşeşte în chip minunat voile Sale cu dînşii. Trebuie de la început să vă spun că Biserica Ortodoxă face deosebire între adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, şi venerare sau cinstire, pe care o dăm sfinţilor şi îngerilor Lui, care slujesc la mîntuirea sufletelor noastre. La aceasta ne învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Îngerii nu sînt oare toţi duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfinţilor este de a lăuda pe Dumnezeu prin ei, după mărturia Sfintei Scripturi care ne îndeamnă la aceasta zicînd: Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui (Psalmi 159, 1).

Aşadar, noi cinstim pe sfinţi şi aducem laudă lui Dumnezeu direct şi indirect. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne arată că cine cinsteşte pe sfinţi, pe El Îl cinsteşte, căci a zis: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte (Matei 10, 40).

Noi venerăm pe sfinţi, pentru că ei sînt prieteni ai lui Dumnezeu, după mărturia Mîntuitorului care a zis către sfinţii Săi ucenici: Voi sînteţi prietenii Mei (Ioan 15, 14). Şi în alt loc al dumnezeieştii Scripturi ni se arată că sfinţii sînt prietenii lui Dumnezeu, zicînd: A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8).

Noi cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu şi cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, căci: Sfinţii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinţi nu înţelegem pe cei ce se numesc creştini doar cu numele; ci pe cei care s-au desăvîrşit prin fapte bune şi au urmat întru totul lui Hristos. Căci Mîntuitorul numai Apostolilor şi celor asemenea lor a zis: Adevărat grăiesc vouă, că voi cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii al lui Israel (Matei 19, 28).

Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.

Cinstim pe sfinţi şi le cerem ajutor în necazuri căci ei se roagă pentru noi şi rugăciunea lor este primită de Dumnezeu. Ascultă ce zice Dumnezeu lui Abimelec, regele Gherarei, cînd acesta, din neştiinţă, voia să ia de soţie pe soţia lui Avraam: Dă înapoi femeia omului aceluia, că este prooroc şi se va ruga pentru tine, şi vei fi viu. Iar de nu o vei da înapoi, să ştii bine că ai să mori şi tu şi toţi ai tăi (Facere 20, 7).

Auzi ce zice Dumnezeu către Elifaz Temaniteanul şi cei doi prieteni ai lui, care supăraseră pe sfîntul şi dreptul Iov: Acum luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi-le pentru voi ardere de tot; iar robul Meu Iov să se roage pentru voi. Din dragoste pentru el voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucît n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov. Şi au făcut cum le spusese Domnul, şi Domnul a primit rugăciunea lui Iov (Iov 42, 8-9).

Iată ce zice Sfîntul Apostol Pavel: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de cîte ori îmi amintesc de voi, căci pururea în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filipeni 1, 3-4). Altă dată zice: Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducîndu-ne aminte neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru de lucrul credinţei voastre (I Tesaloniceni 1, 2-3). În alt loc iarăşi zice: Pentru aceasta ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa (II Tesaloniceni 1, 11). Şi iarăşi: Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele ca Dumnezeu... să vă dea vouă duhul înţelepciunii... (Efeseni 1, 16-17). Sau: Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvîrşirea voastră (II Corinteni 13, 9). Acelaşi Apostol Pavel îi scrie şi lui Timotei: Mulţumesc lui Dumnezeu, pe Care Îl slujesc, ca şi strămoşii mei, într-un cuget curat că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele (II Timotei 1, 3).

Deci, fraţii mei, cîtă datorie avem noi de a cinsti şi a ne ruga sfinţilor şi îngerilor, dacă ei sînt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), cetăţeni ai casei lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), slugi ale lui Dumnezeu (II Timoteni 1, 3); Psalmi 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7) şi au putere de la Dumnezeu ca să facă mari şi înfricoşate minuni (Ieşire 7, 10; Evrei 11, 29; 11, 35; Luca 9, 1-2). Îngerii au vestit oamenilor zămislirea şi naşterea Mîntuitorului (Matei 1, 20-21; Luca 1, 30); Învierea Domnului (Matei 28, 5-7); Înălţarea la cer şi a doua venire (Fapte 1, 11); zămislirea Sfîntului Ioan Botezătorul (Luca 1, 13-17) şi alte nenumărate taine ale lui Dumnezeu către neamul omenesc.

Sfinţii şi îngerii, se roagă pentru noi (Ieşire 32, 31-32); aud rugăciunile noastre (II Petru 1, 15; Daniel 10, 11; Luca 16, 27); duc rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu pentru noi (Apoc. 5, 8-14).

