Sfantul Seraphim Rose: CE PUTEM FACE PENTRU MORŢI

Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi si să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin rugăciuni pentru ei, si mai ales prin pomenirea lor la Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii si pentru morţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.” Nu putem face nimic mai bun si mai de seamă pentru morţi decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le pomenirea la Liturghie. Au mereu nevoie de aceasta, si mai ales de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului porneste pe calea sălasurilor vesnice. Trupul nu simte atunci nimic: nu vede pe cei apropiaţi care sunt adunaţi laolaltă, nu miroase mireasma florilor, nu aude cuvântările de îngropăciune.

Dar sufletul simte rugăciunile făcute pentru el si este recunoscător celor care le fac si este duhovniceste alături de aceia.

O, rude si apropiaţi ai morţilor! Faceţi pentru ei cele ce le sunt de folos si cele ce sunt în puterile voastre. Folosiţi banii, nu pentru împodobirea cea din afară a sicriului si a mormântului, ci pentru a ajuta pe cei în nevoi, pentru pomenirea celor care v-aufost apropiaţi siau murit, pentru biserici, unde se fac rugăciuni pentru ei. Faceţi milostenie pentru cei morţi, purtaţi de grijă pentru sufletele lor. Înaintea noastră atuturor,seaflă aceeasi cale, si cât vom dori si noi, la rândul nostru, să fim pomeniţi în rugăciune! De aceea să fim si noi milostivi faţă de cei morţi.

De îndată ce cineva a răposat, chemaţi grabnic un preot, ca să facă „Rugăciuni la iesirea sufletului”, care se citesc tuturor crestinilor după moarte.Încercaţi, dacă vă stă în putinţă, să faceţi slujba de înmormântare în biserică, si să secitească Psaltirea la căpătâiul celui ce a murit, până la înmormântare. Nu este nevoie ca înmormântarea să se facă cu multe amănunte, dar bineînţeles că trebuie să fie întreagă, fără prescurtări. Nu vă gândiţi acum la voi si la cele ale voastre, ci la cel care a răposat, de care vă despărţiţi pentru totdeauna. Dacă în biserică se află câţiva morţi în acelasi timp, primiţi, dacă se propune, săvârsirea slujbei de înmormântare pentru toţi laolaltă. Este mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulţi răposaţi în acelasi timp, când rugăciunea celor apropiaţi, care se află adunaţi, va fi cu mult mai înfocată, decât dacă slujbele de înmormântare se fac pe rând, si din pricina lipsei de timp, ele sunt scurtate. Slujba trebuie să fie întreagă pentru că fiecare cuvânt al rugăciunii pentru răposat este ca o picătură de apă pentru omul cel însetat. În chip foarte hotărât, rânduiţi de îndată slujbele pentru pomenirea de-a lungul celor patruzeci de zile, adică pomenirea zilnică la Liturghie pentru perioada de patruzeci de zile. De obicei, în bisericile unde se fac slujbe zilnic, răposatul a cărui înmormântare a avut loc acolo, este pomenit vreme de patruzeci de zile si chiar mai mult. Dar dacă slujba de înmormântare are loc într-o biserică, în care nu au loc slujbe zilnic, rudele trebuie să se îngrijească de pomenirea de patruzeci de zile acolo unde se fac slujbe zilnic. Este la fel de bine să trimiteţi contribuţii pentru pomenirea la mânăstiri, ca si la Ierusalim, unde are loc rugăciune permanentă la Locurile Sfinte. Dar pomenirea pentru patruzeci de zile trebuie începută îndată după moarte, când sufletul are nevoie în chip deosebit de ajutor prin rugăciune, si de aceea trebuie începută pomenirea în locul cel mai apropiat unde se fac slujbe zilnic.

Să neîngrijim de ceicareauplecat în lumea cealaltă înaintea noastră, ca să facem pentru ei toate cele ce ne stau în putinţă, amintindu-ne că „fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.

