Credeaţi că nu e adevărat? Grecia şi-a pierdut suveranitatea

Mai ţineţi minte când s-a pus problema ca Grecia să renunţe la anumite aspecte ce ţin de suveranitatea naţională, ca fiind condiţie pentru noul împrumut? Ei bine, acest lucru chiar se întâmplă.

Nu o spunem noi, ci şeful miniştrilor de Finanţe din zona euro, luxemburghezul Jean-Claude Juncker.

"Suveranitatea Greciei va fi masiv limitată", a spus oficialul european, într-un interviu pentru o publicaţie germană, în care a explicat că acum Grecia trebuie să vândă din activele statului într-un mod similar cu cel pe care îl avea Germania de Est după căderea comunismului.


Acesta a dat un exemplu de model de privatizare, crearea unei agenţii independente cum au avut nemţii agenţia Treuhand, care a vândut între 1990 şi 1994 nu mai puţin de 14.000 de firme est germane.

Jean-Claude Junker este preşedintele Eurogrupului şi este unul dintre oamenii cheie care a participat la negocierile pentru acordarea unui nou împrumut pentru Grecia.


Integral pe capital.ro

Prof Ilie Badescu: Tratat de patologie politică. Maladia politică şi efectele ei în istoria omenirii

 

Tratat de patologie politică

 

Despre clasa politică şi, în genere, despre elitele care ajung să guverneze popoarele, se spune că sunt produsul spiritual al acestor popoare. Ideea de sorginte hegeliană cum că fiecare popor îşi are conducătorii pe care-i merită este eronată. În realitate, elitele care guvernează asupra popoarelor europene au o genealogie spirituală europeană, adică sunt mai degrabă produsul civilizaţiei europene, a fazelor sale de evoluţie, decât al popoarelor, ele însele cu stările lor de spirit profunde. Popoarele sunt depozite ale tradiţiilor, stărilor de spirit conservatoare, ale memoriei, miturilor, ale credinţelor religioase profunde, ale amintirilor şi sentimentelor comune etc. Elitele, în schimb, sunt inovatoare, revoluţionare, ele vin din valurile istoriei şi ale dinamismelor civilizaţionale mai mult decât din adâncurile de suferinţă şi amar ale sufletului popular. Ele aduc invenţii şi odată cu ele şi primejdia unor patologii ale spiritului director în istoria popoarelor, o specie de maladii spirituale pe care le vom denumi, împreună cu C. Rădulescu Motru, patologii politice. Ideea profesorului Virgil Măgureanu de a elabora un tratat de patologie politică mi s-a părut o extraordinară provocare şi totodată o datorie întârziată a intelectualului român. La începutul veacului al XX-lea, cei doi mari intelectuali români de frunte, Nicolae Iorga şi C. Rădulescu-Motru au scris două cărţi emblematice pentru marca întregului secol: „Viaţa intelectuală la români” şi „Cultura română şi politicianismul” (apărute, una, în 1901 şi alta la 1904). Ambele propuneau un diagnostic al maladiilor spirituale care vor devasta secolul, mai precis viaţa claselor politice, a elitelor guvernante româneşti în secolul al XX-lea. Elitele guvernante (în politică, în cultură, în administraţie, în învăţământ etc) de după decembrie 1989 nu s-au ivit nici ele prin generaţie spontanee, fie chiar şi sub forma emanaţiei politice din revoluţie, ci au o genealogie răsăriteană şi europeană în care continuităţile sunt mult mai importante decât discontinuităţile. Iar aceste continuităţi coboară adeseori în mediul elitelor comuniste răsăritene, dar adeseori ele au rădăcini adânci fixate fie în solul Quatrocento-ului şi în solul revoluţiilor franceze şi mai apoi bolşevice ori în atmosfera unor internaţionale de stânga precum Kominternul sau de dreapta precum mişcarea nazistă. Vom iniţia un serial găzduit de către revista Clipa, dedicat acestei chestiuni a genealogiei europene a elitelor şi a patologiei politice care ne afectează pe toţi. Startul acestui material este prilejuit de două studii ale profesorului de la Universitatea Hawai, J R Rummel, Death by Government, (1994), New Brunswick, N,J. şi Power, Genocide, and Mass Murder, în Journal of Peace Research, vol 31, no. 1, 1-10, http/www.hwaii.edu/powerkills/POWER.ART.HTM. Ideea profesorului hawaian este că „puterea ucide” şi în argumentarea lui prezintă moartea provocată la scară unor popoare de către guvernele lor, ceea ce este mai mult decât înfiorător.

Rudolph J Rummel (1994), aşadar, creatorul paradigmei „power kills”, consideră că secolul XX stă sub semnul „democidului” de proporţii înspăimântătoare (apud Ficeac, 2011, 26). Democidul, care atinge praguri teribile, se referă, în accepţia sa, la „uciderea cetăţenilor nevinovaţi şi neînarmaţi de către guverne” (apud ibidem, 27) ale căror politici au fost întemeiate fie pe idolatrii fie pe ideologii seculariste, precum este, de pildă, ideologia care-a inspirat sistemul colonial (acesta a ucis în circa 200 de ani 50 de milioane de oameni nevinovaţi). În mai puţin de o sută de ani (între 1917 – 1987) cifra „victimelor democidului” a atins circa 170 milioane de morţi (apud ibidem) şi aceştia sunt raportaţi doar la trei state: China comunizată, URSS, Germania regimului nazist, adică trei guverne şi regimuri inspirate de idolatrii şi cârmuite de ideologi care au ridicat dispreţul creaţiei dumnezeieşti şi deci al popoarelor, ca expresii ale acestei creaţii, la praguri terifiante pentru care avem mărturia celor două holocausturi. Stephane Courtois estimează doar victimele comunismului la 85-100 de milioane de morţi (Ficeac, 27). „Rummel susţine că guvernele totalitare au ucis de şase ori mai mulţi oameni neînarmaţi decât au murit în toate conflictele armate ale veacului” (ibidem). „În total, pe parcursul primilor optzeci şi opt de ani ai acestui secol (al XX-lea, n.n. IB), circa 170 000 000 de bărbaţi, femei şi copii au fost împuşcaţi, bătuţi, torturaţi, înjunghiaţi, ucişi prin ardere, înfometare, îngheţ, zdrobire sau muncă silnică; au fost îngropaţi de vii, înecaţi, spânzuraţi, bombardaţi sau omorâţi în nenumărate alte moduri de către guvernele ce au adus moartea asupra propriilor cetăţeni neajutoraţi şi neînarmaţi” (Rummel, 1994 b, apud Ficeac, 28).