Sfinţii au posibilitatea în cer de a sluji la Dumnezeu pentru oameni şi a contribui la mîntuirea acestora. Acest lucru ni-l arată luminat dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Şi cînd a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrîni au căzut înaintea Mielului, avînd fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor (Apocalipsă 5, 8).

Aşadar, fraţii mei, prea întunecat la minte şi prea orbit la înţelegere să fie cineva ca să nu înţeleagă cît de mare este datoria noastră, a creştinilor, de a ne ruga, de a cinsti şi de a chema în ajutor pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre care le facem zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu.

Să punem o întrebare. Este cunoscut numărul sfinţilor? Dar al îngerilor? Nimeni nu ştie numărul sfinţilor şi al îngerilor. Despre numărul lor spune Sfînta Scriptură: Număra-voi pe ei şi mai mult decît nisipul se vor înmulţi (Psalm 138, 18). Arătînd şi stăpînirea lor asupra diavolilor şi a patimilor zice: Foarte s-a întărit stăpînirea lor". Necunoscut este şi numărul îngerilor lui Dumnezeu cum ne arată Sfînta Scriptură: Cine poate să numere oştile sale? (Iov 25, 3; Psalm 67, 18; Daniel 7, 10).

Dacă poate mult rugăciunea stăruitoare a unui drept care se lucrează (Iacob 5, 16), oare cît poate rugăciunea milioanelor de sfinţi înaintea lui Dumnezeu, care L-au mărturisit înaintea oamenilor şi şi-au pus sufletul pentru El? Dacă numai un prieten al lui Dumnezeu, Avraam, a avut atîta trecere la Dumnezeu, ca să mijlocească pentru Lot, nepotul său, împreună cu cei din Sodoma şi Gomora (Facere 18, 30-33; 19, 1-28) apoi cîtă trecere au înaintea lui Dumnezeu toţi sfinţii care L-au iubit, I-au slujit şi şi-au pus sufletul pentru dragostea Lui?

De aceea, fericiţi şi de trei ori fericiţi sînt acei creştini care cinstesc pe sfinţii lui Dumnezeu, le cer ajutor în rugăciuni şi îi pun mijlocitori către Dumnezeu în această viaţă de pe pămînt. De asemenea, amar de acei creştini rătăciţi de la adevărata credinţă, care nu cinstesc şi nu pun rugători pe sfinţi şi pe îngeri către prea veşnicul şi înduratul Dumnezeu. Unii ca aceştia vor avea multă ruşine şi amară durere cînd va veni Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, înconjurat de toţi îngerii şi sfinţii Lui, ca să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale (Zaharia 14, 5; Matei 16, 27; Psalmi 61, 11; 27, 6; Proverbe 24, 12; Romani 2, 6; Ieremia 17, 10; 32, 19; Înţelepciunea lui Sirah 17, 18; Matei 25, 31).

Iubiţi credincioşi,

Biserica Ortodoxă cinsteşte în chip deosebit pe sfinţi şi îngeri, rînduindu-le în calendar cîte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni şi icoane pictate cu chipul şi numele lor. Celor mai renumiţi dintre sfinţi, precum: Maica Domnului, Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Spiridon, mari făcători de minuni, Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, Varvara şi Ecaterina şi mulţi alţii se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată, cu priveghere, cu litie şi acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinţilor mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor locaşuri şi localităţi. De asemenea, majoritatea credincioşilor noştri poartă nume de sfinţi, pe care le primesc din botez şi sînt încredinţaţi de mici în grija sfinţilor respectivi, cărora le cer ajutor în toate încercările vieţii.

Dar, întrucît o mare parte din sfinţi şi cuvioşi au rămas necunoscuţi, nefiind trecuţi în vechile sinaxare şi martirologii creştine, Biserica Ortodoxă a rînduit ca o dată pe an, prima Duminică după Rusalii să fie închinată în cinstea tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, de la Hristos pînă astăzi. Această cinstire comună a tuturor sfinţilor o săvîrşim în Duminica de astăzi, denumită "Duminica Tuturor Sfinţilor". Între aceştia, se cinstesc mai multe sute de sfinţi şi cuvioşi români, cei mai mulţi necunoscuţi.

