Mircea Eliade: Rasa si religie. Comentarii la eseul lui Lucian Blaga, Despre rasa ca stil

“Gandirea” a inchinat un numar intreg (cel pe Februarie) discutiilor in jurul Rasei, Religiei si Natiunii. Dupa cum vedeti, numai zone dinamitate. Caci nicaieri nu intervin mai multe nervozitati decat in asemenea controverse despre rasa si religie. Marturisesc ca am luat revista in mana cu oarecare sfiala. Prea era frumoasa “Gandirea” in amintirea mea, prea era pura linia ei – si prea mirosea in aer a praf de pusca. trebuie sa recunosc ca sfiala nu mi-era intemeiata. D. Nichifor Crainic ia o atitudine hotarata in fata teoriilor “crestinismului arian”, adica mai precis a “crestinismului nordic” – antisemit si antiroman – desfasurate cu atata amploare de d. Rosenberg . Iar dl. Lucian Blaga scrie un admirabil eseu Despre rasa ca stil, in care-si marturiseste neincrederea fata de incercarile stiintifice de a rezolva problema rasei, dar recunoaste existenta fenomenului rasa ca stil de viata.

D. Lucian Blaga nu concepe rasa ca specie biologica – rigida si intoleranta – ci ca stil de viata si sufletesc “alcatuit din latente, din posibilitati sau din fragmente pe cale de a se schita”. Aceasta nu e numai o pozitie de estet. Este singura pozitie fireasca si fertila care se poate lua in fata fenomenului rasa. “O sensibilitate stilistica elastica incearca in prezenta raselor, ca stiluri vitale si sufletesti, stari intovarasite de o anumita evlavie, ca in fata unor fenomene originare ale firei. O sensibilitate stilistica elastica se va transpune cu usurinta si cel mai adesea cu simpatie in ansamblul de valori fizice si spirituale ale unei alte rase. Nu acesta e insa cazul sensibilitatii stilistice de tip rigid. O sensibilitate stilistica rigida va manifesta o aversiune fata de ansamblul de valori fizice si spirituale ale unei alte rase. O sensibilitate stilistica rigida va avea tendinta sa vada in valorile fizice si spirituale ale altor rase – non-valori”.

Iubitor al stilurilor, al acestor fenomene originare care dau sens existentei si justifica orice fel de creatie, d. Lucian Blaga afirma necesitatea unei “puritati” etnice. Dar cat de frumos justifica d- sa aceasta “puritate” pe care au santajat-o cu atata brio sefii politici si spirituali ai Germaniei moderne. “Ma voi declara cu alte cuvinte impotriva amestecului, dar nu din considerente biologice de puritate a plasmei ereditare, ci fiindca mi se pare ca amestecul duce in cele mai multe cazuri la lipsa de stil si intr-un anume sens la lipsa de caracter. E in joc un elementar simt al stilului si un respect quasi- religios fata de formele substantei vitale, simtaminte pe care nu pot si nu inteleg sa le inving… Sa nu stricam, sa nu nivelam, sa nu spalacim, noi, oamenii, ceea ce a rasarit in sanul naturii si al sortii cu irezistibila si convingatoarea putere a unor forme originare plastic delimitate prin gratie de sus.

Nu mai putin condamnabil ar fi insa si drumul celalalt, al exaltarii rasiste. Atitudinea… mesianismului rasist… nu e prin nimic justificabila.”

Am transcris acest frumos pasagiu pentru ca el exprima aproape tot ce se poate spune, coerent si justificat, asupra rasei. Este incontestabil un mare merit al d-lui Lucian Blaga ca a venit si de asta data le timp cu o lamurire deplina, filosofica si crestineasca. Cei care-si dau osteneala sa cerceteze perioadele de crestere si instaurare a istoriei, vor putea singuri verifica acest adevar.