„Puterea absolută ucide absolut”, conchide Rummel. Reproducem şi noi, folosind aceeaşi sursă, datele de pe site-ul lui Matthew White (2003) pentru a ilustra progresul omuciderii, al masacrelor în masă pe măsură ce ne apropiem de veacul XX, adică de pragul care consemnează o escaladare a îmbrăţişării axiomelor modernismului, ale acelui tip de civilizaţie care a mizat, în asumpţiile sale de bază, pe omul autonom, despărţit de Dumnezeu în toate sferele vieţii. Iată datele asupra „morţilor veacului”:

• Genocid şi tiranie: 83 de milioane
• Militari ucişi în războaie: 42 de milioane
• Civili ucişi în războaie: 19 milioane
• Foamete provocată de om: 44 de milioane

Total: 188 de milioane

În circa 70 de ani au fost ucişi circa 180 de milioane de oameni nevinovaţi, ceea ce înseamnă aproape 3 milioane de persoane nevinovate ucise anual. Modernitatea se prezintă, iată, în faţa scaunului judecăţii civilizaţiilor cu o asemenea tragică performanţă. Să ne mai amintim că la Katin au fost ucişi 20 000 de ofiţeri polonezi, iar la Fântâna Albă, în Bucovina românească, au fost ucişi în două ore, 3000 de români neînarmaţi doar pentru că voiau să fie români, să părăsească teritoriile ocupate de sovietici, după ce tot sovieticii difuzaseră ştirea că o atare plecare este îngăduită de noua guvernare bolşevică.

„În data de 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb, icoane, prapuri şi cruci din cetină, a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa trei kilometri de graniţa română, grănicerii sovietici au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. La finalul măcelului, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Supravieţuitorii au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi de neimaginat, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var, fără ca Rusia să recunoască aceste crime împotriva umanităţii”. „În 1940, românii constituiau 80% din populaţia Bucovinei, astăzi abia mai sunt 20%… Un popor care uită astfel de evenimente tragice îşi riscă viitorul şi identitatea naţională”, a precizat deputatul Tudor Panţâru prezent la slujba de sfinţire a troiţei ridicate întru comemorarea acestei adevărate comunităţi de mucenici, slujbă oficiată de ÎPS Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor. „Aici avem de-a face cu un masacru premeditat al unor oameni neînarmaţi care nu voiau decât să nu mai trăiască sub ocupaţie străină, fără a opune vreo rezistenţă armată” (http://www.ziaristionline.ro/2011/04/05/fantana-alba-crimele-abominabile-rusesti-impotriva-romanilor-comemorare-la-putna).

Din punctul nostru de vedere, exemplul acesta ne arată cât de adâncă este ruptura dintre sentimentul naţional şi impulsurile nutrite de idolatriile veacului. Cu primul este prezent Dumnezeu în istorie, cu impulsurile dictate de idolatriile ideologice sunt prezente „puterile căzute”, duhurile văzduhurilor de care ne vorbeşte Sf. Apostol Pavel. Prin urmare nu magnitudinea vreunei stăpâniri este cauza urgiei, căci, la urma urmelor, Însuşi Dumnezeu a făcut dintr-unele popoare şi chiar dominaţii „vase ale mâniei” din altele „vase ale milei”, ci despărţirea de Dumnezeu.

Am selectat aici numai câteva ilustrări la consecinţele induse asupra familiei popoarelor de actele acelor civilizaţii care se rup de Dumnezeu. Dacă ar fi să facem o comparaţie privitoare la preţul pe care l-au plătit popoarele în schimbul actelor de civilizare cu care-au venit asupra lor diversele civilizaţii, vom fi nevoiţi să consemnăm „superioritatea” civilizaţiei moderne în privinţa morţilor veacului.

„Din nefericire, acest progres al civilizaţiei nu s-a realizat şi la nivel moral, subliniază Zb Brzezinski, politica reprezentând cel mai mare eşec al secolului XX. Contrar cu ceea ce promitea, secolul XX a devenit cel mai sângeros şi plin de ură secol al omenirii, un secol de politici halucinante şi masacre sângeroase. Cruzimea a fost instituţionalizată la o amploare fără precedent, iar moartea a fost organizată pe baza producţiei de masă” (Brzezinski, 4-5, apud ibidem, 25). Geopoliticianul şi strategistul american formulează sintetic ideea unei patologii politice care a însângerat veacul, preschimbându-l în „cel mai sângeros şi plin de ură secol al omenirii” în albia căruia se precipită asurzitor „politici halucinante şi masacre”.