După ce am arătat la început de ce trebuie să cinstim pe sfinţi, să vedem acum cine poate fi cinstit ca sfînt? Sfinţii fiind creştini desăvîrşiţi în rugăciune, în smerenie, în înfrînare şi mai ales în dumnezeiasca dragoste, mulţi dintre ei primeau daruri duhovniceşti deosebite încă din viaţă. Astfel unii aveau darul rugăciunii inimii, cea mai înaltă rugăciune creştină. Alţii aveau darul lacrimilor, al înfrînării, al tăcerii duhovniceşti, al smereniei şi al desăvîrşitei iubiri pentru toată zidirea. Alţi sfinţi se învredniceau de daruri miraculoase, văzute, ca: vindecarea bolilor, cunoaşterea celor viitoare, înţelegerea gîndurilor, izgonirea duhurilor necurate. Încă şi după mutarea din trup moaştele lor rămîn întregi, nestricate şi fac vindecări miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moaştele sfinţilor sînt venerate de credincioşi, care primesc sănătate, binecuvîntare şi ajutor.

Deci sfinţi pot fi cei care au dreapta credinţă, care duc pe pămînt viaţă cu totul sfîntă, cei care iubesc desăvîrşit pe Dumnezeu şi pe oameni, cei care se roagă neîncetat cu adînc de smerenie şi sînt gata să-şi dea şi viaţa pentru Biserică. Semne ale sfinţeniei sînt darurile facerii de minuni.

De aceeaşi cinstire se bucură în Biserică şi în casele credincioşilor noştri Sfinţii Îngeri. Mai ales Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sînt deosebit de cinstiţi, iar prin sate şi oraşe se află numeroşi creştini care le poartă numele şi biserici înălţate în cinstea lor.

Pelerinajul de Rusalii: 10.000 de maghiari au vizitat fosta graniţă a Imperiului Austro-Ungar de la Ghimeş-Făget

Pelerinii maghiari au vizitat locul fostei granite austro-ungare. Aproximativ zece mii de maghiari din Romania si Ungaria au vizitat duminica fosta granita a Imperiului Austro-Ungar din localitatea Ghimes-Faget, judetul Bacau, relateaza Agerpres. Pelerinii au mers sa vada ruinele cetatii Rakoczi si vechile fortificatii de granita si au depus acolo flori sau au lasat steagul Ungariei, in semn de amintire.

In timpul diminetii, unii dintre pelerinii veniti la procesiunea de Rusalii au asistat la slujba oficiata in manastirea franciscana de la Sumuleu Ciuc, dupa care au pornit cu autocare, masini personale sau chiar pe jos catre ceea ce ei numesc “granita de o mie de ani”. Aici se afla cel mai estic canton al cailor ferate maghiare de pe vremea Imperiului Austro-Ungar, care a fost renovat si unde a fost amenajat un mic muzeu.

Peste 2.000 de turisti maghiari au venit in zona cu doua trenuri turistice speciale, ‘Rapidul Secuiesc’ si ‘Expresul Sumuleu’.

Circulatia rutiera pe DN 12C, care face legatura intre Miercurea Ciuc si Ghimes Faget, a fost serios perturbata timp de aproximativ sase ore, din cauza numarului foarte mare de autoturisme si autocare cu turisti, care au format o coloana de peste 15 kilometri.

Pelerinii ajunsi in zona fostei granite a Imperiului Austro-Ungar au asistat la slujbe religioase si la spectacole artistice si, la fel ca in fiecare an, au urcat la ruinele fostei cetati construite de principele Rakoczi in 1624 ca vama si unitate de graniceri, situata la cea mai estica limita a fostului Imperiu Austro-Ungar. Ei au depus aici flori sau au lasat cate un steag al Ungariei.

In zona vizitata de turistii maghiari se mai afla si un monument intitulat ‘Monumentul Istoric al Tuturor Maghiarilor’. Acesta este compus din cinci stalpi funerari sculptati in lemn, reprezentand Ungaria cu cele patru zone istorice pe care le-a pierdut in urma Tratatului de la Trianon. Monumentul este creatia unui artist plastic maghiar si a fost inaugurat in urma cu cativa ani. In 2008, locul respectiv a fost vizitat si de presedintele Ungariei, Solyom Laszlo.

Sursa: www.hotnews.ro

Horea, tras din nou pe roată la Sfântu Gheorghe

Jurnalul National a intreprins un demers cu adevarat national si a prezentat, cu o impresionanta documentare, dezbaterea destinata schimbarii denumirilor romanesti ale strazilor si pietelor din Sfantu Gheorghe. Carmen Anghel si Luminita Ciobanu, prezente la fata locului, au observat si cum in sala de sedinte trona steagul Ungariei (foto) desi nu avea loc nici o vizita oficiala din tara vecina si neprietena. Actul este pedepsit contraventional de lege. Daca o aplica cineva. Prezint intreaga relatare:

“Vă place, nu vă place, 75% dintre locuitori vorbesc limba maghiară!”, spune primarul din Sfântu Gheorghe, Antal Árpád András.

