Sf. Nicodim Aghioritul despre sminteală

Dacă cineva nu poate îndrepta pe altul, măcar nu se cade a-l sminti. Că

nu se cade a sminti cineva pe alţii pentru că sunt mici. Căci, cei ce smintesc

pe cei mai mici, păcătuiesc însuşi lui Hristos.

Pentru aceasta, fraţii mei prea doriţi, încetaţi de a mai zice acest fel de cuvinte,

defăimând vătămarea pe care o pricinuiţi celor de o credinţă cu voi creştini cu sminteala

voastră; pentru că cuvintele acestea şi defăimarea fac mai mare păcatul vostru şi

pricinuiesc sufletului mai grea muncă; precum zice Auritul Sfânt: „Acestea ştiindu-le...

să ne depărtăm de cele ce pot a vătăma bogăţia faptei noastre celei bune; şi niciodată să

facem ceva care ar pricinui aproapelui vreo vătămare, căci aceasta şi păcatul îl

înmulţeşte şi nouă ne pricinuieşte mai grea muncă” (Cuvânt 7, la Fapte). Voi aveţi

datorie să îndreptaţi şi să ridicaţi din căderea păcatului pe fraţii voştri şi în tot chipul să

ajutaţi la mântuirea lor — precum vom zice în Cuvântul 11 —; iar dacă nu puteţi să-i

ridicaţi şi să-i îndreptaţi, măcar nu-i îmbrânciţi şi nu-i surpaţi în păcat cu sminteala şi cu

pilda voastră cea rea. „Că fie, zice auritul retor, fie, nu poţi a îndrepta, nici să ridici, dar

de ce împiedici? De ce dai pricină? Trebuia să întinzi mâna, dar nu voieşti aceasta să o

faci, măcar nu surpa în păcat cu sminteala” (Omilia 20, la cea I către Corinteni).

Iar dacă defăimaţi pe fraţii voştri, că poate sunt smeriţi şi săraci meşteri şi unul

este cizmar, altul tăbăcar, sau fierar, sau croitor, sau alt oarecare meşteşug sărăcăcios

lucrând, să ştii că deşi ei sunt smeriţi şi săraci, dar sunt fraţi credincioşi ai voştri şi

pentru aceasta nu se cade a-i defăima şi a-i sminti. „Căci să nu zici că cutare este

cizmar, sau că este tăbăcar, sau arămar celălalt; ci înţelege că este frate al tău

credincios” (Hrisostom, Idem); pentru că îngerii acestor smeriţi şi mici pururea văd faţa

lui Dumnezeu, precum a zis Domnul: „Căutaţi să nu defăimaţi pe vreunul dintr-aceşti

mai mici, că zic vouă: că îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu care este în

ceruri” (Matei 18, 10). Pentru că aceşti meşteri smeriţi şi săraci sunt mai aproape de

petrecerea lui Hristos, Care a fost meşter şi Fiu de meşter şi mai aproape de petrecerea

Apostolilor, care au fost pescari şi făcători de corturi şi, prin urmare, aceşti smeriţi sunt

mai de aproape fraţi ai voştri, decât bogaţii, stăpânitorii şi dregătorii; pentru aceea, că

sunt aşa, să nu-i defăimaţi şi să nu-i smintiţi. „Că ai acelora sunt ucenici, pescarilor,

vameşilor, cusătorilor de corturi; Celui ce s-a hrănit în casa teslarului... Nu defăima deci

pe cel mai mult ca frate, căci el mai aproape stă de chipul apostoliei. Fiindcă şi Petru s-a

încins şi mreji a întrebuinţat şi a pescuit după învierea Stăpânului. Şi ce zic de Petru?

Chiar şi Pavel însuşi după atâtea nevoinţe şi călătorii şi atâtea minuni, stând în atelier,

cosea la piei şi cucemicindu-se de el îngerii, dracii „se cutremurau” (sunt cuvintele lui

Hrisostom). Şi dacă în cele din urmă defăimaţi pe cei smeriţi şi săraci smintindu-i, să

ştiţi că însuşi lui Hristos greşiţi. Că astfel vă strigă Ap. Pavel: „Aşa greşind împotriva

fraţilor şi bătând ştiinţa lor cea neputincioasă, lui Hristos greşiţi” (I Corinteni 8, 12).

