Radu Golban: România trebuie să înceapă tratativele cu Germania pentru recuperarea datoriei de 18 miliarde de euro.

Interviu realizat de Corneliu Vlad

- Domnule Radu Golban, toată presa vorbeşte despre recent descoperita datorie a Germaniei de circa 18 miliarde de euro faţă de România. Acest fapt ne-a determinat să luăm legătura cu dumneavoastră în scopul clarificării chestiunii în speţă. Cititorii noştri se întreabă cine sunteţi dumneavoastră.

- Sunt la origine român, stabilit din 2003 în Elveţia. M-am născut la Timişoara în 1973 şi am emigrat cu familia în Germania în 1988. După terminarea liceului, am absolvit cursurile Facultăţii de Filozofie din cadrul Universităţii „Albert-Ludwigs“ Freiburg, Germania, specializarea Politică ştiinţifică şi drept, promoţia 2000. Sunt absolvent al programului de Masterat în Studii Europene Avansate al Institutului European al Universităţii din Basel, Elveţia, promoţia 2002. În 2008 mi-am susţinut doctoratul în economie, domeniul integrare monetară, la Universitatea de Vest din Timişoara.

- Cum aţi ajuns la această surprinzătoare datorie a Germaniei?

- Pentru elaborarea cărţii „UEM – încotro?“ (publicată în acest an în cadrul unei prestigioase edituri din România), împreună cu doamna conf. univ. dr. Mihaela-Brînduşa Tufose, coautor al lucrării anterior menţionate, am analizat şi structurile de colaborare monetară din Europa din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Cu surprindere am sesizat existenţa unui model de colaborare monetară impus de Germania nazistă în Europa. Acest sistem bazat pe cliring şi cursuri de schimb fixe ne-a trezit interesul în mod special. Mai ales extrasul de cont al Casei de compensaţie a Germaniei, o instituţie pe lângă Reichsbank, a stat în centrul atenţiei, deoarece prezintă soldurile Germaniei faţă de ţările asociate în acest model de colaborare. Suma de 1,126 miliarde Reichsmark evidenţiată în acest extras de cont a reprezentat la început doar o constatare şi un argument în cadrul tematicii cărţii; ulterior a devenit o provocare.

- Puteţi să ne explicaţi şi să precizaţi ce înseamnă un contract de cliring?

- Lipsa acută de valută a Germaniei în urma Primului Război Mondial a determinat încheierea de contracte nonvalutare bazate pe schimburi de mărfuri între Germania şi alte state. Un asemenea acord a fost încheiat cu România deja din anul 1935. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Naţională a României şi Casa de compensaţie germană. Printr-o clauză, Banca Naţională a fost însă obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în lei ale importatorilor. Deoarece Germania hitleristă importa din România mai mult decât exporta, această obligaţie, la început limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai aibă nicio limită convenţională de sumă. Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a BNR faţă de Casa de compensaţie germană. Această creanţă a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei germane de economia românească. Deşi au existat preocupări şi intenţii concrete pentru frânarea creşterii soldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu Germania), acestea au fost respinse sau doar formal acceptate de către Berlin. La data de 7 septembrie 1944, datoria Germaniei faţă de România a ajuns la suma de 1,126 miliarde Reichsmark.

- Această datorie nu s-a prescris după război?

- Consider oportună prezentarea cadrului legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale cu România. În primul rând, invoc articolul 28, paragraful 4, din Tratatul de pace dintre România şi Puterile aliate şi asociate, adoptat în 10 februarie 1947, la Paris, care prevede: Fără a prejudicia dispoziţiunile de mai sus, precum şi orice alte dispoziţiuni luate în favoarea României şi a cetăţenilor români, de către Puterile ocupante ale Germaniei, România renunţă, în numele său şi în numele cetăţenilor săi, la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a cetăţenilor germani, pendinte la 8 mai 1945, cu excepţiunea pretenţiunilor rezultând din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. Această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele, toate pretenţiunile interguvernamentale în legătură cu aranjamentele încheiate în cursul războiului, precum şi toate pretenţiunile cu privire la pierderi sau daune ivite în timpul războiului.
Aşa cum reiese din reglementările Tratatului, soldul României nu s-a prescris; mai menţionez că Tratatul a fost ratificat prin Legea nr. 304/30.08.1947 (publicată în „Monitorul Oficial“ nr. 199/30 august 1947), care reia precizarea că România renunţă la orice pretenţii împotriva Germaniei, vizate fiind totalitatea angajamentelor ce decurg din relaţiile derulate în perioada 1 septembrie 1939-8 mai 1945.
Doresc să precizez că, în cadrul conferinţei de la Londra, din anul 1953, când Germania şi-a asumat întreaga răspundere şi responsabilitate pentru toate datoriile Reichului, a lămurit şi problema soldurilor deficitare rezultate din operaţiunile de cliring derulate cu Belgia, Franţa, Elveţia, România etc. Motivul pentru care România nu a participat la conferinţa de la Londra se bazează pe art. 5 alineatul 4 al Tratatului acestei conferinţe, care este identic cu articolul 28 din Tratatul de pace dintre România şi Puterile aliate şi asociate. Ambele acte normative exonerează Germania de plata despăgubirilor aferente perioadei 1.09.1939 şi 8.05.1944. Conform jurisdicţiei germane, art. 5. alineatul 4 este legea de internalizare a Tratatului de Pace de la Paris în legislaţia germană.
În concluzie, acest sold este descoperit şi în ziua de astăzi. Este bine de ştiut că această sumă nu reprezintă nicio despăgubire de război.