Pacea popoarelor n-a sporit în lume, elitele directoare ale popoarelor n-au slujit pacea ci războiul şi exterminarea, iar, de vreo câteva decenii aceleaşi elite au inventat un tip nou de război care a îmbrăcat forma unei ciocniri planetare pe care strategistul american S. Huntington o numea război al civilizaţiilor. Civilizaţiile au atins tristul prag la care etalează tragica performanţă de a refuza învăţăturile Dumnezeului iubirii, primele învăţături din istoria revelaţiei zidite complet pe fundamentul iubirii, pe refuzul absolut al războiului, pe Dumnezeul păcii universale îmbrăţişând, în schimb, direcţii care au mai multe în comun cu furioasele zvârcoliri ale monştrilor înfăţişaţi profetic de Capriciile lui Goya. Desigur că patologia cârmuitorilor nu este mai puţin cumplită când survine în alte epoci şi civilizaţii, deşi se pare că veacul al XX-lea pune culminaţie acestei întorsături patologice. În istorie, proporţia masacrelor erei moderne este depăşită în magnitudine şi grozăvie numai de cel din timpul dinastiei chineze Tang, în perioada 756-763, dinastie care a provocat 35 de milioane de morţi, în doar 7 ani, deci circa 5 milioane pe an, un adevărat interludiu al domniei totalitare a morţii. (Cifrele acestea, dimpreună cu celelalte, referitoare la morţii veacului, sunt preluate după Bogdan Ficeac, op. cit., p 23). Patologia puterii pare a fi umbra terifiantă a veacurilor. Un alt exemplu celebru pentru magnitudinea masacrelor şi a exterminărilor şi deci a magnitudinii efectelor patologice ale puterii este acela al invaziei mongolilor, care, după datele aceluiaşi autor, au provocat moartea a circa 40 de milioane de oameni, doar în decursul secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, deci în decurs de circa 100 de ani, ceea ce însumează circa 400 000 pe an. Faţă de cele circa 3 000 000 de morţi pe an în decursul celor 80 de ani cât au durat războaiele ideologice ale veacului al XX-lea aceste exemple istorice ne arată în ce constă adevăratul „progres moral” al civilizaţiei moderne. El este doar un progres al eficacităţii „maladiei” asupra corpului demografic în era modernă. Examinarea chestiunii este mai mult decât o urgenţă. Ipotezele noastre îşi propun să aducă unele unghiuri noi de abordare a unei maladii vechi, maladia politică şi efectele ei în istoria omenirii.

Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu • Rubrica: Cronica civilizatiei • Iun 2011 • Revista Clipa

Sursa: Ziaristi Online

Parintele Sofronie de la Essex - in ce consta in realitate adevarata viata duhovniceasca

Cu rugaciune si cu frica lui Dumnezeu socoteste intrebarea: in ce consta in realitate adevarata (nu inchipuita, nu visatoarea) viata duhovniceasca. Traind in trup, noi nu putem petrece necontenit intr'un astfel de har incat sa ne simtim nemuritori_-- preabiruitori asupra mortii, inviati inainte de a muri.

Noi trebuie sa stim cand santem cu Dumnezeu si cand ne indepartam de la El; trebuie sa_stim,ce avem de facut in fiecare zi spre a ramane in Dumnezeu. spre a ne apropia de El. (alt manuscris adauga: ..Nevointa pentru credinta in vremea parasirii de catre har este de neocolit. Credinta  noastra indelung, indelung va fi supusa incercarii”)

Dea-ti Dumnezeu sa intelegi ca atunci cand ne aflam cu mintea in inima in rugaciune, in pomenirea lui Dumnezeu, acesta este darul harului lui Dumnezeu, arvuna vietii viitoare in afara materialitatii, in afara formei si culorii. (alt manuscris cuprinde urmatorul fragment, fara data sau numerotare, pe care 1-am socotit un posibil adaos scrisorii de fata: „Din scrisorile matale poate reiesi ca in Catholicism ei numesc rugaciune a mintii indreptarea ganditoare catre Dumnezeu, fara expresia ei in cuvant, asijderea cugetarea despre Dumnezeu si despre cele dumnezeiesti. Noi insa prin rugaciunea mintii intelegem faptul de a sta cu mintea in inima inaintea lui Dumnezeu, ceea ce se poate insoti de simtamantul de multamita, de slavoslovie sau de frica, de rugaciuni, de pocainte. Insa toata gandirea, toata filosofarea mintii este parasita, iar mintea sta cu luare-aminte in inima si ii urmareste starea, sa vada ceea ce se petrece intr'insa; astfel vede vrajmasul apropiindu-se, si cu sabia ascutita sau ca o
flacara il respinge cu Numele Domnului Iisus". )

Duh este Dumnezeu (Io. 4:24),...,.si. slujirea Lui este duhovniceasca - adica straina materialitatii si a ceea ce tine de materialitate.