[In Vremea, an VIII, 21 Februarie 1935, nr. 377, p. 8]

Mitropolitul Bartolomeu Anania despre suferinta asumata

Sfintii Marturisitori Ardeleni, aparatorii ortodoxiei in fata agesiunii catolice

La 21 octombrie Biserica Ortodoxă îi pomeneşte pe sfinţii Mărturisitori Ardeleni: Cuvioşii Mărturisitori Visarion şi Sofronie, a Sfântului Mucenic Nicolae Oprea şi a Sfinţilor preoţi Mărturisitori Ioan şi Moise Măcinic, trăitori în veacul al XVIII-lea. Părintele Acad. Mircea Păcurariu din Sibiu ne-a făcut o prezentare pe scurt a vieţii acestor sfinţi:

Viaţa Cuviosului Visarion Serai
Visarion Sarai un călugăr, se pare de origine vlahă, deci un vlah din Bosnia de astăzi, care după ce a călătorit prin Ţara Sfântă, pe la Ierusalim, pe la Muntele Athos a ajuns la Karlowitz, iar de acolo a fost trimis de patriarhul sârbilor aici în Transilvania pentru a predica împotriva uniaţiei. Însoţit de câţiva credincioşi din Banat el înaintează spre Centrul Transilvaniei, pe Valea Mureşului, predică pretutindeni la Sălişte şi în alte părţi. Dar undeva între Sibiu şi Sălişte a fost arestat şi după arestare i s-a făcut un lung interogatoriu din care cunoaştem câteva date biografice, aşa cum le-am prezentat. Dus apoi în fioroasa temniţă de la Kufstein din Munţii Tirolului, unde se crede că a şi murit ca sfânt mărturisitor pentru Ortodoxie.

Viaţa Cuviosului Sofronie de la Cioara
Călugărul Sofronie de Cioara a luptat pentru apărarea Ortodoxiei ceva mai târziu prin 1759 – 1761, când a condus o adevărată răscoală populară împotriva autorităţilor habsburgice, dar în acelaşi timp şi împotriva Episcopiei Unite de la Blaj care patrona această acţiune de dezbinare a Bisericii Româneşti.
El era originar din judeţul Alba de la Cioara sau Săliştea, a fost preot de mir. După ce a rămas văduv şi-a făcut un schit în hotarul satului Cioara, care a fost distrus de autorităţi, fapt care l-a determinat să pornească această acţiune populară care a durat aproape doi ani. A ţinut şi un mare sobor, o mare adunare de preoţi şi credincioşi la Alba Iulia, care a luat o serie de măsuri în vederea unei viitoare organizări a Bisericii Ortodoxe, pentru că trebuie să spunem că, după 1701, Biserica Ortodoxă Română din Transilvania n-a mai avut nici un cârmuitor sufletesc, nici un ierarh. După ce a avut o întâlnire cu generalul Nicolaus Adolf Bucow, comandantul trupelor imperiale din Transilvania, cel care a distrus mănăstirile ortodoxe, el s-a retras în Ţara Românească, unde a murit la o dată pe care nu o cunoaştem, fie la mănăstirea Vieroşi, fie la Mănăstirea Robaia. Pentru acţiunile sale el este trecut de Sfântul Sinod al BOR în rândul sfinţilor.

Viaţa Sântului Mucenic Oprea Miclăuş

Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului, care a făcut mai multe călătorii la Viena pentru ca să ceară împărătesei Maria Tereza drepturi pe seama credincioşilor transilvăneni. A făcut mai multe asemenea călătorii, dar în 1752 a fost arestat la Viena şi aruncat şi el în închisoarea de la Cuşteni, unde a murit tot aşa ca sfânt mărturisitor pentru ortodoxie.

Sfântul Mucenic Preotul Moise Măcinic

În 1992 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât să mai fie canonizaţi doi preoţi de mir. Şi anume Moise Măcinic din satul Sibiel, care l-a însoţit pe Oprea Miclăuş în călătoriile sale la Viena şi care a fost arestat odată cu el şi-a pierdut şi el viaţa la o dată pe care nu o cunoaştem, tot în închisoarea de la Kufstein.