- extras din lucrarea Sfantului Seraphim Rose - Sufletul dupa moarte, aparuta la Editura Sophia

Sfântul Nectarie este cu noi astăzi şi de-a pururi. Mărturie a lui Ciprian Voicilă

Am scris şi eu câte ceva despre felul în care îşi face simţită prezenţa în viaţa noastră acest sfânt minunat, Sfântul Nectarie.

Acum trei ani mă aflam aproape de Dealul Patriarhiei. Ieşisem de la serviciu, era o toamnă caldă şi nu ştiu ce m-a făcut să trec pe lângă şirul credincioşilor veniţi să se închine la moaştele Sfântului Dimitrie. În anii anteriori mi se părea că e inutil să stai cu orele la rând doar ca să săruţi nişte moaşte pe care, trăind în Bucureşti, le poţi săruta oricând.

Şi, cum mă învârteam eu pe la poalele dealului, aud cum mă strigă o cunoştinţă care an de an stătea cu orele să se închine la sfântul ocrotitor al Bucureştiului. M-am aşezat lângă ea, am început să vorbim de una, de alta, am citit şi Acatistul Sfântului Dimitrie. Şi, deodată, prietena aceasta zice: „I-am spus şi Angelei să vină la sfintele moaşte!”

Pentru că eram interesat de noi cunoştinţe, am cerut amănunte despre Angela. Mai târziu, când s-a înserat, a venit şi ea să ni se alăture. Prima dată, mi s-a părut o fată foarte frumoasă. La a doua privire, mi s-a părut o femeie liniştită, cu un evident echilibru interior. Un gând mi-a pătruns în minte transformându-se într-o veritabilă obsesie: la cât e de frumoasă în interior şi în afară nu are cum să nu aibă un prieten!

Eram proaspăt despărţit de o fată cu care nu mi se potriviseră paşii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune în omiliile sale maritale că soţul şi soţia trebuie să meargă în acelaşi ritm spre Hristos. Nouă nu ni se potriviseră ritmurile. Şi am început să fac glume, doar, doar îi voi stârni interesul Angelei. Aşa am petrecut douăsprezece ore împreună. Am ajuns la racla cu moaştele sfântului şi acolo un călugăr care mă cunoştea mi-a zis că a văzut-o pe fosta mea prietenă îmbrăcată în monahie. Aşa se face că la acelaşi rând au stat fosta prietenă şi viitoarea mea soţie.

Mai târziu mi-am dat seama că pe Angela o ştiam de la Mănăstirea Radu Vodă, unde obişnuiam să merg. După un an ne-am căsătorit. A fost o nuntă minunată. Când am văzut pozele m-am mirat că în nici una nu am ieşit nefotogenici. Nu că aş fi eu unul fotogenic, dimpotrivă! După doi ani şi ceva am primit în dar de la Domnul un copil - pe Miriam. Schimbările acestea, care mi-au modificat portretul interior, îl au în centru pe Sfântul Nectarie. Înainte să o cunosc pe Angela, din când în când, citeam acatistul lui cu gândul că o să-mi dăruiască o soţie bună, potrivită mie. Contează mult şi cum e scris un acatist. Cel al Sfântului Nectarie este unul dintre cele mai frumoase: simţi cum fraze întregi îţi mişcă inima.

Tot în apropierea moaştelor sfântului l-am cunoscut pe duhovnicul meu, un om neobişnuit, care a vorbit inimii mele pe limba ei. Când ne-am cunoscut, Angela m-a avertizat că suferă de o formă gravă de hepatită. Asta însemna că în viitor starea ei se putea agrava. Exista şi riscul ca fiica noastră, Miriam, să moştenească virusul hepatic. Am hotărât că vom face, în conlucrare cu Domnul, un copil. Angela citea în fiecare seară Acatistul Sfântului Nectarie. Acesta a fost un semn în plus din care am înţeles că sfântul ne va ajuta.