Vedeţi îngroziri? Auziţi înfricoşări? Să nu socotiţi, zice, când smintiţi pe smeritul vostru

frate, că numai pe acesta îl vătămaţi. Nu, că vătămarea şi sminteala se duce la însuşi

Hristos care s-a răstignit pentru dragostea aceluia şi Care face ale Sale patimile robului

Său, care are pe acela ca pe trupul Său; şi dacă Hristos a primit să se răstignească pentru

el, cum voi nu puteţi a suferi ceva, ca să nu smintiţi pe fratele vostru? Că aşa tâlcuieşte

Hrisostom pe cea de mai sus zisă: „Foarte înfricoşată este îngrozirea şi mare osândă are.

Căci să nu socoteşti, zice, că numai la acela se opreşte vătămarea, ci trece la însuşi

Hristos Care s-a răstignit pentru el. Deci, dacă Stăpânul tău a primit să se răstignească

pentru el, cum, tu nu îngădui să le faci pe toate, încât să nu-i dai lui vreo pricină de

sminteală?” (Omilia 7, la Facere).

Din Sf. Nicodim Aghioritul : Hristoitia

Isabela Vasiliu-Scraba, “Vintila Horia ca istoric al filozofiei româneşti”

Motto: “Vintilă Horia era un om cu simţul valorilor, formulă care-şi recapătă sensul prin el. Şi, mai presus de orice, era un intelectual deschis în toate direcţiile: metafizică, literatură, ştiinţă, chiar şi parapsihologie” (Th. Cazaban)

In 1950 Vintilă Horia scotea la Buenos Aires Antologia poeţilor români din exil. Întors în Spania el a publicat în 1953 a doua sa antologie poetică. Gândindu-se la suferinţa conaţionalilor din ţara ocupată de armata sovietică, Vintilă Horia scria despre ororile comuniştilor din Spania războiului “condus de la Moscova”, orori manifestate prin “foamete, spaimă colectivă, coloane de condamnaţi care treceau către plutonul de execuţie, închisori supra-populate” (v. Vintilă Horia, Războiul nostru, în vol. Suflete cu umbră pe pământ, Bucureşti, Ed. “Jurnalul literar”, 2004, p.96). Fără să ştie că în propria-i ţară fuseseră întemniţati de Securitatea lui Nicolski peste 1700 de preoţi ortodocşi şi că 28 de episcopi şi arhirei ortodocşi au fost îndepărtaţi, arestaţi, supraveghiaţi (unii chiar otrăviţi) în recluziuni la mânăstiri (Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. II-a, 2001), Vintilă Horia aminteşte în ‘Curierul Creştin’ din decembrie 1953 că între 1936 şi 1939 sute de preoţi spanioli fuseseră ucişi de teroarea roşie, o “întoarcere la haos” pornită din “revolta omului împotriva legii creştine” (ibid., p.99).

După retragerea armatei sovietice din Austria, când exilaţii au sperat zadarnic în retragerea aceleaşi armate şi de pe teritoriul României, Vintilă Horia a scris nuvela Sfârşit de exil, profetică în acurateţea unor delimitări cronologice de-a dreptul surprinzătoare (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat). Solicitat în Franţa Goncourt-ului să prezinte filozofia românească, el nu va lua în seamă mutilarea gândirii româneşti prin calapoadele ideologice impuse după Yalta anului 1945. Laureatul prestigiosului premiu scrie succint despre personalităţile cu adevărat marcante ale filozofiei româneşti afirmate înainte de ultimul război.

Vintilă Horia nu avea de unde să bănuiască faptul că în volumul editat de M. F. Sciacca, Les grands courants de la pensee mondiale contemporaine (vol. 2, Paris, 1964) contribuţia sa va contrasta prin numărul redus de pagini (şi prin selectia foarte strânsă a unor gânditori români reprezentativi) cu prezentarea filozofiei din Ungaria, lipsită de filozofi de anvergura lui Blaga, Noica sau Mircea Eliade, unde fusese preferată o înşiruire lăţită pe o sută de pagini a numeroase articole apărute în revistele de specialitate ale micii ţări satelizate de URSS. Abia la indicaţiile bibliografice (op. cit., p.1093) Vintilă Horia menţionează cartea sa apărută la Madrid în 1946, Presencia del mito şi selectează un număr de volume semnate de St. Lupasco, Matila Ghyka, Servien Pius (Esthetique, 1953 şi Le language des sciences, 1938), B. Munteanu (Panorama de la literature roumaine, 1938), M. Dragomirescu (La science de la literature, 1929), N. Bagdazar (Istoria filozofiei româneşti, 1941), Liviu Russu (Le sens de l’existence dans la poesie populaire) şi Nichifor Crainic (Puncte cardinale în haos, 1936 şi Nostalgia paradisului, 1940).