Sfântul Mucenic Preotul Ioan din Galeş

Şi în sfârşit cel de-al cincilea, tot preot de mir, este Ioan din Galeş, un sat contopit astăzi cu oraşul Sălişte, care a preluat conducerea acţiunilor revendicative ortodoxe şi româneşti prin anii 1756 – 1757 şi care a cutreierat mai multe sate strângând semnături prin care credincioşii ardeleni cereau ca să li se acorde şi lor drepturi, să se acorde în primul rând libertate pentru credinţa ortodoxă.

A fost arestat şi el şi dus pe teritoriul Austriei de astăzi. Se pare că el a murit într-o închisoare la Gratz pentru că mult mai târziu după 24 de ani de detenţie a fost vizitat acolo de nişte negustori braşoveni, ajunşi la Gratz în afaceri comerciale şi care au auzit că în închisoarea de acolo zace de mult timp un preot ortodox. Au avut o lungă şi interesantă convorbire cu el, le-a mărturisit că suferă pentru Hristos şi pentru credinţa ortodoxă de 24 de ani, dar nimeni nu-l va clinti în convingerile sale. Şi iată şi în forma aceasta avem încă un martir pentru apărarea ortodoxiei transilvane.

Sursa: Foaie Nationala

Polemici interbelice in chestiunea evreiasca. Puncte de vedere. Mircea Eliade: Iudaism si antisemitism. Comentariu la prefata lui Nae Ionescu

Iudaism si antisemitism

- preliminarii la o discutie -

Cartea d-lui Mihail Sebastian, De doua mii de ani, a izbutit pana acum sa faca pe antisemiti sa urle de bucurie, pe evrei sa se lamenteze si pe gazetarii destepti sa scrie articole cu haz. Sa vedem daca ea poate face si altceva; daca ne poate face sa gandim.

Marturisesc ca asteptam cartea aceasta ca pe o verificare a tensiunii si a generozitatii opiniei publice romanesti. Nu a opiniei publice de pe strada, fireste. Dar cel putin a unor anumite elite, a oamenilor, hai sa le spunem, inteligenti si de inima. Pentru ca romanul aceasta semnat de un scriitor evreu si prefatat de un profesor universitar crestin - aduce cu sine nu numai o serie de calitati literare, nu numai o suma de documente sufletesti contemporane si o problematica tragica, dar insasi aparitia lui, asa cum a aparut, este un semnal si isi are o profunda semnificatie. Ma refer la actul de mare curaj al autorului; de a scrie aceasta carte - pe care nimeni nu i-a cerut-o - si a starui sa fie prefatata de domnul profesor Nae Ionescu, dandu-si foarte bine seama si de riscurile, si de durerile si de situatiile penibile la care se expune.

Lucrul acesta a trecut nebagat in seama. Un om care scrie o carte vie, am spune viscerala, o carte care nu cuprinde numai confesiunea durerilor sale iudaice - caci la urma urmelor aceasta confesiune a mai fost facuta si de altii, si poate cu mai multa eficacitate -, ci cuprinde drama si jurnalul nedumeririi sale de om viu in fata eternitatii si stupiditatii acestei dureri - ei bine, omul acesta intalneste cea mai placida reactiune. De ce? Pentru ca a aparut cu prefata d-lui prof. Nae Ionescu. Toata reactiunea “opiniei publice” a fost stimulata - sau, ca sa fim mai precisi, paralizata - de alaturarea acestor doua nume: Nae Ionescu – Mihail Sebastain.

Va sa zica, actul cel mai curajos, cel mai sincer, cel mai igienic pe care l-a facut un scriitor evreu de astazi - acela de a accepta o prefata “antisemita” (vom vedea daca i se poate spune astfel) – actul acesta a provocat cea mai ridicola rumoare. Mihail Sebastian e mort astazi in ochii coreligionarilor sai pentru ca a dat o mare dovada de toleranta. Prietenii mei evrei uita ca toata suferinta lor porneste din intoleranta mediilor crestine (justificata sau nu, e alta poveste). Si lovesc astazi intr-un evreu pentru ca acesta a fost prea tolerant…