- Cum aţi ajuns la această imensă sumă de 18,8 miliarde euro?

- Plecând de la aprecierea că 1 Reichsmark este evaluat, în prezent, la 3,3 euro, se poate calcula, estimativ, valoarea cuantumului datoriei: 3,717 miliarde euro, fără a mai adăuga şi dobânda aferentă celor 66 de ani – din 1944 până în 2010; fără a ne lansa într-un calcul matematic costisitor de actualizare, ci doar dacă am calcula o dobândă moderată de doar 2,5% pe an, se poate aprecia că valoarea totală a datoriei (suma iniţială şi dobânda capitalizată) se ridică la 18,88 miliarde euro. Walther Funk, ultimul preşedinte al Reichsbankului, a precizat înaintea încheierii războiului că problema datoriilor Germaniei o reprezintă soldurile dezechilibrate. Pentru consolidarea acestor datorii a propus oarecum internaţionalizarea acestora prin diferite bonduri la o dobândă de 4%. În concluzie, datoria Germaniei ar putea fi chiar mult mai mare.

- Ce şanse credeţi că are România de a recupera această datorie?

- România ar putea solicita punerea în funcţie a sistemului de rezolvare a disputelor prevăzut la Conferinţa de la Londra pentru cazuri similare sau ar putea iniţia un proces la Haga. Dar mai întâi de toate ar fi bine să ducă tratative directe cu Germania. Plecând de la ideea că, începând cu anii ‘70, mai multe ţări est-europene (chiar şi România) au cerut de la Germania, din păcate, doar despăgubiri, şi nu lămurirea soldurilor de cliring, şi că Germania a exercitat o presiune mare asupra lor, ar fi bine ca astăzi, tratativele să fie aduse în atenţia publicului. România nu are avea nimic de ascuns, ci doar de profitat de transparenţa maximă în aceste demersuri oficiale. Să nu uităm că Germania este o ţară cu un codex moral recunoscut, care se manifestă şi prin demersurile partidului „Die Linke“, partid cu 12% din Bundestag, în lămurirea acestei creanţe. În urmă cu aproape două luni, am luat direct legătura cu doamna Ulla Jelpke, membru al Bundestagului, deoarece se ocupa în mod special de probleme legate de despăgubiri ale victimelor celui de al Doilea Război Mondial. În urma interpelării făcute de doamna Ulla Jelpke în Bundestag, a fost iniţiată la data de 20 august a.c. şi o anchetă parlamentară pe acest subiect, semnată în numele întregii fracţiuni chiar de şeful partidului, dr. Gregor Gysi. Răspunsul guvernului german se aşteaptă în timp de o lună.

CURENTUL – citeaza acest articol pe saitul tau

Academicianul Alexandru Surdu: Despre istoria isihasmului în România

În volumul 8 al Filocaliei, în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae, există un capitol intitulat Din istoria isihasmului în ortodoxia română. El este important din mai multe puncte de vedere.

Este vorba, în primul rând, de vechimea isihasmului sau a sihăstriei la români, despre specificul isihasmului în genere, şi a celui românesc în mod special, şi, nu în ultimul rând, despre semnificaţia lui religioasă şi laică pentru dreapta credinţă a românilor din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre.

Teologii străini, care s-au referit la isihasmul reînnoit în Rusia la sfârşitul secolului al XIX-lea, de către Paisie Velicicovschi, au constatat, oarecum cu surprindere, că drumul răspândirii scrierilor filocalice în Rusia a trecut prin Moldova şi n-a avut o filiaţie directă de la Muntele Sfânt (Athos). Mai mult, că filiaţia nu era teoretică, ci practică. Iar Paisie Velicicovschi a fost călugăr la Mânăstirea Neamţ, practica sihăstriei fiind aici tradiţională şi nu inspirată din scrierile filocalice, pe care el le va traduce mult mai târziu.