România. Judeţul Covasna. Municipiul Sfântu Gheorghe. 6 mai a.c. Dezbatere publică la Primărie. Tema: schimbarea denumirilor unor străzi, pentru a se înlătura “rămăşiţele” comuniste.

În sala de şedinţe a Consiliului Local aveam să asistăm la dezbatere: analiza unor probleme de interes local, îmbinată cu persiflări la adresa minorităţii de pe plan local: românii. Numeroase intervenţii în limba maghiară, traduse, pe scurt, de primarul Antal Árpád András, şi, la fel de evaziv, de un salariat al Primăriei.

Nimic ieşit din comun ar spune unii. Cum în Legea administraţiei publice locale 215/2001, republicată şi completată se precizează la art. 42 alin. 2 că “în consiliile locale în care consilierii locali aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din numărul total, la şedintele de consiliu se poate folosi şi limba maternă”, probabil, din obişnuinţă, şi dezbaterea publică a fost supusă aceloraşi prevederi. Totuşi, acelaşi act normativ spune că “în aceste cazuri se va asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română”.

Am studiat lista străzilor propuse la rebotezare. Am aflat că vor fi înlocuite 34 de denumiri de străzi, în timp ce alte nouă artere de circulaţie urmează a-şi primi “botezul”, fiind nou-înfiinţate.
Consiliul Local al municipiului Sfântu Gheorghe are 21 de consilieri. Românii, şi în consiliu, ca şi în oraş şi în zonă, sunt puţini. Conform situaţiei expuse pe pagina de web a Primăriei, trei aleşi locali sunt reprezentanţi ai Alianţei Românilor, iar unul este independent.

Reprezentanţii comunităţii româneşti s-au opus schimbării denumirilor atâtor străzi, subliniind că “generează cheltuieli inutile pe timp de criză”. Şi, dincolo de înlocuirea denumirilor “învechite”, comunitatea românească, prin vocea dr Ioan Lăcătuşu, preşedintele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, i-a rugat pe aleşii locali să reflecteze asupra propunerilor, că nu e bine să “sfidăm personalităţile-simbol ale spiritualităţii româneşti, cum este cazul Străzii Horea, Cloşca şi Crişan”.

“Am rămas surprins când am văzut astăzi, la agenţiile de presă, că Horea Cloşca şi Crişan nu ar avea nici o legătură cu istoria acestei zone. Asta îmi aminteşte de dezbaterile în care s-a propus ca Şcoala de Cooperaţie să poarte numele «Constantin Brâncuşi». S-a spus că Brâncuşi nu a avut contact cu zona, deşi era cunoscut în toată lumea. S-a spus că nu plătesc cetăţenii! Plătim cu toţii. (…) Considerăm că sunt cu totul altele priorităţile oraşului. Una dintre acestea este reabilitarea Pieţei Mihai Viteazul, din centrul municipiului, care a ajuns ruşinea întregii comunităţi”, a subliniat dr Ioan Lăcătuşu.

Sfânta Treime – Dumnezeul nostru. Cuvinte vii ale Sfântului Antim Ivireanu şi ale părintelui de statură filocalică Dumitru Stăniloae.

Cuvânt al Sfântului Antim Ivireanul la Duminica Preafintei Troițe

Toate lucrurile şi făpturile lumii aceştia sânt îndo­ite, unele sânt cu suflare, iar altele fără de suflare. Pietrele, zic, sânt fără de suflare căci nici crescu, nici să înmulţeşte, iar ierburile şi copacii sânt cu suflare căci cresc şi să înmulţesc, iar nu să chiamă mişcătoare, de vreme ce n-are mişcare, ci numai creştere. Iar desăvârşit mişcare au dobitocele şi mai mult omul căci creşte şi să înmulţeşte, să împuţinează şi umblă din loc în loc; pentru aceia să chiamă mişcătoare. Dar sânt şi trecătoare şi stricăcioase căci să facă din ceia ce este în ce nu este. Omul are înce­pere, are şi sfârşit, iar Dumnezeu nu are nici o stricăciune, nici creştere, pentru aceia să cheamă fără de început, fără sfârşit, că de ar fi avut Dumnezeu început, au sfârşit, ar fi ca şi celelalte zidiri, ci pentru căci este fără început şi fără sfârşit, pentru aceia este Dumnezeu şi Împărat tu­turor zidirilor. Acestea le-am zis ca să pricepeţi câtă des­părţire au zidirile de Dumnezeu.