Trebuie sa recunosc ca reactiunea aceasta e dezgustatoare. Ca ea dovedeste mediocritatea opiniei publice romanesti (opinie formata, fireste, din crestini si din evrei), frica de a pune problema raspicat, frica de a judeca, de a gandi, de a se revizui. Mihail Sebastian intra intr-o camera inchisa, deschide larg ferestrele si spune: “nu simtiti ca aici pute? Ca ceva e stricat, ceva care se ascunde cu grija, ceva care nu se vindeca?” toata lumea e jignita de cuvantul “pute”. Vai de mine, cum se poate sa spui asta? Cum sa spui ca intre evrei si crestini exista disensiuni, ireductibilitati, plictiseli? Nu suntem toti “oameni”? Daca exista antisemitism, apoi acesta se datoreste huliganilor. Este suficient sa fim oameni de omenie, ca orice umbra de antisemitism sa dispara…

Chestiunea evreiasca. Prefata lui Nae Ionescu la romanul lui Mihail Sebastian, "De doua mii de ani"

Evreii sunt poporul ales. Despre aceasta, conform credintei lor, nu trebuie sa depuna marturie doar evreii, ci si crestinii. Sunt poporul ales pentru ca au fost primii cu care Dumnezeu si-a luat un angajament fata de oameni, situatie de care evreii sunt perfect constienti. Ca popor ales, inseamna fara indoiala ca li s-a rezervat o anumita functie; cu alte cuvinte, evreii nu au fost alesi din cauza unui anumit lucru, ci in vederea unui anumit lucru, daca nu cumva pentru un scop bine determinat. Pe de alta parte, pentru a-si putea indeplini misiunea, evreii trebuie in mod necesar sa se mentina ca popor ales, lucru pe care l-au inteles foarte bine.

Asa se explica faptul ca, inca de la inceputul istoriei lor, se poate remarca usor tendinta lor deliberata de a evita orice contact cu cei de alta credinta. In tara lor si oriunde in lume au trait intotdeauna in comunitati inchise si izolate cu strictete. Constiinta superioritatii credintei lor si ideea pe care o aveau despre ei insisi ca popor ales le stimulau orgoliul imens care, chiar si in zilele noastre, dupa atatea nenorociri si suferinte, este la fel de intact ca in epocile maretiei evreiesti.

Desigur, evreii au fost mereu un corp strain printre popoarele in sanul carora au trait si, intrucat diferenta da nastere urii, ei bine, au fost serviti! Pe de alta parte, trebuie sa recunoastem cu totii ca acest proces de diferentiere, de singularizare si de izolare, impins astazi atat de departe incat nu mai e cu putinta nici o legatura durabila intre evrei si celelalte popoare, a fost intreprins de evreii insisi. Vechiul Testament este o lege pe care o recunoastem si noi, deci ar trebui sa avem ceva in comun cu evreii. Cu toate acestea, nu se intampla deloc astfel.

De fapt, fondul ethosului iudaic este constituit mai de graba de comentariul Vechiului Testament. Talmudul a inlocuit Tora, chiar daca acest fapt nu s-a petrecut dintr-o data, ci printr-un proces indelungat. Deci, descendentii fariseilor au avut de luptat pana in sec. al XIV-lea pentru a face sa prevaleze exclusivismul evreiesc, care postuleaza ca poporul ales trebuie sa evite orice contact cu celelalte popoare – fie ei persani sau romani, greci sau egipteni, arabi sau crestini. In acel moment, insa, succesul rabinilor era total si incontestabil, iar prapastia dintre evrei si celelalte popoare era absoluta.

Atunci cand cineva va indeparteaza cu dispretul sau, pentru ca va considera inferior si nedemn, nimic nu e mai normal ca al considera, la randul vostru, ca dusman sau, in orice caz, ca posesor al unei naturi complet diferite. Asa se face ca separarea indusa de evrei a fost apoi marita de celelalte popoare, cu atat mai mult cu cat un caz concret pusese gaz pe foc. Cu siguranta, evreii sunt mistici, dar sunt in aceeasi masura –dupa cum o dovedeste Kabbala– adepti ai rationalismului. Cu toate acestea, se dovedeste ca talmudistul si zaraful care cantareste aurul si da bani cu imprumut nu sunt decat una si aceeasi persoana.