Părintele Dumitru Stăniloae a lucrat timp de 45 de ani la
traducerea Filocaliei sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii,
apărută în douăsprezece volume.

Părintele Dumitru Stăniloae merge pe linia tradiţiei isihaste documentate istoric până în secolul al XIV-lea, pe vremea lui Neagoe Basarab, învăţăturile acestuia fiind databile în perioada domniei sale (1512-1521). Dar se ştia că la el este vorba deja despre aşa-numitul „isihasm laic”, pe care domnitorul îl recomandă fiului său pentru desăvârşirea sufletească. Căci, zice voievodul: „Mulţi împăraţi au împărăţit, dar împărăţia cerească puţini au dobândit-o”. Enumerarea treptelor mântuirii, începând cu tăcerea şi oprirea, umilinţa şi plângerea, şi terminând cu smerenia şi dragostea, care fac suf letele să vorbească cu îngerii, nu sunt inspirate din practicile tradiţionale ale isihasmului monahal, ci dovedesc o prelucrare a acestora, care nu se putea realiza doar printr-o simplă îndepărtare de la textele canonice, ci, mai degrabă, printr-o extindere a practicii de sihăstrie, dinspre religios spre laic, într-o perioadă considerabilă de timp.

Nu este, prin urmare, lipsită de temei tendinţa unor cercetători de coborâre a originii isihasmului spre viaţa ascetică, de origine monastică, din secolele al IV-lea şi al V-lea, care începe cu practicile călugărilor daco-romani din Scythia Minor. Pregătite şi acestea, cum considera părintele Ioan Coman, chiar de credinţe şi practici precreştine ale traco-geto-dacilor. Mai ales de cele referitoare la tămăduirea trupului prin vindecarea sufetului.

Recomandarile pentru viata de zi cu zi ale parintelui Arsenie Papacioc

Parintele Arsenie nu imbatraneste. Secretul? Ni‑l spune tot dansul: sa ai la tinerete putina batranete, ca atunci sigur vei avea la batranete multa tinerete. Un sfat pe care nu ai cum sa nu il urmezi daca cel care ti‑l da e nonagenar, dupa o experienta de decenii in puscariile comuniste.

Ce le recomandati in primul rand crestinilor care doresc sa sporeasca in viata duhovniceasca?

Eu recomand o stare de veselie interioara, launtrica, din inima, o stare ce inseamna rugaciune neincetata. O stare de veselie adevarata, degajata de problemele vietii, de problemele cararilor vietii, ale unuia si ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Daca‑i intristare, se clocesc ouale diavolului. E o stare de absenta, de intunecare. Daca un om nu moare de pe pozitia de traire, de inaltare, de steag, toata creatia sufera. Noi traim intr‑o mare unitate, toata creatia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despartim de marea unitate, suntem pe pozitie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o pozitie de traire. Pentru ca tragedia intregii lumi trebuie plansa ca propriile noastre pacate. Si starea de rugaciune inseamna o stare de prezenta. Eu ca duhovnic ce toata ziua stau de vorba cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevointe. Recomand o stare de prezenta permanenta, care inseamna recunoasterea fortelor de bine din tine.

Ati cunoscut astfel de oameni care aveau o asemenea stare de prezenta continua?

Asta este o intrebare la care nu se poate raspunde intru totul. Oamenii isi pastreaza ascunsa viata lor. Am trait in puscarii 14 ani; am stat cu fel de fel de conducatori ticalosi. Eram intr‑o anumita relatie si cu Parintele Dumitru Staniloae, bineinteles respectand proportiile, caci eram un prichindel pe langa el. La procesul Rugului Aprins – am fost amandoi in acelasi lot – el s‑a purtat cam sovaielnic. Dar cand a intrat in temnita, cand a intalnit acolo mari traitori care erau de 20 de ani in inchisoare, care cunosteau Noul Testament aproape pe de rost – putini erau care nu stiau toate scrierile sfantului Ioan Evanghelistul – parintele Staniloae a ramas impresionat.