Sinteza prin care Vintilă Horia înfăţişază cu onestitate intelectuală participarea spiritualităţii româneşti la istoria culturii europene începe cu elogierea uriaşelor progrese tehnice şi sociologice făcute de omul european în primele cinci decenii ale secolului XX, care l-ar fi dus spre raiul din care a fost odinioară alungat, dacă n-ar fi existat “câteva detalii” precum bomba atomică putând spulbera Terra într-o fracţiune de secundă şi comunismul capabil a distruge înfloritoarea civilizaţie omenească într-o sută de ani.

In ce priveşte perspectiva românească asupra aceleiaşi istorii, Vintilă Horia se distanţează de entuziasmul lui Toynbee care vedea în imitarea modelului occidental unirea tuturor “societăţilor umane într-una singură, de rit occidental” (v. Vintilă Horia, Introducere în istoria filozofiei româneşti moderne/Introduction dans l’histoire de la philosophie roumaine moderne, Bucureşti, Ed. Jurnalul literar, 1999, text bilingv, îngrijit şi prefaţat de N. Florescu). Pe de-o parte, întrucât pe român istoria l-a învăţat să fie “optimist cu precauţie”. Pe de altă parte, pentru că inovaţiile secolului XX i se păreau a fi “excrescenţe gigantice” ale unor erori anterioare, cum a fost revoluţia lui Lenin, monstroasă excrescenţă a revoluţiei burgheze. Enciclopediştii francezi au fost primii dispuşi a idealiza progresul tehnic şi ştiinţific care treptat a dus la detronarea lui Dumnezeu, instituită doctrinar de ideologii comunişti. În perfectă consonanţă cu ideile latinistului Nicolae Herescu (faimos universitar român preţuit de mediile academice occidentale), Vintilă Horia deplânge surparea edificiului clasic de tip latin al culturii europene. După o altă părere a sa, voga romantismului şi-ar avea drept corespondent în plan politic liberalismul ca imagine a glorificării individului. In urmărirea excrescenţelor din secolul XX ale unor erori din veacul al nouăsprezecelea, Vintilă Horia subliniază similitudinile dintre modelul de om nazist, anticreştin şi optimist şi supra-omul lui Byron care a influenţat întreaga epocă romantică până la Nietzsche şi Sorel.

Părintele Adrian Făgeţeanu despre erezia ecumenistă, falsa ascultare şi Apocalipsă.

Blândul Părinte Sofian despre rugăciunile celor din închisori

Părintele Ilie Cleopa despre sfinţii români.

Mărturisitori (Părintele Arsenie, Părintele Justin, Aspazia Otel Petrescu, Elena Codreanu, D. Moldovan, N. Itul) despre sfinţii închisorilor. VIDEO

Mărturie a Monahului Paulin despre unul din sfinţii închisorilor, Părintele Iov Volănescu.Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine

Ca să-ţi spun chinurile de la Aiud trebuie să pornim de la izolări. Să dormi pe ciment, iarna, vă daţi seama! În 1957 eram în celulă cu un preot, Părintele Iov din judeţul Arad, şi cu un contabil din Vrancea. Ne-au prins gardienii la rugăciune. Şi ne-au făcut raport în urma căruia am fost pedepsiţi cu 10 zile de izolare. Şi acolo, ce se întâmpla? În ajunul Sărbătorilor, te băgau la izolare. Pe cei mai recalcitranţi. Îmi aduc aminte că atunci am fost băgaţi la izolare vreo 60 de inşi. Şi au venit doi procurori să viziteze celulele unde eram izolaţi. Eu am raportat condiţiile în care stăteam. Ei mi-au răspuns că pereţii sunt curaţi şi că avem calorifere. De parcă ar fi funcţionat vreodată... În timpul ăsta au murit doi din cei băgaţi la izolare. În ziua a opta. Atunci ne-au dus la celulele noastre. N-am să uit cuvintele Părintelui Iov, care s-a aşezat în genunchi lângă patul lui şi a spus: „Mulţumescu-Ţi, Ţie, Doamne, că am suferit puţin pentru tine!”. (declaraţie dată de către Monahul Paulin Clapon, vieţuitor al Mănăstirii Petru Vodă, revistei Veghea)

Cine este Părintele Iov Volănescu?