Aceasta este calitatea care le-a permis sa se strecoare in anturajul regilor si al conducatorilor popoarelor, carora le-au facut adesea servicii importante. Dar, in ciuda tuturor nenorocirilor care s-au abatut asupra lor, evreii nu au inteles niciodata, ca, de fapt, cea mai mare nenorocire este de a-i servi pe printii acestei lumi in schimbul unei recompense. Privilegii, intotdeauna mai multe privilegii, acesta este singurul lucru pe care il pot oferii printii in schimbul serviciilor primite. De fapt privilegiile evreilor pot ajunge de invidiat... Am vazut ce s-a intamplat la Alexandria in antichitate sau mai tarziu in Spania, unde privilegiile erau atat de insemnate, incat multi oameni au trecut la iudaism numai pentru a se bucura de avantajele imense. Mai devreme sau mai tarziu izbucneste criza, iar atunci se dezlantuie toate resentimentele impotriva acestor privilegiati lipsiti de rusine. Ori, daca uneori printii acorda privilegii, nu inseamna ca ii vor apara pe cei care devin obiectul urii publice. Evreii s-au bucurat de privilegii enorme peste tot, dar soarta a facut ca insasi aceste privilegii sa-i izoleze inca si mai mult. Revolta impotriva evreilor va fi amorsata de opinia publica, dar, de fapt, ea nu este decat o consecinta a sciziunii rabinice.

Fara indoiala, evreii sunt poporul ales. Dar ales cu ce scop? Daca ne-am lua dupa ei, au fost alesi pentru a deveni stapanii lumii, si astfel nu am mai putea purta nici o discutie. Atunci ar fi mai bine sa punem problema altfel, caci e dificil de definit in ce consta stapanirea lumii. Cand se va produce, potrivit evreilor insisi, constituirea Imperiului lor Mondial? Momentul acesta va fi marcat de aparitia lui Mesia. Astfel putem conchide ca evreii sunt poporul ales, intrucat Dumnezeu a hotarat ca Mesia sa provina din randurile lor. Aici suntem cu totii de acord, evrei si crestini deopotriva, dar tot de aici porneste si controversa.

De fapt, pentru crestini Mesia a venit deja, prin incarnarea Logos-ului in Iisus Christos. Evreii au fost cu adevarat poporul ales, anume ales pentru Incarnarea lui Dumnezeu. De indata ce acest fapt s-a produs, de indata ce si-au indeplinit misiunea, evreii au incetat sa mai fie poporul ales. Evreii pot ori sa recunoasca faptul ca Mesia a venit deja prin Incarnarea christica si deci din acel moment inceteaza sa se mai considere poporul ales, ori contesta autenticitatea lui Christos- Mesia si atunci isi refuza chiar conditia de popor ales, deci calitatea de instrument ales de Dumnzeu pentru salvarea lumii – caz in care nu ar pacatui numai fata de misiunea lor, ci si fata de Dumnzeu insusi. Evreii repeta fara incetare ca Iisus Christos, atat timp cat se pretinde Fiul lui Dumnzeu si al lui Mesia, nu este decat un impostor. Mesia nu a sosit inca, socotesc evreii, el va veni pe un cal alb, si in momentul acela se va constitui imperiul Israelului, care va stapani peste intreaga lume. Cele doua pozitii sunt ireductibile. Pozitia evreilor este limpede. Ei sunt poporul ales; in consecinta, atunci cand va veni Mesia, pamantul intreg va intra in posesia lor.