Eu am multe arestari, iar la Rugul Aprins am fost condamnat 40 de ani. Vasile Voiculescu, Dumitru Staniloae, Alexandru Mironescu si toti ceilalti au primit cate 15 ani. Mie mi‑au dat 40 de ani. Sigur ca m‑am distrat cand m‑au condamnat, dar m‑a costat. Ca ma tratau peste tot ca pe un mare criminal. Chiar la Jilava un capitan m‑a intrebat in timp ce ma dezbraca si ma tundea: „Ce‑ai facut, ma?” „N‑am facut nimica, ma!”, i‑am zis eu. „Ma, daca nu faceai nimic te condamna la 10‑15 ani, dar 40 de ani…” Vedeti, daca nu faceam nimic, tot ma condamna la 10‑15 ani. S‑a dat de gol, stiti. Iata cu cine‑aveam de‑a face. Iata cine te dezbraca, iata cine te omora… Important este ca tu sa ai o pozitie de prezenta. Nu m‑au omorat, desi ma urmareau, ma bagau pe la racitor, la camere frigorifice. In trei zile mureai, dupa socoteala lor. N‑am murit in trei zile. Mi‑au dat cinci. N‑am murit in cinci zile. Mi‑au dat sapte, n‑am murit. N‑a vrut Dumnezeu. Dar a fost greu. Important este ca acolo unde esti, sa fii prezent! Si, fie ce‑o fi, de acum. Om sunt, un pai in vant. Nu mai conta moartea, fratilor. Moartea era salvare! Dar exista un duh, o linie, o raza de viata in om care nu cedeaza. Si n‑avem alt ideal decat de‑a ne harazi Dumnezeu fericirea sa murim chinuiti si sfartecati pentru scanteia de adevar ce stiam c‑o avem in noi, pentru a carui aparare vom porni la inclestare cu stapanitorii puterilor intunericului, pe viata si pe moarte. Asta‑i deviza fiecarui crestin. Daca nu‑i asa, atunci „mortua est”! In tinerete eram singurul din sat care mergeam la biserica. Nu baba, nu mos, nu nimica, eram eu singur. Si a zis preotul: „Am si eu unul care vine la biserica, dar nici el nu sta pan’ la sfarsit”. Eu cand am auzit vorba asta… Nu stiam, eram un copil. Cand incepea predica, credeam ca s‑a terminat totul. Nu stiam eu de Liturghie, eram copil. De atunci n‑am mai iesit din biserica pana nu iesea si preotul, sa fiu sigur ca s‑a terminat. Eu sunt macedonean dupa tata. Tatal bunicului meu a fost preot in Macedonia, de unde si numele de Papacioc. La origine, ne‑a chemat Albu. In sfarsit… nu facultati, nu academii, nimic nu te formeaza cat o stare de prezenta continua: ca inchisorile, ca suferinta. Este o mare greseala daca o ignora cineva. Cand Mantuitorul era pe lacul Ghenizaret, cu apostolii, a zis „Sa mergem pe tarmul celalalt”. S‑a culcat in corabie – in timpul asta valurile cresteau. „Doamne, Doamne, scoala ca pierim!”, au strigat apostolii. „Va si vedeati pe fundul marii cu Mine cu tot!”. Adica: „N‑am spus Eu bine, sa mergem pe malul celalalt? Voiati fara valuri? Voiati fara incercari?” Pai nu se poate. Pentru ca, practic, toate astea iti topesc mai mult inima spre marile puteri, spre Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, Preacuvioase Parinte, cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu!

Toti Sfintii Parinti spun lucrul acesta. Asa ca nu ignorati, nu refuzati suferinta. Nu cautati Crucea, dar daca vine, tineti‑o! Mantuitorul Hristos n‑a vrut Crucea, dar cand I S‑a dat n‑a mai lepadat‑o. N‑a cedat deloc. L‑au jupuit, dar n‑a cedat. N‑a zis deloc precum vroiau dusmanii Lui. Asa ca numai si numai prin Cruce putem ajunge la inviere, In concluzie, trebuie sa stii sa mori si sa inviezi in fiecare zi. Pentru ca viata inseamna moarte continua.

Nu se intampla nimic, absolut nimic, niciodata, fara voia lui Dumnezeu. Caci zice Mantuitorul: „Nu se misca fir de par fara voia Mea”. Suntem condusi, guvernati de Dumnezeu in toata miscarea noastra. Deci trebuie sa fim atenti. in inchisoare erau oameni de rugaciune. Am trait cu ei, cu Valeriu Gafencu, cu Virgil Maxim… L‑am avut pe Virgil Maxim chiar in celula. Am stat impreuna, mi‑a fost aproape ca un ucenic. Am stat mult timp in doi, in celula, la Aiud. Pe mine m‑au tinut ani de zile la zarca. Zarca era la Aiud o inchisoare in inchisoare. Nu stiti! Facuta de unguri pentru romani. Acolo nu vedeam nimic. Ne scoteau afara zece minute pe luna. Va dati seama, erai cu totul suspendat de tot ce‑i materie! In asemenea conditii, toti crestinii acestia se rugau. Dar care era intensitatea rugaciunii, asta e greu de apreciat – ca sa satisfacem noi acum lumea curioasa de astazi. Va mai spun inca o data: eu recomand o stare de veselie care inseamna rugaciune neincetata.