Iar pentru mata. deocamdata, cel mai bine este sa stii ca atunci cand ne smerim, cand ne pocaim cu adevarat, cand avem umilinta (  Adica strapungerea inimii. Concept pierdut din cugetul, si intelesurile, si din experienta romaneasca, din pricina voitei confuzii ce s"a facut cu latinescul humilitas. Insa, precum dovedesc toate textele bisericesti timpurii (pana la - ai inclusiv - Biblia Sinodala din 1914), termenul „umilinta" provine din slavonul umilenie (inrudit cu cuvantul „mila"), si traduce gre-cescul … sau latinescul compunctio - „strapungere". Este vorba nu de smerenia in sine, ci despre smerita strapungere a inimii, foarte adesea insotita de o adanca si foarte specifica dulceata, ce tine de dragostea duhovniceasca, de calitatea Dumnezeiestii iubiri. In vechile scrieri (si in vechiul grai) se vorbea despre slujbe umilincioase", ..cuvinte umilincioase", adica unele ce aduceau sufletuf intr'o stare de rugaciune de o mai adanca traire decat o simpla „concentrare" a mintii, formala poate, drept incercare de a ramane nerisipit in cadrele rugaciunii; propriu-zis, un inceput de patrundere in lumea Dumnezeiasca. Putea-vom oare, ca neam, macar inla-untrul Bisericii, reveni la un vocabular, si deci la o gandire mai curat duhovniceasca, „dreptslavitoare", care sa ne (re)puna pe fagasurile cu adevarat ale mantuirii? Sau - Maranatha... (N tr.) ), atunci, fara macar sa intelegem, petrecem in omul launtric, atunci santem in adevar, in Dumnezeu. Si dimpotriva. cand ne risipim cu mintea, este din lucrarea slavei desarte, din uitare si din nestiinta, iar atunci ne indepartam de Dumnezeu.

Mandria este radacina tuturor relelor. Teme-te de a te observa pe sineti, caci ai acest ohicei (patima): „De ce sant aici?", „Ce fac eu?", „Iata ma simt orthodox" (curand poate te vei simti), „Uite cum sant", „Uite ca vorbesc despre mine, scriu despre mine", „Uite umbra mea", „Uite ce fel de barba am", „Uite ca sant chemat" s.a.m.d. Iarta si nu te supara pe mine pentru glumele mele.

(din capitolul: “Despre temeiurile vietii duhovnicesti” din Parintele Sofronie: “ Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu”).

- cules de Dan Fagaraseanu

Ce sa cerem de la Dumnezeu – Parintele Arsenie Boca

Ce sa cerem de la Dumnezeu 

de Pr. Arsenie Boca

E semnificativ ce cerem lui Dumnezeu. Zice cineva ca pe om îl poti cunoaste mai bine dupa întrebarile pe care le pune, decât dupa raspunsurile care le da. Cuvântul se poate construi si mai restrâns din punct de vedere religios.

Adâncimea lui Dumnezeu într-un om sau superficialitatea (cât de la suprafata este Dumnezeu în om) o poti cunoaste din lucrurile pe care le cere, mai bine decât din cuvintele pe care le spune.

Unii nu-I cer nimic;

Altii Îi cer nimicuri.

Unii îi cer socoteala,

Altii, sa faca El ce vor ei !

Iar altii, sa nu existe în fata lor.

Si pomelnicul s-ar putea lungi.

Prescurtam. In aceasta privinta, sfintii ajungeau unii ca îngerii, care unindu-se întru totul cu voia lui Dumnezeu, pentru ei nu mai voiau ceva deosebit, de aceea nici nu-I mai cereau nimic. Asa se aseamana începuturile si sfârsitul credintei: unii nu-I cer nimic sau Îi cer nimicuri, iar ceilalti, sfintii, nu mai cer nimic. Sfintii cei mari, din desavârsita credinta în Dumnezeu, nu mai cereau nici macar mântuirea. Smerenia acestora atinsese desavâr-sirea. Totusi, mântuirea, desavârsirea, e acel lucru care trebuie! Pentru acest lucru – iertarea lumii, se roaga si Sfintii din cer.

Asa-s îngaduite si rânduite lucrurile, ca e destul sa se decida cineva în mod profund pentru motivarea sa în existenta, pentru Iisus, si îndata îi curg împotriva toate motivele simplificate, droaia de nimicuri, vrând sa-l deruteze, sa-i dovedeasca hotarârea o usuratate. Dar a vinde si a da de pomana toate « nimicurile » lumii, înseamna ca Duhul Sfânt « vântul » care sufla unde vrea, te-a usurat de ele, înseamna ca zarea constiintei tale s-a limpezit, grija vietii nu mai sunt spinii ci numai roadele – « crinii câmpului ». Si în tarina, în pamântul inimii, în inima crestina rasare Iisus, sadit acolo la Sfântul Botez si da vietii tale sensul de obârsie.

Iata pentru ce se roaga Împarateasa Maica si pentru ce se face bucurie mare în ceruri.

Sursa:

http://cristinadavidniculiu.wordpress.com/2011/05/27/ce-sa-cerem-de-la-dumnezeu-parintele-arsenie-boca/

Cuvant al Sfantului Ioan Gura de Aur la Duminica a III-a dupa Pogorarea Sfantului Duh

„Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc, nu se ostenesc nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon întru toată slava sa nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Mat. 6, 28- 29).

Bogatul nu trebuie să se semeţească întru bogăţia sa

“Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le, să nu se înalţe cu gândul, nici să nădăjduiască spre bogăţia cea nestătătoare”. Această învăţătură a dat-o Pavel ucenicului său Timotei (l Tim. 6, 17).