Un alt semn a fost credinţa pe care am simţit-o în adâncul sufletului că, în ciuda aparenţelor şi a pronosticurilor medicilor, totul va fi bine. Angela a născut-o pe Miriam în patruzeci şi cinci de minute. M-a mirat că a putut să dialogheze cu noi imediat după operaţia de cezariană. Înainte de naştere am putut să fac diferenţa dintre o rugăciune profundă şi una superficială. M-am rugat pentru Angela şi Miriam cu toţi muşchii încordaţi, cu toate motoarele fiinţei mele rulate la maxim. Mă simţeam ca o stâncă, aşa cum s-ar simţi ea, dacă s-ar putea percepe din interior: certitudinea că Domnul este milostiv şi de-a pururi milostiv cu noi îmi ieşea prin toţi porii.

În timpul celor patruzeci şi cinci de minute de foc stăteam cu mama mea, fratele Angelei şi cu mama-soacră într-o stare de sentimente amestecate: nerăbdare, nădejde susţinută prin rugăciuni scurte – către Sfântul Nectarie, Cuvioasa Matrona din Moscova, Sfântul Ioan Maximovici, Părintele Ilie Lăcătuşu (pentru că maternitatea în care Angela a născut se află în apropierea cimitirului unde este îngropat acest mărturisitor al lui Hristos), dar şi teamă.

O altă minune a fost că Miriam a avut trei kilograme două sute la naştere. Nu mă aşteptam să fie aşa grăsuţă, ştiind că eu am fost o miarţă la naştere (am avut două kile opt sute) şi nici mămica ei nu e corpolentă.

Acum, Miriam are şase luni şi i-au ieşit trei dinţişori de care e foarte preocupată. De curând Angela şi-a făcut analizele care i-au ieşit bine. Mai mult decât atât: Sfântul Nectarie a stopat evoluţia bolii ei. Ţine virusul în şah. Noi nădăjduim într-o vindecare totală.

Sper ca toţi cei care primesc ajutor de la Sfântul Nectarie de Eghina să înmulţească mărturiile despre el!

Ciprian Voicilă

- din cartea Sfântul Nectarie – Minuni în România, ediţie îngrijită de Ciprian Voicilă

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: Buletinele cu 666 sunt in programul instaurarii lui Antihrist. Sa nu ia nimeni un astfel de buletin

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA LA POMENIREA SFÂNTULUI DIMITRIE:

“Vine Antihristul. Numărul lui, 666, are o importanţă. Şi buletinele cu 666 sunt în programul instaurării lui. Să nu ia nimeni un astfel de buletin. Este semnul lui Antihrist”.

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA LA POMENIREA SFÂNTULUI DIMITRIE:
“Vine Antihristul. Numărul lui, 666, are o importanţă. Şi buletinele cu 666 sunt în programul instaurării lui. Să nu ia nimeni un astfel de buletin. Este semnul lui Antihrist”.
“… Multe şi mari minuni a făcut Sfântul Dimitrie. Vă amintesc doar una. Să nu creadă necredincioşii, dreptul lor; noi credem. Pentru că într-o astfel de sfântă zi, 26 octombrie 1912, Sfântul Dimitrie şi-a făcut minunea. Copiii Eladei strigau în divizii şi batalioane: Sfinte Dimitrie, fă minunea ta! Şi într-adevăr, în ziua Sfântului Dimitrie, au intrat în Tesalonic şi au înălţat steagul nostru pe Turnul Alb! Asta nu e minune?
***
Concluzia care este? Sfinţii sunt exemple. Atât Sfântul Dimitrie, cât şi Sfântul Nestor sunt exemple de credinţă, pe care şi noi trebuie să le imităm cât trăim în această viaţă, să le urmăm.Se naşte întrebarea: Credem? Cu cuvintele credem, însă faptele demonstrează că nu avem nici măcar puţin din credinţa pe care au avut-o aceşti sfinţi. Dacă ar fi o prigoană – şi va fi prigoană – aşa cum a fost sub Diocleţian, nu ştiu câţi din aşa numiţii creştini vor rămâne credincioşi lui Hristos.
Va veni sita. Vine Antihristul. Numărul lui, 666, are o importanţă. Şi buletinele cu 666 sunt în programul instaurării lui. Să nu ia nimeni un astfel de buletin. Este semnul lui Antihrist. Acesta va cutremura lumea, îi va cerne pe cei mici şi pe cei mari, şi pe conducători şi pe supuşi, şi pe femei şi pe bărbaţi şi pe copii. Va încerca să-i pecetluiască pe toţi. Noi o singură pecete avem, pecetea Sfântului Botez. Antihristul va încerca să pecetluiască lumea cu pecetea satanei. Şi atunci din mii… unul, doar unul, se va împotrivi! Este exagerat cuvântul meu? Nu este. Fiindcă ce împotrivire arată creştinii de astăzi în comparaţie cu creştinii din primele veacuri? Acelora li se punea cuţitul la gât, ca să hulească, dar nu huleau. Cei de astăzi hulesc fără să-i forţeze nimeni. Cine-i pune cuţitul la gât falsului creştin de huleşte? Dacă deci acum fără cuţit, fără prigoană, hulesc, închipuieşte-ţi ce se va întâmpla când va veni Antihrist…Noi ce trebuie să facem? Să credem. Să ne rugăm: Dă-ne, Doamne, credinţă!, credinţa pe care au avut-o Sfântul Dimitrie şi Sfântul Nestor, credinţa pe care au avut-o strămoşii noştri;