Preacuvioase Parinte Duhovnic, de ce Sfanta Liturghie este considerata cerul coborat pe pamant?

Sfanta Liturghie face abstractie de la orice fel de comparatie. Sfanta Liturghie este Cer, este Dumnezeu. In mana omului, bineinteles. E cel mai important, cel mai mare lucru posibil. Si de multe ori ma gandesc ce cinste are omul. Pentru ca Dumnezeu a creat doua lucruri nemaipomenite, care nu se pot repeta. A creat o femeie distinsa care L‑a nascut pe Dumnezeu si a creat preotia care‑L coboara de sus si il naste din nou pe Sfanta Masa. Ce ziceti de lucrul acesta? Nu e o coaja de paine acolo, este un Dumnezeu, este o creatie intreaga! Cum as indrazni sa o compar, cu cine, cu ce rugaciune, cu ce sfintenie? Este chiar Dumnezeu, intru totul pe Sfanta Masa. Si lucrarea aceasta o savarseste omul! Pentru ca fiinta umana – asa cum zice si Sfantul Grigorie de Nyssa – este coplesitoare, de neinteles. Dumnezeu are inca taine ascunse cu privire la om, pe care nu le cunosc nici ingerii. Omul este cu totul superior in creatie. Lupta Satanei, asidua si chiar finala, este sa nu recunoastem ca putem fi in asemanare cu Dumnezeu. Da, suntem creati asa. Recunoastem, nu recunoastem, asa suntem creati. Nimeni din creatie nu‑i ca omul. El este singura veriga posibila de legatura intre Dumnezeu si creatie. Omul! Lui i s‑a incredintat marea raspundere sa supravegheze intreaga creatie, el este stapanul creatiei. Omule, omule, uite pe cine bagi tu in iad! Pe tine, adica, atunci cand mergi pe calea pierzarii. Asa ca Liturghia, in sfarsit, nu‑i o lucrare omeneasca, ea este peste ingeri si peste orice. Este chiar El. Da! „Eu sunt Cel ce sunt”, aici si acum! Invierea lui Iisus Hristos s‑a facut… Nu numai El a inviat. Toata creatia a avut un moment de recucerire si de reinviere. Dar toata gloria acestei nemaipomenite intamplari, de care ne e si frica sa amintim, n‑ar fi fost asa de valoroasa daca n‑ar fi fost crucea mai intai. Deci pozitia aceasta este: intai suferinta si pe urma plata. „Cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu”, zice Sfantul Teodor Studitul. Nu cer nimic altceva decat un pic de trezvie. Dumnezeu nu‑i suparat pe noi atat de mult pentru anumite greseli, pe cat este de suparat ca suntem nepasatori. Sa nu amanam trezirea duhovniceasca. In ierarhia din Biserica nu imparatul sau patriarhul este cel mai mare. Cine este mai smerit, acela este mai mare in Biserica, in Imparatia cerurilor. Sa stiti ca smerenia este singura cale de salvare.

Preacuvioase Parinte Arsenie, despre anii pe care i‑ati petrecut in viata de pustie, ce ne puteti spune?

Viata de pustie e atat de suspendata, incat n‑ai putinta sa vezi ceva cu picioarele pe pamant, asa ca nu poata sa inteleaga cineva din afara, ce se petrece la pustie. E o prezenta si o creatie intreaga in inima si in miscarea pustnicului. Am avut in acei ani si spaima, dar m‑a ajutat Dumnezeu sa imi tin prezenta. Lupii erau foarte indrazneti. Nu ma temeam de ursi ca de lupi. Pentru ca lupii sunt flamanzi si ataca in ceata. In padure e mai usor pentru tine ca lupul nu are gatul flexibil ca sa se uite asa, stanga‑dreapta. Are privirea directa. In padure copacii il pacalesc, el crede c‑ar fi oameni. Si are o teama. Am vazut la toate animalele ca au o teama de om. Au o teama de moarte. Fie ca faceam o miscare sa gonesc ursii, fie ca faceam o miscare sa gonesc lupii, dar toti se temeau. Chiar lupii astia obraznici. Da, nu a fost o problema grea, asta. Dar te tinea prezent. Te uitai in toate partile, insa, fara discutie, trebuie sa recunosc – nu stiu in ce masura puteti sa ma‑ntelegeti – ca ne tinea puterea lui Dumnezeu. Era o viata suspendata, desprinsa si de cuvinte si de intelegerea oamenilor care n‑au trait cat de cat, cu mare daruire, mantuirea vietii lor. Este greu sa vorbesti despre niste lucruri de inaltime… Nu mai erai viu. Si totusi erai viu. Imi amintesc multe: zapada, la un moment dat a nins, a nins patrusprezece zile, zi si noapte. S‑a acoperit orice carare, orice drum. Aveam un izvor la o distanta cam de doua sute de metri de coliba unde stateam. Pana la izvor erau si lupi care pandeau caprioarele ce veneau sa se adape. Dar eram si eu tot o capra, stiti… Tot aveam nevoie de izvor. Iarna nu era o problema, ca era zapada si topeai zapada. Cateodata cand o topeai, ti se infigeau acele de brad in gat. Si era atat de nesuferit! Sunt multe lucruri! Cum sa exemplific, cum sa le materializez? M‑am folosit mult. Dar nu eram un om al pustiei. Daca nu ai o stare de smerenie, oriunde ai fi in viata, dar mai ales in puscarie si in pustie, n‑o duci.