Este vrednic de luarea aminte a noastră, că Apostolul nu opreşte bogăţia în sine, nu a zis: „insuflă bogaţilor, să fie săraci, şi să arunce bogăţia lor”. Ci: „insuflă-le să nu se semeţească”. El ştia, că preţuirea peste măsură a bogăţiei şi umblarea şi alergarea după dânsa purcede de la mândrie, şi că din contra cel smerit nu pune în ea vreo mare vrednicie, nici întrebuinţează la ea râvnă mare. El ştia, că bogăţia nu este oprită, numai dacă cineva, o întrebuinţează la ceea ce este de trebuinţă. Adică, precum vinul în sine nu este ceva rău; ci rău este numai întrebuinţarea lui cea fără rânduială, adică bogăţia; aşa şi bogăţia nu este în sine ceva rău, ci rea este zgârcenia şi lăcomia de avere. Altceva este un lacom de avere, şi altceva un bogat. Aşa, lacomul de avere este acela, care, deşi are mult, totuşi nu se crede bogat, căci el de-a pururea tot mai mult pofteşte. Dar cel ce pofteşte mult, acela mai de grabă se poate numi lipsit, decât bogat şi avut. Zgârcitul este numai păzitorul, nu şi stăpânul avuţiei sale, rob era şi nu stăpânul banilor săi. Mai lesne ar da el o bucată din propriul său trup, decât ceva din comoara sa cea îngropată. El o păzeşte cu aşa teamă, ca şi când cineva i-ar fi poruncit, a nu atinge nimic dintrînsa. El se fereşte de ale sale, ca şi cum ar fi străine. Căci banii aceia, din care el nici într-un fel de împrejurări nu voieşte a da, încât mai bucuros ar suferi cea mai grozavă osândă, adică a iadului, decât să voiască a da ceva săracilor, cum pot oare aceşti bani să fie cu adevărat proprietatea sa? Cum poate el să fie stăpânul unui lucru, pe care el niciodată nu l-a întrebuinţat, nici s-a îndulcit de dânsul?

SFANTUL IOAN MAXIMOVICI: DESPRE ANTIHRIST SI SFARSITUL LUMII

 “Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh“, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu. El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia.

În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist. Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat. Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă“. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi. El va primi acea putere înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El îl va avea ca ajutor pe un mag care prin puterea falselor minuni îi va împlini voia şi-i va ucide pe cei ce nu recunosc stăpânirea lui Antihrist. Înainte de moartea lui Antihrist vor apărea doi drepţi, care îl vor da în vileag. Magul îi va omorî şi timp de trei zile trupurile lor vor rămâne neîngropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist şi a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodată, acei drepţi vor învia şi toată oştirea lui Antihrist va fi în mare tulburare şi se va îngrozi, iar Antihrist va cădea deodată mort, omorât de puterea Duhului.

Dar ce se ştie despre omul-Antihrist? Originea lui exactă nu se cunoaşte. Tatăl este cu totul necunoscut, iar mama este o femeie stricată care se dă drept fecioară. El va fi evreu din seminţia lui Dan. Pentru aceasta avem semn că Iacov, murind, a spus că printre urmaşii săi “Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca să cadă călăreţul” (Facerea 49, 17). Aceasta ne indică metaforic că el va acţiona prin viclenie şi răutate. Ioan Teologul vorbeşte în Apocalipsă despre mântuirea fiilor lui Israel, că înainte de sfârşitul lumii o mulţime de evrei se vor întoarce la Hristos, dar din şirul seminţiilor mântuite lipseşte seminţia lui Dan.

Antihrist va fi foarte inteligent şi va şti cum să se poarte cu oamenii. Va fi fermecător şi prietenos. Filozoful Vladimir Soloviov a lucrat mult ca să-şi închipuie venirea şi personalitatea lui Antihrist. El a folosit minuţios toate materialele existente pe această temă, nu numai ale Sfinţilor Părinţi, ci şi textele musulmane, şi a creionat acest tablou tulburător. Până la venirea lui Antihrist în lume, venirea lui este deja pregătită. „Taina lucrează deja” şi forţele care-i pregătesc apariţia se luptă, în primul rând, împotriva împărăţiei legiuite. Sfântul Apostol Pavel spune că Antihrist nu poate apărea până nu va fi îndepărtat „cel care o împiedică” (II Tes. 2, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte că „cea care o împiedică” este stăpânirea legiuită cinstitoare de Dumnezeu. Această stăpânire se luptă cu răul. „Taina” care lucrează în lume nu doreşte aceasta, nu doreşte lupta cu răul prin mijloacele forţei: dimpotrivă, ea doreşte stăpânirea fărădelegii şi când o va obţine, nimic nu va mai împiedica venirea lui Antihrist. El nu va fi doar inteligent şi fermecător, dar va fi milostiv, va face acte de caritate şi fapte bune pentru întărirea stăpânirii sale. Iar când şi-o va întări într-atât, încât îl va recunoaşte întreaga lume, atunci îşi va arăta faţa. Capitala pe care o va alege va fi Ierusalimul, pentru că aici Mântuitorul Şi-a descoperit învăţătura dumnezeiască şi Persoana, aici întreaga lume a fost chemată să guste fericirea binelui şi a mântuirii. Dar lumea nu L-a primit pe Hristos şi L-a răstignit la Ierusalim. În timpul lui Antihrist, Ierusalimul va deveni capitala lumii, care i-a recunoscut stăpânirea.

Atingând culmile puterii, Antihrist le va cere oamenilor să-l recunoască drept cel ce a obţinut ceea ce nici o altă putere pământeană şi nimeni nu a mai obţinut vreodată şi va pretinde închinare ca unei fiinţe supreme, ca unui dumnezeu. Vladimir Soloviov descrie foarte bine caracterul activităţii lui Antihrist, ca a unui conducător de rang înalt. El le va face pe plac tuturor, cu condiţia ca aceştia să recunoască supremaţia puterii sale. El va crea condiţii de viaţă Bisericii, îi va îngădui să slujească, va promite că va construi biserici splendide, cu condiţia recunoaşterii lui ca „fiinţă supremă” şi ca lumea să i se închine. Va avea o ură personală faţă de Hristos. Va trăi din această ură şi se va bucura de lepădarea oamenilor de Hristos şi de Biserică.