O alta enigma este decesul ieromonahului Ion Volanescu-Iov, nascut la 12 aprilie 1903, in localitatea Candesti, din judetul Buzau. Dupa absolvirea Scolii de Comert din Ploiesti, a urmat Scoala de Stiinte Administrative din Bucuresti. Si-a inceput activitatea in calitate de contabil-sef la Camera Agricola a judetului Prahova si a devenit director al Federatiei Bancilor Populare din acelasi judet. A avut trei copii, care au murit la diferite varste. Dupa o perioada in care a fost membru PNL, incepand cu anul 1936 s-a incadrat in Miscarea Legionara, aderand la cuibul farmacistului Spiru Luizi din Ploiesti. Peste putin timp, devine seful acestui cuib si seful plasei Draganesti- Prahova. Odata cu venirea la putere a comunistilor, pentru toate partidele viitorul a fost sumbru. La fel a fost si in familia sa. Dupa decesul celor trei copii, a survenit si decesul sotiei. In aceste conditii, la 1 septembrie 1944, Ion Volanescu se hotaraste sa se calugareasca la Manastirea Ciobanu, fiindu-i acordat numele de Iov.

In noiembrie 1947, s-a transferat la Manastirea Varzaresti, pentru ca, dupa un an, sa ajunga la Manastirea Hodos, din cadrul Episcopiei Arad. La acest ultim lacas de inchinaciune, parintele Iov a fost tradat si dat pe mana Securitatii. A fost arestat la 12 octombrie 1952, in urma denuntului facut de Paul Madincea, reprezentantul Cultelor din Arad. Timp de 8 zile, calugarul a fost torturat in beciurile Securitatii din localitate. S-au incheiat 11 procese verbale de interogatoriu. A fost acuzat retroactiv, conform hotararilor vremii, pentru activitate legionara. Fara sa fie judecat, a fost trimis pentru cinci ani in detentie administrativa, sa munceasca in diferite lagare, pedeapsa expirand la 12 octombrie 1957. Dintr-un munte de om, ajunsese un schelet ambulant, ce cantarea 49 de kg. Orice tentativa de a fi primit undeva sa munceasca era sortita esecului. La 22 aprilie 1959 a fost din nou arestat si judecat. Tribunalul Militar Timis, prin sentinta data la 22 octombrie 1959, l-a condamnat la 15 ani de munca silnica si confiscarea averii pentru crima de uneltire contra ordinii sociale. A fost eliberat la 28 iunie 1964, conform Decretului 411 de amnistie generala a tuturor detinutilor politici.

Prin prisma celor precizate in biletul de eliberare, trebuia sa se prezinte din nou la Manastirea Hodos. Episcopia l-a numit preot paroh la Agrisul Mic, in aprilie 1966, ca apoi sa fie transferat la Manastirea Dealu, de langa Targoviste. Acolo a fost efectiv asaltat de credinciosi care auzisera de continutul inflacarat al predicilor sale; dupa atatea patimiri pe parcursul vietii, cuvintele sale aveau un mesaj aparte, electrizant.

Securitatea l-a arestat din nou, la 15 ianuarie 1976, si l-a inchis intr-o celula speciala de la Spitalul numarul 9 din Bucuresti, profilat pe boli mintale. In imprejurari discrete, a fost impuscat in ceafa de cei care doreau sa scape de el. Decesul sau ridica mari semne de intrebare, dar enigma a fost luata de preot in mormant. Fara sa se faca vreo ancheta, la 19 ianuarie 1976, a fost inhumat in cimitirul Vaforata, de langa Manastirea Dealu. Un an mai tarziu, un grup de preoti, prin Ambasada Suediei la Bucuresti, a trimis o scrisoare la ONU, in care se arata ca in Romania se practica in continuare crima politica. Acele randuri nu i-au impresionat pe destinatari, deoarece nu s-a luat nicio masura. (sursa: paginiromanesti)