Unde credeti sfintia voastra ca a fost mai greu: la pustie sau in inchisoare?

Acum, va dati seama, in inchisoare nu credeau in Dumnezeu, nenorocitii de paznici. Si erau foarte salbaticiti, indarjiti. La Aiud am avut un sef de gardieni acolo, la zarca, se numea Biro. Pe ungureste inseamna primar. Era rau de tot. Sa revin: cei de la puscarie nu credeau in Dumnezeu. Si erau primejdiosi. In pustiu luptai cu dracul. Dracul credea in Dumnezeu. Se temea de El. Puteai sa‑l ti pe diavol la distanta, de aceea nu ma speriam. Ca te tragea, tragea haina de sub tine, o blana de piele pe care stateam lungit noaptea. Se intamplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totusi liber. Si oamenii nu pretuiesc viata de libertate. Mai mult, nu pretuiesc suflarea si rasuflarea, ca tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i suparat Dumnezeu pe noi atat de mult pentru pacate, cat este suparat ca suntem nepasatori. Asta trebuie propovaduit la toata lumea. Si va spun si eu voua, acum, tot asa. Faceti act de prezenta la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai facut, Tu ma iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu si pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucam cu timpul vietii noastre. Am avut ocazie sa fiu chemat de multe ori la capatai de morti. Ca eu, peste cinci ani, implinesc o suta de ani de viata pe acest pamant. Am avut o viata traita cu adevarat: puscarii, viata intensa, viata care masura suflarea si rasuflarea zi de zi, clipa de clipa chiar. Deci te obliga sa iei o atitudine. Caci nu puteai sa cedezi: era proba de credinta sau de necredinta. Nu te jucai. Dar nu m‑am folosit asa, pana in adancul deliberativ al lucrurilor, ca la capataiul mortilor. Tipete… sentimente omenesti… muribunzii vedeau draci, asa cum stim ca vin. Vedeau pacatele asa cum le‑au facut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le spovedeasca, dar nu mai puteau… Inapoi nu se mai putea, caci venise aia, moartea. Moartea nu vine sa‑i faci o cafea. Va dati seama ce spaima era, ca erau suflete trezite acum, inainte de moarte, si intrau intr‑un necunoscut si incepeau sa apara toate asa cum ni se arata in Scripturile divine. Spune asa un Sfant Parinte: „As vrea sa intelegeti: daca chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua mortii, este destul”. Este groaznic. Si uite, toti doreau sa mai traiasca o zi. Si zicem noi, care ne scaldam in ani: „Ce faci intr‑o zi?” Nu intr‑o zi, intr‑o clipa! Poti sa faci mult! Ca Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastra. Si putem sa I‑o dam intr‑o clipa.

VIDEO. Parintele Serafim Badila despre vremea lui Antihrist! Nadejdea nu este la noi, ci la mila lui Dumnezeu si a Maicii Domnului!

VIDEO. Film rusesc ortodox: Culoarul îngerului

Dr. Teofil Mija: Ziua de 23 august 1944 marchează începutul calvarului Neamului Românesc. Predarea Armatei Române şi surparea rezistenţei morale

Sunt unul dintre puţinii supravieţuitori din rândurile studenţilor români încleştaţi în luptă până la jertfa supremă cu ateo-comunismul, cu securiştii şi nomenclaturiştii partidului comunist din România, partid străin de neamul românesc, importat din Rusia, ai cărui membri au trădat interesele neamului nostru, dând mâna cu duşmanul ce urmărea distrugerea entităţii noastre naţionale. Sunt cei care au devenit unelte de asuprire şi de înrobire, care ne-au stăpânit inoculându-ne frica organică prin teroare, timp de 50 de ani.