Va fi o apostazie generală şi, pe deasupra, mulţi episcopi vor trăda credinţa, iar ca justificare, vor arăta spre starea strălucită a Bisericii. Căutarea compromisului va fi atitudinea caracteristică a oamenilor. Fermitatea mărturisirii va dispărea. Oamenii vor căuta cu asiduitate să-şi motiveze căderea, iar răul, ca o moleşeală malignă, va susţine această stare generală. Oamenii vor avea obişnuinţa lepădării de dreptate, a dulceţii compromisului şi a păcatului. Antihrist va îngădui oamenilor totul, numai ca ei „căzând în faţa lui, să i se închine“. Nu este o atitudine nouă faţă de oameni: şi împăraţii romani erau gata să le redea libertatea creştinilor cu condiţia ca ei să le recunoască divinitatea şi suprema putere divină şi îi chinuiau doar pentru că ei mărturiseau că „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui Singur să-i slujeşti” (Matei 4, 9-10). Întreaga lume i se va supune şi atunci el îşi va descoperi faţa şi ura faţă de Hristos şi de creştinism. Sfântul Ioan Teologul spune că toţi cei ce i se vor închina vor avea un semn pe frunte şi pe mâna dreaptă. Nu se ştie dacă aceasta va fi cu adevărat un semn pe trup sau este o exprimare simbolică a faptului că oamenii vor recunoaşte şi cu mintea necesitatea închinării la Antihrist şi că întreaga lor voinţă îi va fi supusă, în timpul unei astfel de supuneri totale a întregii lumi - şi cu voinţa, şi cu conştiinţa - vor apărea cei doi drepţi de care am amintit, care vor propovădui fără teamă credinţa şi îl vor da în vileag pe Antihrist. Sfânta Scriptură spune că înainte de venirea Mântuitorului vor apărea două „sfeşnice“, doi „măslini arzători“, „doi drepţi“. Pe aceştia Antihrist îi va omorî cu puterile magului. Cine sunt drepţii aceştia? După Predania Bisericii, sunt cei doi drepţi care nu au gustat moartea: profetul Ilie şi profetul Enoh. Există o proorocire că aceşti drepţi Care nu au gustat moartea o vor gusta pentru trei zile, iar peste trei zile vor învia. Moartea lor va fi o mare bucurie pentru Antihrist şi pentru slugile lui. Învierea lor de peste trei zile îi va aduce într-o stare de nespusă groază, de înfricoşare şi tulburare. Atunci va veni sfârşitul lumii.

Sfântul Apostol Petru spune că prima lume a fost creată din apă şi a pierit prin apă. „Din apă” este tot un simbol al haosului masei fizice, şi a pierit prin apa potopului. Iar lumea de azi este păstrată pentru foc (II Petru 3, 5-7). “Pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 10), toate stihiile se vor aprinde. Această lume de acum va pieri într-o singură clipă, într-o clipă totul se va schimba. Şi se va arăta semnul Fiului lui Dumnezeu - adică semnul Crucii, întreaga lume care sa supus de bunăvoie lui Antihrist „va plânge“. Totul s-a sfârşit. Antihrist a fost omorât. Este sfârşitul împărăţiei sale, a luptei cu Hristos. Este sfârşitul şi vremea răspunsului pentru întreaga viaţă, răspuns dat Adevăratului Dumnezeu. Atunci, din munţii Palestinei va apărea chivotul Legii: profetul Ieremia ascunsese chivotul şi Focul sacru într-o adâncă fântână. Când din acea fântână a fost luată apă, ea s-a aprins. Dar chivotul nu a fost găsit.

Când privim acum la viaţa din jur, cei ce pot vedea văd că tot ce a fost prezis despre sfârşitul lumii se împlineşte. Cine este, dar, acest om, Antihrist? Sfântul Ioan Teologul îi dă în mod simbolic numele 666, dar toate încercările de a înţelege acest însemn au fost zadarnice. În viaţa contemporană putem avea o viziune destul de clară despre posibilitatea arderii lumii, când „toate stihiile se vor aprinde“. Această viziune ne-o oferă fisiunea atomului. Sfârşitul lumii nu înseamnă distrugerea ei, ci schimbarea ei. Totul se va schimba deodată, într-o clipită. Morţii vor învia în trupuri noi: vor fi trupurile lor, dar înnoite, aşa cum Mântuitorul a înviat în trupul Său, care purta urmele rănilor şi ale suliţei, dar avea însuşiri noi şi, în acest sens, era un trup nou. Nu se ştie clar dacă va fi un trup nou cu totul sau va fi trupul cu care omul a fost creat. Şi Se va arăta Domnul în slavă, pe nor. Cum îl vom vedea? Cu ochii duhului. Şi acum, înainte de moarte drepţii văd în jurul lor ceea ce ceilalţi oameni nu văd.

Trâmbiţele vor suna cu putere. Ele vor suna în suflete şi în conştiinţe. Totul se va limpezi în conştiinţa omului. Proorocul Daniel, vorbind despre Judecata de Apoi, povesteşte despre un Bătrân Judecător aşezat pe tron, în faţa căruia este un râu de foc. Focul este elementul curatitor. Focul mistuie păcatul, îl arde şi dacă păcatul s-a altoit de sufletul omului, atunci îl mistuie şi pe om. Acest foc se va aprinde înlăuntrul omului: văzând Crucea, unii se vor bucura iar alţii vor cădea în disperare, se vor tulbura, se vor îngrozi. Astfel, oamenii se vor despărţi dintr-o dată: în relatarea evanghelică unii se aşază la dreapta, în faţa Judecătorului, iar alţii la stânga: i-a despărţit conştiinţa, însăşi starea sufletească a omului îl aruncă într-o parte sau în cealaltă, la dreapta sau la stânga. Cu cât mai sârguincios şi mai insistent a năzuit omul spre Dumnezeu în viaţa sa, cu atât mai mare îi va fi bucuria când va auzi cuvântul: „Veniţi la Mine, binecuvântaţilor!” şi, dimpotrivă, aceleaşi cuvinte vor stârni focul groazei şi al chinului celor care nu L-au dorit, L-au evitat ori chiar s-au luptat cu El sau L-au hulit în timpul vieţii.