Iar la Sfânta Troiţă nu este nici o despărţire, căci Tatăl naşte, Fiul să naşte de la Tatăl, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, iar după fire nimic nu să desparte. Nici la praznicele cele dumnezeieşti iarăş n-au nici o despărţire, adecă la praznicul Naşterii lui Christos să prăznuieşte Fiul născut, Tatăl şi Duhul Sfânt dimpreună. Aşijderea, şi la sărbătorea de astăzi care să prăznuieşte Duhul Sfânt deosebi, este deplină iarăş Preasfânta Troiţă. Când vei auzi Dumnezeu, atunci să ştii că să cinsteşte Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Troiţă de-o fiinţă, precum zice Sfântul Grigorie.

Ce este dar sărbătoarea de astăzi? Ascultaţi! Această sărbătoare este veche, că o avea şi jidovii nu pentru Sfânta Troiţă, ci pentru căci după paş­tele lor număra şapte săptămâni şi atunci făcea Rusaliile căci jidovii avea de cinste numărul al şaptelea. Şi pen­tru ce? Pentru căci în şase zile au făcut Dumnezeu toate, iar a şaptea S-a odihnit. Şapte sânt darurile Sfântului Duh, precum zice Isaia: duhul înţelepciunii, duhul priceperii, duhul cunoştinţei, duhul bunei credinţe, duhul puterii, duhul sfatului, duhul temerii. Şapte roduri sânt ale Du­hului Sfânt, precum zice Pavel: dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, credinţa, blândeţele şi înfrânarea pohtelor. Casa înţelepciunii este întărită pe şapte stâlpi, precum zice So­lomon, adecă are biserica noastră şapte cete: proorocii, apostolii, dascălii, puterile, darurile tămăduirilor, ajuto­rinţele, neamurile limbilor. Piatra lui Zorovavel şapte ochi avea. De şapte ori în zi să cade să să laude Dumnezeu, precum zice David: a şaptea era Enoh de la Adam şi s-au mutat de Dumnezeu. Cu şapte trâmbiţe şi cu şapte încungiurări au căzut zidurile Ierochanului. Cu şapte pâini au săturat Christos patru mii de oameni în pustie. Pentru aceasta dar, cinsteau jidovii a şaptea săptămână după paşti care sânt cincizeci de zile, iar noi nu cinstim zioa de as­tăzi pentru cinstea al şaptelea număr, ci pentru căci as­tăzi să prăznuieşte Sfânta Troiţă şi Pogorârea Duhului Sfânt de au luminat pre Apostoli. Că după ce Părintele cel ceresc S-au uitat din lăcaşul Său cel prea înalt şi au văzut făptura mâinilor sale tirănindu-se de diavol, nu o au lăsat-o până în sfârşit, ci au trimis pre Unul Născut Fiiul Său propovăduind împărăţia cerului şi făcând minuni. Mulţi au crezut în El mântuind neamul nostru din tira­nia diavolului. Ales-au din toţi doisprezece, cărora le-au dat putere să facă ca şi Dânsul, i-au învăţat cele trebuincioase, iar când au vrut să Să înalţă le-au zis: „Să nu să despartă din Ierusalim până ce va trimite pre Duhul cel Sfânt să-i lumineze şi să le aducă aminte toate cele ce-i învăţase El şi să-i înveţe a vorbi toate limbile ale tuturor oamenilor din lume”.

Părintele Profesor Ilie Moldovan: De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în graiul şi sufletul românesc.

Etnogeneza.

De la Cincizecime la Epicleza Sfintei Liturghii, una şi aceeaşi prezenţă divină în grai şi suflet românesc.

Ceea ce a însemnat Pogorârea Sfântului Duh în faptul transfigurării limbii latine străromâne a rămas să însemne Epicleza liturgică, cu semnificaţia acesteia de a pogorî focul Sfântului Duh pe masa Sfântului Altar, în vederea transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului, dar nu mai puţin de împărtăşire credincioşilor de darurile actului Învierii şi al Înălţării la cer a Mântuitorului.. Minunea Cincizecimii este, aşadar, identică cu minunea euharistică. Nu cuvintele epiclezei produc minunea, ci prezenţa şi puterea Sfântului Duh, invocat prin cuvinte care de fapt vestesc Miracolul Euharistic, după cum îi şi descoperă acestuia intervenţia lui divină. E vorba despre acea intervenţie ale cărei rezultate se răsfrâng asupra întregii vieţi creştine, de la cântarea îngerească ce însoţeşte această viaţă şi până la paradisul etnic pe pământ străbun. O anumită prezenţă divină în graiul strămoşesc nu se păstrează decât printr-o legătură neîntreruptă, susţinută tot prin darurile Sfintei Liturghii, pe care memoria neamului, cu denumirea de „tradiţie sfântă”, o menţine în act şi o exprimă în mărturisirea dumnezeirii Sfintei Euharistii. Astfel, mărturisind: „Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Duhul cel Ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţite Treimi închinându-ne!” (Imn liturgic al împărtăşaniei), ne raportăm nu doar la conţinuturile Sfintei Euharistii, ci chiar la puterea creatoare a etnogenezei poporului român, în sensul în care „Cuvântul” învederat de „lumina cea adevărată”, transfigurat de „Duhul cel ceresc”, se îngemânează cu „credinţa cea adevărată”, în vederea realizării prin împărtăşire a „comuniunii cea întru iubire a credincioşilor mărturisitori”, precum mai înainte am văzut, act căreia îi conferim numele de etnogeneză. Căci această „comuniune este înregistrată de conştiinţă nu doar ca o făgăduinţă a unei vieţi viitoare, ci ca o posedare a unei vieţi veşnice, fiind o posedare „hic et nunc”, a acestei vieţi veşnice şi ca atare oferită de pe acum în Taina Euharistiei. Astfel, odată cu pătrunderea veşniciei în timp, datorită acestui miracol Euharistic are loc naşterea unui neam nou, adică apariţia unui popor al lui Dumnezeu, fenomen căruia pe drept cuvânt putem să-i spunem „etnogeneză”, izvor al unei prezenţe divine în grai şi suflet românesc.