Patru sute de ani au trăit sub turci, cu cuţitul la gât, dar nu s-au lepădat de Hristos.
Şi noi, dacă va fi o prigoană, să rămânem toţi credincioşi şi devotaţi. Banii noştri să-i ia antihriştii, casele noastre să le ia, ogoarele noastre să le ia, animalele noastre să le ia, cum zice Sfântului Cosma Etolianul; însă credinţa noastră în Hristos, nu! Iată cuvintele Sfântului Cosma: „De suflet şi de Hristos aveţi nevoie. Pe acestea două, întreaga lume de-ar cădea, nu pot să vi le ia, doar dacă le veţi da de bunăvoie. Acestea două să le păziţi ca să nu le pierdeţi”

.Iubiţii mei, fie ca din toţi câţi auziţi cuvintele mele, copii, femei şi bărbaţi, care îl cinstiţi astăzi pe Sfântul Dimitrie, nimeni să nu ajungă trădător. Să rămânem toţi credincioşi.
Şi chiar dacă o să vină ani blestemaţi – şi vor veni -, şi pe pământ va rămâne un singur creştin, unul singur să rămână, ajunge acesta. Acest unul va învinge. Va învinge unul, nu vor învinge cei mulţi. Nu vor învinge antihriştii, nu vor învinge ateii, ci va învinge Dumnezeul Sfântului Dimitrie.„Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-ne”. Amin.”

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: A.K., via http://luptapentruortodoxie.blogspot.com/)

Dezinformare OTV. In preajma sarbatoririi hramului Manastirii Petru Voda, raspandacii ventileaza minciuni sfruntate despre Parintele Staret Justin

M-a anuntat si pe mine un amic de diversiunea de la OTV. Dezinformatorul a fot Silviu Alupei, colaborator al revistei Rost. Cu o lectie prost invatata, manipulatorul spunea ca Parintele Justin nu mai este staretul Manastirii Petru Voda, ca a fost sechestrat de niste calugari si maicute, carora le-a inventat si niste nume si ca Parintele este ascuns prin munti, in locuri secrete, in care au acces numai "initiatii". Atatea enormitati nu mi-a fost dat sa aud vreodata. Chiar acum cateva zile cativa prieteni au fost la Parintele Justin, unde au primit mangaiere si sfatuire. Si nu l-au cautat prin pesteri!

Pe ce se baza Alupei? Pe niste adrese trimise, chipurile, de credinciosi, ce purtau numarul de inregistrare al Patriarhiei, continand toate minciunile de care v-am pomenit. Si inca ceva, zelosul colaborator al Rost-ului cerea SS Daniel sa faca “ordine” la Manastirea Petru Voda. Spre linistea lui Puric, idolul sefului sau, Claudiu Tarziu.