Ziua de 23 august 1944, zi de tristă amintire, marchează începutul Golgotei, al calvarului neamului românesc, al răstignirii pe cruce, a suferinţelor, intrarea şi căderea fără speranţă de a mai putea scăpa din infernul comunist. Istoricii au datoria de a scoate la lumină adevărul despre acest act de trădare naţională, de vânzare a noastră în braţele lui Stalin, cel mai mare călău al popoarelor din secolul trecut. Trădarea ţărilor Europei Răsăritene şi vânzarea acestora s-a făcut de către Roosevelt şi Churchill.

Nicolae Baciu, avocat din Bran, judeţul Braşov, după ce a scăpat din zece închisori româneşti şi sârbeşti, ajungând în „lumea liberă”, şi-a închinat întreaga viaţă studierii arhivelor militare secrete, engleze şi americane, scriind cartea intitulată ”Agonia României - 1944-1948”, bazată pe o bibliografie ce conţine 120 de lucrări şi documente ale cercetătorilor din acea perioadă. A fost realmente o agonie pentru neamul nostru. Atunci s-a produs distrugerea materială, dar mai ales spirituală a poporului român - distrugerea sufletului - îmbolnăvindu-l aproape incurabil, aruncându-ne în mlaştina deznădejdii, a mizeriei morale în care zăcem şi azi.

Istoricii străini printre care şi renumitul istoric american Forester consideră actul de la 23 august 1944 ca fiind opera colectivă a membrilor oligarhiei tradiţionale, a monarhiei, a aparatului de stat şi a partidelor istorice. Pamfil Şeicaru, renumitul ziarist interbelic, directorul ziarului Curentul, în articoul intitulat ”Politica anistorică”, îşi exprimă următoarele convingeri: „Dacă războiul a fost o patetică verificare a potenţialului moral şi material al naţiunii, în acelaşi timp a fost şi o posibilă verificare a democraţiei române, care a angajat destinul poporului român în graba cu care s-a precipitat să impună ţării printr-o îndrăzneaaţă mistificare, capitularea. Ce s-a salvat prin lovitura de stat din 23 august 1944? Vieţi omeneşti? Cine are curajul să facă inventarul vieţilor omeneşti suprimate de către trupele ruseşti numai în primele două luni după capitulare? Bunuri materiale? Bunuri spirituale? Ce s-a salvat prin gloriosul act de eliberare? Şi după?

Cu ce frenezie au fost batjocorite sacrificiile unei armate eroice! Cu ce îndrăzneală unică s-a răsturnat tabla de valori etice, preamărindu-se actele de spionaj în favoarea unor puteri străine, dându-se oricărei acţiuni trădătoare un titlu de recunoştinţă naţională şi etichetându-i criminali de război pe cei care participaseră la lupta împotriva Uniunii Sovietice!” (n.n. - zeci de generali şi sute de ofiţeri superiori exterminaţi în Penitenciarul Aiud au rămas şi azi fără un monument de recunoştinţă din partea actualilor guvernanţi).

La niciun popor din lume nu s-a înregistrat un caz similar de renegare a armatei naţionale - (n.n. – finlandezii, care au luptat şi ei împotriva Uniunii Sovietice şi cărora Stalin le-a cerut să condamne pe ofiţerii care luptaseră pe front împotiva armatei sovietice, i-a răspuns lui Stalin astfel: ”Noi nu avem criminali de război, noi avem numai eroi!” Şi n-au condamnat pe nimeni). Noi nu numai că am predat Armata Română Uniunii Sovietice, adică 170.000 de ostaşi, oţeliţi în trei ani şi două luni de război, care luptau pe frontul de la Iaşi, dar s-au surpat rezistenţele morale ale naţiunii prin violenţa cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea României, în speranţa că îşi vor asigura titluri şi recunoştinţa învingătorului. (n.n. - au ajuns şi ei în închisori alături de cei care am rămas fideli crezului şi educaţiei anticomuniste).

La Aiud a fost întemniţată toată elita armatei române, cea politică şi cea culturală interbelică, majoritatea acestora fiind exterminaţi prin frig, foame, bătăi, izolări, umilinţe şi torturi inimaginabile, ce nu pot fi exprimate prin cuvinte.