Numai ca unul dintre fii lui Israel s-a prezentat deja drept Mesia. Este adevarat, evreii l-au considerat intotdeauna un impostor, dar aceasta nu a impiedicat un mare numar de popoare sa-l recunoasca drept Fiul lui Dumnezeu. Acest Mesia, si nimeni altcineva, a creat pentru aceste popoare (in sanul carora traiesc si numerosi evrei) o noua conceptie asupra lumii si o noua structura spirituala, valori noi pe o scara noua a valorilor. Blestemat pentru Israel , Mesia a creat pentru aceste popoare ordinea crestina a lumii. De aici incepe dificultatea majora. Evreii traiesc in mijlocul lumii crestine, dar ce lege respecta ei? Oare se supun legilor lui Iisus Christos, respecta atmosfera si conditiile crestine? Daca ar fi asa, atunci ar fi renuntat la legile lor, ar fi incetat sa se considere poporul ales; mai mult, ar fi incetat sa fie evrei. Or, nimic de felul acesta nu s-a intamplat. Evreii continua sa fie evrei. Cu alte cuvinte, si-au stabilit o ordine particulara in sanul altor popoare, o ordine contrara, in special, ordinii crestine pe care o considera opera unui impostor. Rezulta de aici ca, respectandu-si legea iudaica, evreii trebuie in mod necesar sa saboteze ordinea si valorile crestine.

Pelerinaj la Sfanta Manastire Cetatuia Negru Voda!

La sfarsitul saptamanii trecute am avut deosebita placere sa ajung intr-un loc de basm, la Sfanta Manastire Cetatuia Negru Voda, situata la o inaltime de peste 800 de metri , pe valea raului Dambovita.


Am plecat din Bucuresti cu gandul la campania pe care am derulat-o la inceputul acestui an alaturi de cativa prieteni si parteneri care ne-au dat o reala „mana de ajutor”, pentru a salva aceasta Sfanta Manastire din cumplita incercare prin care trecea la vremea respectiva.

Protosinghel Modest Marian Ghinea

Am avut parte de o zi calduta de toamna, cu un soare voios ce m-a insotit de-a lungul intregului urcus pe care orice pelerin il parcurge catre Sfantul Locas. Si am ajuns la timp, in momentul in care Protosinghelul Modest Marian Ghinea celebra Sfanta Liturghie la care luau parte un calugar si cele 2 maicute despre care va povesteam anterior.


Acestea mi-au lasat o impresie deosebit de placuta, la cei peste 80 de ani pe care ii au, ascultand in liniste, ingenuncheate si smerite Sfanta Liturghie ca un model ce vine din vremuri de mult apuse....un Adevarat Model de Omenie, de Bunatate, Smerenie si Frumos care mi-a ramas in minte si mi-a mers la Inima!


Dupa Sfanta Liturghie Parintele Modest Marian Ghinea a adresat cateva cuvinte pelerinilor care au pasit in Manastire la acele ore ale diminetii, cuvinte pline de speranta, de evlavie, si de inalta cunoastere bisericeasca care ne-au facut pe toti cei prezenti sa ne umplem sufletele de Pace si Bucurie si sa ne dam seama de persoana cu totul deosebita care este Parintele Modest Marian Ghinea!

Parte din Biserica Rupestra

La sfarsit am avut deosebita placere sa stau de vorba cu Parintele care m-a primit bucuros si nu a contenit sa imi multumeasca pentru ajutorul pe care i l-am dat, celor care am facut acest site si am imprastiat „Apelul de Suflet” prin tot Internetul, dar si celor care au contribuit cu gandurile lor bune, cu rugaciunile lor dar si cu ajutor material pentru schimbarea situatiei de la Manastirea Cetatuia Negru Voda!


Parintele mi-a marturisit ca nu isi ascundea uimirea, cum la inceputul acestui an, cand noi am demarat aceasta campanie pe Internet, incepusera sa curga bani catre Sfanta Manastire, intr-un tarziu a aflat si dansul de demersul nostru, pentru care ne multumeste inca o data, pentru ca a fost de Mare Ajutor!


Si ca dovada a puterii miraculoase a lui Dumnezeu ce lucreaza pe Pamant, pot sa va dau inca o veste buna. Cu aceasta ocazie am aflat ca Parintele Modest care suferea de cancer, la analizele din aceasta vara a rezultat ca este complet SANATOS, fara probleme mari de sanatate, gratie Bunului Dumnezeu precum si Moastelor FACATOARE DE MINUNI ale Sfantului Ioaniche care sunt expuse in Biserica Manastirii Cetatuia Negru Voda!
Iata, ca atunci cand avem Incredere si Credinta Adevarata, Totul devine posibil!