Limba română privită în perspectiva sintezei daco-romane. Creştinismul nostru, care se află la temelia sintezei daco-romane, este apostolie, noi fiind opera propovăduirii Evangheliei lui Hristos, pe linia celor două izvoare ale încreştinării înaintaşilor noştri în epoca primară. Încredinţaţi fiind prin Învierea Domnului, în lumina Pogorârii Sfântului Duh, de marile taine ale noii vieţi creştine, Sfinţii Apostoli au ieşit la semănarea Cuvântului lui Dumnezeu, vestind venirea Împărăţiei Cerurilor. E de precizat însă că misiunea încreştinării daco-sciţilor, deci a strămoşilor noştri de la Dunăre şi Carpaţi, a aparţinut Sfântului Apostol Andrei, despre care Patriarhul Proclu al Constantinopolului a spus că a avut pământul Daco-Sciţiei cu lemnul Sfintei Cruci, proprie şi semnificativă denumire a Cuvântului lui Dumnezeu. Numai că acest lucru nu înseamnă suprimarea din sinteza daco-romană a adevărului, datorită căruia limba noastră a fost şi rămâne dependentă de evenimentul Cincizecimii. De la acest eveniment, la care au luat parte unii din strămoşii noştri romani, primii din neamul nostru care au primit Sfântul Botez chiar cu ocazia aceasta (Fapte 2, 41), derivă în limba noastră identitatea dintre „a fi botezat” şi a „fi român”. Aşadar, român nu este decât cel care a primit botezul de foc al Duhului. Sub înrâurirea „dreptei credinţe”, cuvintele de origine latină primesc noi înţelesuri şi luminoase iradieri de înţelepciune, descoperind în ele intervenţia Sfântului Duh. Elementul transfigurator al prezenţei divine face una cu spiritul de comuniune ce se manifestă prin grai, susţinând cauza etnogenezei însăşi. Revenind la strămoşescul romanus, din care a derivat apelativul român, vorbim de etinomul care a dobândit, încă din etnogeneză, sensul primar de creştin, identitatea romanus-christianus fiind ferm atestată istoric de Niceta de Remesiana. De fapt, apelativul de român a avut menirea să-i indice pe toţi cei din noul neam apărut în istorie ca pe unii ce aparţin aceluiaşi crez şi-L mărturisesc, sub adumbrirea Duhului Sfânt, pe Iisus Hristos Domn, prin Înviere, şi Pantocrator, prin Înălţarea la cer, cum am fi putut să păstrăm, în cele mai de seamă tradiţii ale sărbătorilor împărăteşti de la noi „ecouri liturgice din etnogeneză”, dacă nu am fi avut în zestrea noastră calendaristică un text liturgic de limbă română, încă din perioada plăsmuirii neamului românesc? Pledând pentru o liturghie în limba română, de incontestabilă origine apostoli-euharistică, va trebui să revenim cu dovezi suplimentare în studii viitoare.

Liturghia cosmică.