Judecata de Apoi nu cunoaşte martori sau listă de protocol. Totul este scris în sufletele oamenilor şi aceste însemnări, aceste „cărţi” se vor deschide. Totul se va descoperi tuturor şi fiecăruia în parte, şi starea sufletească a omului îl va face să meargă la dreapta sau la stânga. Unii, la bucurie, alţii la chin. Când se vor deschide „cărţile”, toţi vor înţelege limpede că rădăcinile tuturor viciilor sunt în sufletul omului. Iată beţivul, desfrânatul: când moare trupul, unii cred că moare şi păcatul. Nu e aşa, în suflet exista o înclinaţie, pentru suflet păcatul era dulce. Şi dacă nu s-a pocăit de păcatul respectiv, dacă nu s-a eliberat de el, sufletul va veni la Judecata de Apoi cu aceeaşi dorinţă a dulceţii păcatului şi niciodată nu îşi va satisface dorinţa. Va suferi de ură şi de răutate. Şi aceasta e o stare infernală. „Gheena de foc” este focul lăuntric, este flacăra viciului, flacăra neputinţei şi a răutăţii şi aici va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” răutăţii neputincioase”.

 (din lucrarea Sfântului Ioan Maximovici, “Predici si îndrumari duhovnicesti“, Editura Sophia, Bucuresti, 2001)

- trimis de Dan Fagaraseanu

2 iulie – Pomenirea Sfântului Ștefan cel Mare

"Minunat este Dumnezeu întru sfinţii lui, Dumnezeul lui Israel; Însuşi va da putere şi întărire poporului Său" (Psalmul LXVII, 36).

Sfantului STEFAN CEL MARE AL MOLDOVEI, voievodul de neam musatin, pentru taria credintei sale in Hristos, pentru multimea faptelor sale crestinesti, pentru maretia actelor sale de vitejie, de aparator al Bisericii stramosesti si al hotarelor patriei, poporul roman de pretutindeni i-a inaltat in adancul constiintei sale un altar de preamarire cuvenita, un monument mai trainic decat orice granit ¹. Prin acest monument nepieritor, inchegata din virtutile stralucitului voievod, acesta este ridicat in cinstire si preaslavire, este privit asemenea sfintilor si asezat in randurile binecredinciosilor aparatori ai Bisericii si ocrotitori ai dreptei credinte. Peste ani si veacuri el a fost si este in constiinta poporului asemeni Sfantului Imparat Constantin cel Mare, asemeni lui Justinian cel Mare.

Prin actul solemn al canonizarii sale oficiale, Sfantul si indreptatorul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pronunta recunoasterea si marturisirea soborniceasca a faptului de constiinta istorica si crestina ca poporul nostru a pastrat neintrerupt vreme de cinci secole candela aprinsa la Putna, locul odihnei vesnice intru slava a marelui Stefan, i-a pastrat chipul - icoana, intr-o lumina limpede si in toata stralucirea ei: "Un om minunat, un sfant cum nu mai poate rasari altul, izvorul a toata vitejia, fantana tuturor dreptatilor, marea bunatatilor" ². Sfantul Stefan cel Mare este si ramane in istoria noastra simbolul voievodului crestin, neinfricatul aparator al credintei ortodoxe si al patriei sale, straja darza in fata dusmanilor care amenintau sau cotropeau tara pustiind dintr-o zare sau alta, "sfant si imparat al romanimii", al tuturor celor care "cumineca" in aceasta limba ³, limba in care poporul nostru vreme de doua milenii s-a bucurat, a plans si s-a rugat.

In chipul marelui voievod Slefan al Moldovei, neamul nostru din toate hotarele sale stravechi si-a recunoscut cea mai inalta intrupare a propriilor insusiri si nazuinte, proiectandu-le pe fundalul crestin si inca de atunci intr-un orizont ecumenic. S-ar cuveni astfel ca insasi constiinta europeana sa recunoasca meritul sau deosebit in apararea crestinatatii la portile Orientului. A purtat un lung sir de razboaie sub stindardul unei singure lupte, lupta pentru "Lege", in inteles spiritual, aparandu-si neamul impotriva veleitatilor eterodoxe din jur ⁴, impotriva semilunei care primejduia intregul continent. Pentru acest lucru se cuvine, acum si mereu, sa luam aminte la indemnurile acelor strabuni care in scrierile lor subliniau adanca povata a cugetului, de a vedea in virtutile de lupta rabdare si sfintenie, prin care a stralucit Voievodul Stefan cel Mare, "pilda de indreptare si sfintenie, de indreptare celor vii", noua tuturor celor de astazi si celor ce ne vor urma.

Minunat este Dumnezeu intru sfintii Lui!

 

Preaslavitul Stefan Voda al Moldovei s-a nascut din binecredinciosii crestini Bogdan Voda, fiul lui Alexandru cel Bun, din neamul Musatinilor, si din Doamna Oltea ⁵ Maria ⁶, din neamul Basarabilor ⁷, care dupa uciderea miseleasca a sotului sau la Reuseni a imbracat haine cernite, rugandu-se neincetat lui Dumnezeu pentru fericita odihna in imparatia cerurilor a dreptcredinciosului voievod si pentru ca Atotputernicul sa-si reverse harul si ocrotirea Sa asupra fiului Stefan.