- material primit de la cititoarea blogului, Maria

Confirm cele de mai sus. Sutele de oameni care merg zilnic la Parintele Justin stiu ca nu e nimic adevarat. Desi slabit fizic, Parintele Justin alina si mangaie sufletele romanilor care-i cauta cuvantul. Eu sunt unul dintre acestia si pentru asta ii sunt recunoscator.
Trebuie remarcata interventia jurnalistului Victor Roncea, care, printr-o interventie telefonica, a infirmat afirmatiile iresponsabile ale lui Silviu Alupei.

Captura video: http://roncea.ro/

Parintele Arsenie Boca despre zilele mai de pe urma.

În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare «că de acum vremea s-a scurtat», cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştându-i pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi adâncime. Astfel, oamenii orbecăiesc în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, în care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă, precum că aceea nu-i păcat. Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor – care vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat – şi ajungând adeseori una cu durerea lor, într-o zi slujind Sfânta Liturghie şi rugându-mă: «Pentru pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici», aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea aceasta:

- Nu te ruga de Mine să le dau pacea, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pacea pe pământ.

Drept, aceea ascultător poruncii, trebuie să strig tare cuvântul Scripturii că «Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi de pretutindeni să se pocăiască» (Fapte 17,39). Adică să vie la viaţa curată şi la învăţătura drepmăritoare a Bisericii lui Hristos; iar când vremea o va cere să le mărturisească cu preţul vieţii, netemându-se de moarte.

- fragment extras din lucrarea PărinteleArsenie Boca– Despre durerile oamenilor, vol. 2

Florin Stuparu a scris un manual despre buna folosire a vinului, dupa invataturile Parintilor

PREVENIRE

Titlul cărţii de faţă poate să nedumerească: de ce „cuvinte împotriva beţiei şi pentru buna folosire a vinului”? Întîi, fiindcă beţia este o tulburare a sufletului ce se poate întîmpla şi în lipsa vinului sau a altei băuturi ameţitoare, aşa cum va arăta Sfîntul Ioan Hrisostomul într-una din paginile de mai jos. Apoi, cartea de faţă vorbeşte nu numai despre beţie, ci în aceeaşi măsură despre rostul şi buna folosire a vinului. De aceasta va trebui să ţinem seama tot timpul citind cele ce urmează.

Ştiu că, auzind de beţie, gîndul duce numaidecît pe oricine la toate băuturile ameţitoare, de la bere şi pînă la cele mai tari rachiuri. Trebuie să spun însă de la începutul acestei culegeri din dumnezeieştile cuvinte ale Sfintei Scripturi a Vechiului şi Noului Testament şi din acelea nu mai puţin dumnezeieşti grăite de Sfinţii Părinţi de la Sfîntul Duh spre tîlcuirea Bibliei, trebuie să spun aşadar că aici vom vorbi numai despre vin, şi încă numai despre acela neprefăcut prin vreun mijloc chimic. Pricina este cît se poate de limpede: singur vinul a fost dat de Dumnezeu ca băutură întăritoare a trupului şi a sufletului. Ca să nu mai zicem că vinul a fost ales de către Hristos-Dumnezeu pentru a se schimba, în chip negrăit de tainic şi de înfricoşat, în însuşi sîngele Său, cu care ne împărtăşim la Sfînta Liturghie!

(...) Căci, pentru a-şi împlini rostul, vinul trebuie băut cu multă scumpătate, cum zic cei înţelepţiţi de Dumnezeu:

„Întocmai ca apa pentru viaţă este pentru om vinul, de-l vei bea cu măsură. Ce viaţă are cel lipsit de vin? Căci acesta s-a făcut ca să-i veselească pe oameni. Bucuria inimii şi veselia sufletului este vinul cînd se bea la vreme cu măsură” (Sirah 31:31-33).