Prezenţa divină din graiul românesc îngemânată euharistic cu aceeaşi prezenţă a paradisului etnic românesc. Dacă în fiecare lucru creat, în propria lui raţiune divină, se află împlântat de către Logosul creator un principiu interior, acesta nu este altul decât cel pe care îl putem identifica şi în grai în condiţia lui sonoră. Fiind vorba despre o raţiune divină, a cărei descoperire în grai are un caracter ancestral, de origine etnogenezică, identificarea uneia şi aceleiaşi raţiuni în natură are un caracter cosmic. Descoperirea celei dintâi îi aparţine Liturghiei euharistice, descoperirea celei de a doua aparţine unei liturghii cosmice. Ceea ce face posibilă îngemânarea la care ne raportăm este prezenţa închinătorilor la sfânta slujbă, oameni şi îngeri, adică credincioşi ai Sfintei Biserici, vii şi adormiţi, precum şi îngeri ai Domnului, slujitori în cer şi pe pământ. Să luăm drept punct de plecare un moment liturgic semnificativ „heruvicul”, în prima fază a perceperii misterului liturgic. Cuvintele acestui imn bisericesc: „Noi care pe heruvimi, cu taină închipuim şi Făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem”, ne introduce în celebrarea liturgică a unei anumite etape din urcuşul duhovnicesc ce ne suie spre „Altarul cel mai presus de ceruri” şi pe care îl urcăm împreună cu îngerii Domnului. Acestei etape din Liturghia euharistică îi corespunde aceeaşi etapă din liturghia cosmică, descoperindu-ne astfel unele din cele mai frumoase şi înălţătoare aspecte ale paradisului nostru etnic. Verbul „a închipui” din cuvintele imnului heruvimic nu trebuie înţeles într-un sens analogic, al unei simple asemănări (drept) a noastre cu îngerii din cer, ci drept o stare de unire într-un cuget cu puterile cele de sus, ca împreună cu acestea, fii unui neam, purtător al unui model divin transcendent, să ofere euharistic creaţia înapoi lui Dumnezeu cu mulţumire. Legătura pe care noi o avem în acest cadru liturgic cu îngerii Domnului este, în acelaşi timp şi legătura pe care o avem cu frumuseţile ce ni se revelează pe pământ, câtă vreme aceste frumuseţi îşi au izvorul în chipul lui Hristos cosmic, pe care îl face prezent Miracolul Euharistic în Sfânta Liturghie, cu anticipaţie însă îl descoperă şi într-un „heruvic” al liturghiei cosmice. Într-adevăr imnul îngeresc al liturghiei cosmice ne acordă o deosebit de însemnată şansă şi anume de a surprinde glasul care provine din taina pe care o poartă cu sine făptura, atunci când armonia culorilor firii se preface în cântare. Demn de remarcat e adevărul că numai celebrarea liturgică face să răsune această cântare, căci numai îngerii Domnului ne revelează raţiunile divine ale lucrurilor şi tot numai ei sunt în stare să le împărtăşească minţii şi inimii curate omeneşti. Cântarea din sânul liturghiei cosmice, tainică traducere a frumuseţii paradisului etnic, este surprinsă pe coardele lirei sufletului românesc, care se îmbogăţeşte limba românească, rămânând credincioasă tainei care i-a dat fiinţă: Cincizecimea. E adevărat, însă, şi aceea că pierderea acestei prezenţe divine din limbă, posibilă la modul individual al cuvântului, înseamnă o gravă trădare a raţiunii umane însăşi, precum şi a destinului ei. După cum se ştie, încă de la săvârşirea primului păcat, în Eden, s-a produs şi căderea cuvântului. Şi tocmai de la căderea cuvântului, de la pervertirea lui lăuntrică, s-a introdus stricăciunea în întreaga lume, întrucât prin cuvânt a apărut în existenţă minciuna, al cărui tată este diavolul. Desigur, e o pierdere a harului pe care graiul îl deţine din etnogeneză, dar al noului paradis. E drept şi aceea că acest har care împreună prezenţa divină din limbă cu contemplarea pământului strămoşesc, nu trezeşte doar o emoţie estetică, ci mai presus de orice inundă sufletul de sensul tainic al auzirii Cuvântului creator al lui Dumnezeu în natură. Semnificaţiile implicării raţiunilor divine din creaţie, prin mijlocirea îngerilor, în tainele graiului şi sufletului românesc, precum şi ale prezenţei divine din limbă asupra virtuţilor paradisului nostru etnic sunt din punctul de vedere al unei eficienţe formative din cele mai importante.