Prinţul Mihail Sturdza descrie astfel actul de la 23 august 1944, minciuna armistiţiului bilateral: „În realitate nu se semnase niciun armistiţiu. Rezultatul acestei minciuni către poporul român a fost capturarea şi trimiterea în Rusia a şaisprezece divizii române, fără să mai socotim mulţimea nesfărşită a abuzurilor, violurilor de tot felul şi tălhăriilor la drumul mare la care s-au dedat soldaţii ruşi, care se considerau în teritoriul inamic ocupat. Convenţia de armistiţiu va fi semnată la Moscova în 13 septembrie, fără ca delegaţii români să poată negocia sau discuta măcar condiţiile ei. Este vorba de o capitulare fără condiţii care pune întreaga Românie şi întreg Neamul românesc la discreţia Rusiei lui Stalin”.

Actul din 23 august 1944 a însemnat pentru orice cercetător al isoriei universale, pierderea suveranităţii naţionale, distrugerea infrastructurii morale şi economice, anihilarea sentimentului de demnitate naţională şi individuală, cât şi deschiderea unor noi posibilităţi pentru oportunişti şi carierişti.

H. Seton-Watson, istoric american, a evaluat astfel situaţia pentru Rusia în cartea sa „Revoluţiile Europei Răsăritene”: „Schimbarea de front a României, împreună cu hotărârea de la Teheran de a nu deschide un front în Balcani (cu toul ignorată de Ştirbey şi aliaţii săi) a decis soarta Europei Centrale, a determinat ca Rusia Sovietică să domine întreaga regiune, că anume noua ordine trebuie să fie o ordine comunistă. Pentru asta, Generalisimul Stalin a avut multe motive ca să-i acorde regelui Mihai cea mai înaltă decoraţie sovietică, ordinul Victoria”. Iar Forester adaugă: ”Actul de la 23 august 1944 nu a adus niciun avantaj României, care a fost obligată să plătească despăgubiri de război mult mai mari decât cele plătite de Ungaria şi Slovacia, ţări care şi ele au participat la războiul împotriva Uniunii Sovietice”.

Noi, studenţii luptători anticomunişti, putem afirma cu toată convingerea că actul de la 23 august este şi rămâne un exemplu de escaladare a iresponsabilităţilor. Acest act de trădare naţională a căzut atunci ca un trăznet din senin. Conform armistiţiului, eram obligaţi să întoarcem armele şi să dăm mâna cu duşmanul care de veacuri atenta la libertatea popoarelor.

Dr. Teofil MIJA

- articol publicat în revista Veghea, august 2008

Agresiune panslavistă împotriva României şi a ortodoxiei latine. Patriarhul Moscovei Kirill: “Moldova este parte inseparabilă a Sfintei Rusii”.

TRADUCEREA COMUNICATULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ:

Sfântul Patriarh Kirill: Moldova este parte inseparabilă a Sfintei Rusii

21 august, ora 20:57

La 21 august 2010, la mănăstirea stavropighială de călugări din Solovki (insula Solovki din Marea Albă – nota traducătotului), a avut loc întâlnirea planificată între Sanctitatea Sa, Patriarhul Moscovei Kirill cu ierarhii mitropoliei Chişinăului şi a Moldovei.

La întâlnire au participat mitropolitul Chişinăului şi al întregii Moldove Vladimir, preşedintelele Sectorului de Relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, episcopii Sava de Tiraspol şi Dubăsari, Anatolie de Cahul şi Comrat, Petru de Hâncu, Marchel de Bălţi şi Făleşti.

“Sunt foarte bucuros, vlădica, că împreună cu episcopatul Înaltpreasfinţiei voastre sunteţi aici, pe acest pământ sfânt, – a spus Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, salutându-l pe mitropolitul Chişinăului Vladimir. – Uneori suntem întrebaţi: “dar de ce atribuiţi Moldova Sfintei Rusii, căci moldovenii vorbesc o altă limbă, neslavă?” Şi eu răspund că Sfânta Rusie este o noţiune nici etnică, nici politică, nici lingvistică, este o noţiune spirituală”.

“Atunci când ne rugăm împreună cu fraţii şi surorile noastre din Moldova, noi nu simţim nici o diferenţă – în faţa lui Dumnezeu suntem un singur popor – a continuat Sfântul Vlădică. – Anume această comuniune de valori, comuniune a orientării spirituale formează unitatea noastră spirituală, care este mai presus de orice graniţe politice; şi nici un fel de partide politice care ne ameninţă cu o ruprută între noi nu sunt capabile să distrugă acestă unitate. Cu cât mai devreme vor înţelege ei asta, cu atât mai puţine puteri vor risipi în van”.

“Ne rugăm astăzi pentru Moldova, pentru înflorirea poporului moldovenesc, pentru ca orientarea politică a Moldovei să contribuie la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”, – a spus în încheiere Sanctitatea Sa, Kirill, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii.

Serviciul de presă al Patriarhiei Moscovei şi a întregii Rusii

Sursa: http://cubreacov.wordpress.com/