Dar care e măsura? Ne spun sfinţii nevoitori pentru Hristos: „Vin pînă la îmbătare să nu bei şi beţia să nu călătorească cu tine pe cale!” (Tobit 4:15). Ce înseamnă însă a nu bea pînă la îmbătare? Cînd să te opreşti? – căci vinul e viclean şi beţia vine pe nesimţite. Şi atunci, Sfinţii Părinţi au pus hotarul pomenit puţin mai sus, care ar trebui să fie al tuturor Creştinilor, nu numai al călugărilor:

„Bea şi trei pahare de vin amestecat cu apă” (Calist şi Ignatie Xantopol). Pentru aceste trei pahare mărturisesc într-un gînd toţi marii povăţuitori:

„Un frate l-a întrebat pe Avva Xoie: Dacă voi bea trei pahare cu vin, nu cumva este mult? Spus-a avva: Dacă nu e de la diavol, nu este mult; iar dacă este, atunci e mult, căci beţia e străină de călugării [şi de toţi Creştinii] ce trăiesc după Dumnezeu” (Patericul). Şi încă o dată:

„Deci [pe Avva Sisoe] l-a întrebat ucenicul său Avraam: Fiind vreun frate în călătorie sîmbăta sau duminica şi bînd trei pahare, nu cumva este mult? Răspuns-a bătrînul: Dacă nu este de la Satana, nu e mult” (Patericul).

Pe scurt, rînduiala este aceasta:

„Cînd nu […] bei cu risipă şi din plăcere, aceasta nu-ţi aduce osîndă, nici nu e spre sminteală. Despre aceasta a spus Domnul că «nu-l spurcă pe om»” (Filocalia). Deci „ia aminte la tine cu amărunţime, ca să te încerci dacă, [atunci cînd] bei, [aceasta] este după Dumnezeu, şi abia atunci să te hotărăşti [să bei]” (Filocalia).

Cum ajunge omul un mor­mânt văruit în ochii Domnului

Luca 9

59. Şi a zis către altul: urmează-Mi. Iar el a zis: Doamne, dă-mi voie întâi să merg să îngrop pe tatăl meu.

60. Iar El i-a zis: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte împărăţia lui Dumnezeu.

61. Dar altul a zis: Îţi voi urma, Doamne, dar întâi îngăduie-mi ca să rânduiesc cele din casa mea.

62. Iar Iisus a zis către el: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.

„Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu." Asta înseamnă că cine vrea sa se mântuiască, dar se uită cu părere de rău la lucrurile pe care trebuie să le lepede în acest scop, acela nu se mântuieste, nu merge, nu se îndreaptă către împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie s-o rupem o dată pentru totdeauna cu tot ce poate împiedica lucrarea mântuirii. Cei ce vor să se mântuiască văd şi singuri asta, dar amână mereu despăţirea de anumite deprinderi pătimaşe. A rupe dintr-o data cu toate aceste obişnuinţe li se pare o jertfă prea mare. Vor să se lase de ele „puţin câte puţin", ca să nici nu bată la ochi, şi ies mai întotdeauna în pierdere. Se apucă de fapte mântuitoare, dar simţirile inimii rămân aceleaşi ca mai înainte. La început, nepotrivirea aceasta e foarte izbitoare ,însă făgăduinţa „mâine mă voi schimba" astupă gura conştiinţei. Astfel se scurge „mâine" după „mâine", iar conştiinţa oboseşte să repete întruna acelaşi lucru şi, în cele din urmă, tace. Incepe să apară gândul: „Se poate şi aşa". Acest gând devine din ce în ce mai puternic, iar apoi se încetăţeneşte pentru totdeauna, şi omul devine cucer­nic pe din afară, însă neîndreptat pe dinăuntru: un mor­mânt văruit în ochii Domnului. Ceea ce e mai dureros este că aceşti oameni se îndreaptă la fel de greu, dacă nu chiar mai greu, decât cei împietriţi în păcate vădite... Iar ei cred că nu săvârşesc nimic rău.

( Sf. Teofan Zavoratul )

- tâlcuire culeasa si propusa de Dan Fagarasanu