O degradare sau pervertire lăuntrică a cuvântului, prin care se pierde prezenţa divină a limbii, făcând loc introducerii otrăvii păcatului, a desfrâului şi a minciunii, ca şi a oricărei trădări spirituale, nu-şi găseşte un alt prilej de izbăvire decât acela pe care îl oferă regăsirea frumuseţii paradisului etnic, în strălucirea de lumină a liturghiei cosmice. Într-o altă perspectivă în care glasul pământului a amuţit, paradisul etnic este călcat în picioare, steaua polară a unui destin istoric şi-a pierdut direcţia, dar a mai rămas limba strămoşească să aprindă în acest întuneric o nădejde, putem fi siguri că acestei singure scântei transfiguratoare i se adaugă conştiinţa vredniciei sufletului românesc din etnogeneză, întrucât aduce cu sine certitudinea unei prezenţe divine, zestrea supremă a Cincizecimii care ne garantează nemurirea. E cazul în care limba părintească, considerată în propria ei valoare, deţine cheia de aur a deschiderii drumului spre paradisul etnic românesc, regăsire în Împărăţia inaugurată de Hristos-Domnul pentru noi pe pământ. Încercând să răspundem la această întrebare: care din aceste două puteri divine, limba sau paradisul etnic sunt foarte regeneratoare de neam, ne vedem în situaţia de a mai aduce în cauză descoperirea încă a unui izvor al prezenţei dumnezeieşti, făcând şi acesta parte din comoara cu care am fost înzestraţi la Cincizecime: martiriul.

- fragment dintr-un material apărut în revista Veghea - Prezenţa divină în limba noastră, generatoare şi regeneratoare de destin românesc şi pământ străbun.

Predică la Rusalii a Sfântului Nicolae Velimirovici

Ioan 7:47-53; 8:1-2 / Fapte 2:1-1

In ziua cea din urma - ziua cea mare a sarbatorii - Iisus a stat intre ei si a strigat, zicand: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau sa-L primeasca acei ce cred in El. Caci inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit.

Deci din multime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevarat, Acesta este Proorocul. Iar altii ziceau: Acesta este Hristosul. Iar altii ziceau: Nu cumva din Galileea va sa vina Hristos? N-a zis, oare, Scriptura ca Hristos va sa vina din samanta lui David si din Betleem, cetatea lui David? Si s-a facut dezbinare in multime pentru El. Si unii dintre ei voiau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mainile pe El. Deci slugile au venit la arhierei si farisei, si le-au zis aceia: De ce nu L-ati adus? Slugile au raspuns: Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste Acest Om.

Si le-au raspuns deci fariseii: Nu cumva ati fost si voi amagiti? Nu cumva a crezut in El cineva dintre capetenii sau dintre farisei? Dar multimea aceasta, care nu cunostea Legea, este blestemata! A zis catre ei Nicodim, cel ce venise mai inainte la El, noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastra judeca pe om, daca nu-l asculta mai intai si nu stie ce a facut? Ei au raspuns si i-au zis: Nu cumva si tu esti din Galileea? Cerceteaza si vezi ca din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Iar Iisus S-a dus la Muntele Maslinilor. Dar dimineata iarasi a venit la templu, si tot poporul venea la El; si El, sezand, ii invata.

Si cand a sosit ziua Cincizecimii, erau toti impreuna in acelasi loc. Si din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet, ca de suflare de vant ce vine repede, si a umplut toata casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai. Si erau in Ierusalim locuitorii iudei, barbati cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Si iscandu-se vuietul acela, s-a adunat multimea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in limba sa. Si erau uimiti toti si se minunau, zicand: Iata, nu sunt acestia care vorbesc toti galileieni? Si cum auzim noi fiecare limba noastra in care ne-am nascut? Parti si mezi si elamiti si cei ce locuiesc in Mesopotamia, in Iudeea si in Capadocia, in Pont si in Asia, in Frigia si in Pamfilia, in Egipt si in partile Libiei cea de langa Cirene, si romanii in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi, ii auzim pe ei vorbind in limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!

Cand se seamana samanta, puterea caldurii si a luminii trebuie sa patrunda inauntru ca s-o faca creasca.

Cand se planteaza pomul, puterea vantului trebuie sa vina ca sa-l faca puternic si sa-si intareasca radacina.

Cand gospodarul isi construieste casa, el cauta puterea rugaciunii, ca sa-i sfinteasca casa.

Domnul nostru Iisus Hristos a semanat samanta de cel mai mare pret in campul lumii acesteia. Trebuia sa vina puterea Sfantului Duh, ca sa-i dea caldura si lumina, si sa o faca sa creasca.

Dumnezeu Fiul a semanat Pomul Vietii in campurile deserte si necultivate ale mortii. Trebuia ca vartejul puternic al Duhului sa respire in el, ca sa intemeieze Pomul Vietii.

Intelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea vesniciei se facuse salasuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea si intelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia sa pogoare in acest salas si sa-l sfinteasca.

Mirele Dumnezeiesc Isi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, si Duhul bucuriei vesnice trebuia sa pogoare ca sa uneasca cerul si pamantul cu un inel, si sa invesmanteze Mireasa in haina de nunta.