Si inca o veste buna, comunitatea de la Cetatuia numara in prezent 7 calugari alaturi de cele 2 maicute si este mult mai stabila si linistita fata de inceputul acestui An.

Poza in fata Bisericii Noi a Manastirii

Totusi are nevoie in continuare de Ajutorul nostru! Se necesita grabnice reparatii la Acoperisul Bisericii Rupestre deteriorat in urma iernii trecute, precum si la pictura Bisericii Noi a Manastirii.


Adresa la care se pot trimite bani, impreuna cu acatiste si polmelnice este urmatoarea: M-rea Cetatuia-Negru Voda; loc. Cetateni, jud. Arges; tel:0248/544.000 ; E-mail: cetatuiamuscel@yahoo.com

Sau direct in conturile deschise la BCR Campulung: Mânăstirea Cetăţuia Negru Vodă, Loc. Cetăţeni-Argeş-117240, IBAN-
RO98.RNCB.0023.0135.9944.0001-RON,
RO44.RNCB.0023.0135.9944.0003-Dolari SUA

Materialul ne-a fost semnalat de un prieten bun, care poarta aceasta manastire in sufletul si gandul lui.

Sursa: http://ajutor-manastire.blogspot.com/

Parintele Mihai-Andrei Aldea: Filonul de aur. Sfintii sunt cea mai mare avere a unui neam, si pecete si marturie a unirii dintre acel neam si Dumnezeu

„- De ce nu vrei să te supui Împărătesei şi să devii greco-catolic, lăsând Ortodoxia? [comisia imperială]
- Cojocul acesta, de pe mine, acum i-al meu. Dacă mi-l cere împărăteasa i-l dau, n-am ce face. Cu mâinile şi cu picioarele acestea, şi cu tot trupul meu, am lucrat zi şi noapte ca să plătesc dările. Dacă le vrea, ale ei sunt. Dar am numai un suflet, pe care îl păstrez pentru Dumnezeu din ceruri, şi nici o putere omenească nu-l va putea îndoi. [un ţăran român din Ardeal] "

Adevărata valoare a unui neam se măsoară prin felul în care ştie a se împărtăşi de Veşnicie. Fiecare popor poate aduna averi şi comori de tot felul. Dar valorează ele ceva? Orice armă poate fi distrusă, orice armată înfrântă. Chiar şi aurul rugineşte, şi orice lucru e supus stricăciunii. Clădirile se năruie, ceramica se sparge, dinastiile se sting, statele se prăbuşesc, gloria trece în uitare, comorile se cheltuiesc aiurea, culturile se nasc şi pier. Peste ruinele unor oraşe şi ţări ce au minunat lumea, vitele pasc ierburi într-o pace de început de lume. Ori se ridică alte oraşe şi ţări, tinere, obraznice şi – din pricina inconştienţei vârstei – sigure de puterea lor. Dar şi ele se sting, după ce le trece vremea, în ruină şi uitare. Şi iar trec peste urmele vechilor glorii noi popoare, la fel de trufaşe, la fel de sigure de puterea şi veşnicia lor ca şi cele moarte. O singură comoară este veşnică: sfinţenia. Şi sfinţii sunt cea mai mare avere a unui neam, şi pecete şi mărturie a unirii dintre acel neam şi Dumnezeu.

Sfinţenia înseamnă unire cu Dumnezeirea. Şi această unire este singura cale către nemurire. Doar în Ceruri se află cartea vieţii, în care sunt înscrise cele veşnice. Doar în Ceruri se află Ierusalimul ceresc, locul în care neamurile aduc, în eternitate, slava lor înaintea Împăratului Atotputernic.