Ca vrednic vlastar domnesc, Stefan a primit o temeinica educatie in spiritul cuvenit, cel al credintei strabune, al respectului datinilor si randuielilor neamului si a fost instruit in manuirea armelor epocii. Facea parte din spita acelor "fericite odrasle" musatine si basarabe, a avut asadar "radacini sfinte", dar a avut parte si de educatori buni, invatand "Legea" de la acestia; nu doar a primit-o, ci s-a intemeiat in ea, "cu incredere si incredintat fiind de al ei folos, au tinut-o ⁸".

Traditia spune ca viitorul voievod al Moldovei mergea inca de tanar la cuviosul David Daniil Sihastru. Unele izvoare spun ca erau rude mai indepartate, fapt ce ar explica si increderea pe care o avea Stefan in Sfantul Cuvios Daniil, de la care primise deopotriva invatatura aleasa si cea mai inteleapta sfatuire duhovniceasca. Mai presus de toate, insa, i-a fost aratata drept pilda virtutea virtutilor, frica de Dumnezeu, cea care l-a calauzit de-a lungul intregii vieti, pana in cea din urma clipa. Dupa noaptea de groaza de la Reuseni, ramas orfan de domnescul sau parinte, inspaimantat si neajutorat a mers la pustnicul Daniil, singurul in stare sa-i dea imbarbatare si povata inteleapta ⁹, credinta tare in Dumnezeu si nadejde in zile mai bune. Dupa un rastimp de pribegie peste hotarele Moldovei, la timpul cuvenit, cu ajutorul lui Dumnezeu a revenit in mosia stramoseasca, iar dupa doua confruntari de arme ocupa tronul domnesc de la Suceava in anul 1457. In drum spre cetatea de scaun, trecerea pe la Borzestii copilariei sale i-a putut insufla puteri sufletesti, nadejdi noi si hotarare nestramutata in slujirea tarii si a credintei strabune. Inteleptul mitropolit de atunci al Moldovei, Teoctist, l-a miruit in numele Celui Atotputernic, in fata norodului, "la Direptate, pe Siret". Toti cei ce se aflau de fata, inalti sfetnici, clerici, targoveti si oameni de rand, au strigat intr-un glas: "Intru multi ani de la Dumnezeu sa domnesti, Maria Ta!". Cu adevarat, indelungati si binecuvantati ani, aproape jumatate de veac a carmuit cu intelepciune, dar si cu jertfe.

Minunat este Dumnezeu intru sfintii Lui!

 

In indelungata si rodnica sa domnie, Stefan cel Mare dovedeste o iscusinta pe masura destinului sau de "ales al Domnului". Pe de o parte respecta cu sfintenie trecutul, cu izbanzile, cu durerile si invatamintele lui, pe de alta parte are deschidere spre lumea si gandirea timpului sau, adopta principii noi de domnie, stiind ca nu era de-ajuns sfatul boierilor, ca sprijinul sau temeinic era multimea oamenilor de rand, cei care se dovedeau bravi osteni in ceasurile de grea cumpana pentru tara. Chezasie in toate nu putea fi insa decat credinta fara clintire in Dumnezeu si datoria sa de slujire a neamului ¹⁰.

Evlaviosul domn Stefan era un chibzuit pastrator de datini si un zelos ctitor de tara. S-a jertfit deopotriva pentru Biserica strabuna si pentru apararea gliei intre hotarele mostenite. Pentru toate, inca in viata fiind, obstea crestineasca din Moldova, cronicarii timpului, i-au asezat cu smerenie si recunostinta pe frunte nimbul sfinteniei desavarsindu-i gloria in apusul vietii.

Nu numai pentru tara Moldovei, dar pentru intreg Sud-Estul european, cea de-a doua jumatate a secolului al XV-lea, cand a carmuit cu neostenita destoinicie acest ales al lui Dumnezeu, era o perioada de istorie zbuciumata, cu involburari amenintatoare. Cu patru ani inainte de urcarea lui Stefan cel Mare pe tronul Moldovei, in 1453, cucerirea Constantinopolului de catre musulmani constituia un moment istoric crucial, o lovitura fatala in inima Crestinatatii si o primejdie ce nu putea lasa ragaz de gandire sau odihna celui randuit de Dumnezeu sa vegheze cu sfanta cruce intr-o mana si cu sabia in cealalta, aici, la "poarta Crestinatatii".
La inceputul domniei binecredinciosului Stefan Voievod, Tarile Romane, Moldova cu deosebire, reprezentau un punct de reazim si de intarire a Ortodoxiei. Domnitorul moldovean oferea ajutoare substantiale si multiple Athosului si intregului Rasarit crestin. Istoria mentioneaza in amanunt relatiile sale binefacatoare cu Ohrida, cu Sarbii si cu Kievul, cu Moscova si cu dreptmaritorii crestini din Pocutia ¹¹.

Sprijinit de mitropolitii Moldovei Teoctist si Gheorghe "cel batran", de episcopii locului, de clerici si de intregul popor ¹², Stefan cel Mare a depus mari stradanii pentru a pastra si a duce mai departe mostenirea primita, sub raport religios, spiritual, cultural, artistic, dar si in domeniul politic. Este mostenirea autohtona, dar si mostenirea de inalta spiritualitate a Bizantului, putand spune aslfel ca prin virtutile si harul Sfantului Voievod Stefan cel Mare al Moldovei se prefigurau cu vigoare neindoielnica trasaturile fundamentele ce au determinat acel grandios "Bizant dupa Bizant ¹³".

Continuarea la Stefan Cel Mare