Izvorâtă din minunata naştere a Neamului Românesc, unitatea dintre Biserică şi Români a adus roade sfinte din cele mai vechi timpuri ale istoriei creştine. S-au revărsat oameni ai Duhului, zămislind Neamul Românesc şi devenind totodată părţi sfinte ale lui, aşa cum sunt Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfântul Apostol Andrei, Sfinţii Apostoli Luca, Filip, Timotei, Andronic, Tit şi Sila, întemeietori ai Neamului nostru. Din Duhul lor – Care nu era doar al lor, ci al întregii Biserici, dar era totuşi şi al lor – din acest Duh Dumnezeu li s-au născut şi zidit urmaşi. Aceştia au dat Bisericii şi Neamului roadele sfinte şi curate ale vieţii veşnice.

Primii dintre ei au fost numeroşii martiri de la Dunăre şi sfinţii cei întocmai cu Apostolii Constantin şi maica sa Elena.

Dar la Dunăre s-a format o adevărat şcoală teologică, ce a luminat în secolele III-VI, începând de la episcopii sfinţi ai Tomisului şi până la cei din Timocul de astăzi şi de la Dunărea de Mijloc. Printre ei se numără marele Betranion, episcopul Tomisului, de al cărui curaj de a mărturisi credinţa lui Hristos în faţa unui împărat eretic se leagă şi prima mişcare naţională spontană din istoria noastră. Căci atunci când împăratul eretic a încercat a-l exila pe sfântul episcop, Românii dobrogeni s-au tulburat de îndată, punând mâna pe arme şi fiind dispuşi mai curând a muri în luptă sau a porni şi ei în exil decât să lase păstorul lor cel trimis de Păstorul ceresc. Şi împăratul, pentru a nu pierde Dicia (adică Dacia, vechiul nume al Dobrogei), a trebuit să se plece, aducând înapoi pe episcopul exilat. Tot din Dicia sau Dobrogea au ieşit şi Sfinţii Ioan Casian – cel care a întemeiat monahismul apusean –, Gherman, Dionisie cel Smerit – cel care a introdus măsurarea timpului de la anul Naşterii Domnului –, martirii Atalos, Filipos, Zoticos şi Camasis, ale căror moaşte au fost găsite la Niculiţel, în cel mai vechi martiricon (creştin) din lume, călugării „sciţi” care au impresionat întreaga lume creştină cu adânca lor teologie… şi mulţi, mulţi alţii. Şi tot „de la Dunăre” putem aminti lumini ca Sfântul Sava de la Buzău (Muzeos în acea vreme), ca Sfântul Niceta de Remesiana, cinstit chiar din timpul vieţii sale până în Asia Mică şi Italia, Sfântul Irineu de Sirmium, nenumăraţi martiri şi chiar Fericitul Ieronim, născut la graniţa dintre provinciile Panonia şi Iliria.

Iată că, înşirând la iuţeală doar câţiva dintre sfinţii noştri din vechime, deja avem un pomelnic impresionant. Iar şirul lor a continuat peste veacuri. Legaţi prin legături duhovniceşti peste vremuri şi locuri, se bucură în aceeaşi bucurie cerească Sfântul Constantin cel Mare, binecredinciosul Împărat Iustinian, Ştefan cel Mare şi Sfânt sau Domnitorul martir Constantin Brâncoveanul, cu fiii săi. Sfinţii martiri din primele vremuri creştine au fost doar începutul uriaşei oştiri de martiri şi mucenici pe care a dat-o lui Dumnezeu Neamul Românesc. În Pind sau în Iliria, în Crişana, Basarabia ori Crimeea, în Câmpia Dunării sau în văile şi culmile Carpaţilor ori Hemului ori Rodopilor, Românii au avut de mărturisit cu vorba ori cu fapta Credinţa lui Hristos. În faţa păgânilor şi ereticilor romani, greci, avari, goţi, slavi, unguri, tătari, germani, turci sau de orice alt neam, Românii au avut mereu stâlpi care au ştiut a păstra demnitatea creştină a Neamului Românesc, trecând cu desăvârşit curaj hotarele vieţii şi ale morţii în necuprinsul Dumnezeirii.