PARINTELE SOFRONIE: ADUCEREA-AMINTE DE MOARTE

Dupa ce au trecut mai bine de cincizeci de ani [cartea e scrisa în 1984; nota Andrei], îmi este cu neputinta sa restabilesc în memorie firul cronologic al întâmplarilor ce au marcat sufletul meu. Zborul duhului nostru în spatiul mintii nu-l poti cuprinde cu întelegerea, cum a spus însusi Domnul în convorbirea cu Nicodim: “Vântul sufla unde vrea si tu auzi vuietul lui, dar nu stii de unde vine, nici încotro se duce: astfel este cu oricine care e nascut din Duhul” (Ioan III, 8). În acest moment gândul meu se opreste la unele din acele situatii greu de suportat si disperate, dar care, în cele din urma, s-au dovedit a fi pentru mine o pretioasa cunoastere si un izvor de putere în nevointele mele. Cele ce mi s-au întâmplat s-au imprimat în viata mea ca o taietura în piatra si îmi dau posibilitatea sa vorbesc despre ce-a facut cu mine dreapta lui Dumnezeu.

Înca din tinerete gândul la vesnicie se alipise de sufletul meu. Pe de-o parte era un lucru firesc ca urmare a rugaciunilor din copilarie adresate Dumnezeului celui viu catre care s-au dus bunicii si stramosii mei; pe de alta parte, copiii cu care atunci ma jucam, cu o naiva seriozitate, se opreau gânditor asupra acestei taine. Pe masura ce cresteam, ma întorceam din ce în ce mai des la meditatiile asupra vesniciei: mai ales în convorbirile cu fratele meu mai mic Nicolae (1898-1979). El era mai întelept decât mine si eu am învatat multe de la el.

Eu stiam din rugaciunile mele de copil ca generatiile care ne-au precedat au plecat în nadejdea lui Dumnezeu; dar în acele zile nu mai aveam credinta de copil. Oare sunt eu vesnic ca orice alt om sau vom coborî toti în întunericul nefiintei? Aceasta întrebare tâsnita dintr-o minte de copil care alta data contempla linistita, devenise asemenea unei mase înca amorfe de metal incandescent. În adâncul inimii îsi facea loc un simtamânt ciudat -zadarnicia tuturor agoniselilor pe pamânt. Era ceva cu totul nou în inima mea, care nu mai semana cu nimic altceva.

În cele din afara , eu totusi eram linistit; adesea chiar râdeam cu inima deschisa; traiam asa cum traieste toata lumea. Si totusi, în tacere, ceva se împlinea în inima mea; mintea, abatându-mi-se de la toate, îsi concentra întreaga sa atentie catre înauntru. Peste necuprinsele întinderi ale tarii mele trecea un plug urias, care scotea radacinile trecutului. Toata lumea era în stare de alerta, peste tot mocnea o încordare, care depasea puterile omenesti. Mai mult decât atât: în toata lumea se produceau evenimente care marcau începutul unei ere noi în istoria omenirii, dar duhul meu nu se oprea asupra lor. Multe se prabuseau în jurul meu, dar prabusirea mea launtrica era mult mai intensa, ca sa nu spun mai importanta pentru mine.

Cum astfel? În acele zile, eu nu eram capabil de o gândire logica. Gândurile se nasteau înauntru, din starea duhului meu: “Daca eu mor în mod real, adica daca ma scufund în neant, atunci si toti ceilalti oameni, semenii mei, dispar de asemenea fara urma. Asadar, toate sunt desertaciune; adevarata viata nu ne este data. Toate evenimentele mondiale nu sunt mai mult decât o bataie de joc sinistra asupra omului”.

Parintele Sofronie despre mandrie. «Fara Hristos, tragismul istoriei pamantesti a omenirii este de nerezolvat. Oamenii singuri isi zidesc propriul iad. Nu fara schimbarea noastra totala, prin pocainta, va veni izbavirea lumii»

In nevointa rugaciunii inaintasilor nostri, dar si in insasi Scriptura, I se dau lui Dumnezeu nume privind caracterul Lui, legaturile Sale cu noi, manifestarile Sale: Dumnezeu este Lumina, Dumnezeu este Adevar, Dragoste, Milostivire, si multime de alte nume. Indraznesc sa adaog: Dumnezeu este Smerenie. Nimica necurat, adica mandru, nu se atinge de El. Mandria este intunerecul cel uracios, antipodul Bunatatii Dumnezeiesti; man­dria este incepatura raului, radacina a toata tragedia, semanatoarea vrajbei, pierzatoarea lumii, potrivnica randuielii de Dumnezeu puse; in ea se afla esenta iadului.

Mandria este acel „intunerec cel mai din afara", in care petrecand, omul se smulge de la Dumnezeul iubrii. „Oamenii... au iubit intunerecul" (cf. Io. 3:19). Mantuirea din acest iad este cu putinta nu altfel decat prin pocainta.

Pocainta este un nepretuit dar omenirii. Pocainta este minunea lui Dumnezeu, care ne rezideste dupa cadere. Pocainta este revarsarea insuflarii dumnezeiesti peste noi, in puterea careia ne inaltam catre Dumnezeu Tatal nostru pentru vecinica viata in Lumina dragostei Sale. Prin pocainta se savarseste indumnezeirea noastra. Acest eveniment este netalcuit de mare. Iar darul s'a facut cu putinta prin rugaciunea cea din Ghethsimani a lui Hristos, prin moartea Sa pe Golgotha si Inviere (Lc. 24:45-47).

Mandria este intunecatul hau cel fara de fund in care s'a afundat omul in caderea lui. Inclinand spre ea de bunavoie, el a orbit duhovniceste si s'a facut neputincios a-i recunoaste prezenta in miscarile inimii si mintii. Numai Lumina cea nefacuta, prin pogorarea sa peste noi, din credinta in Dumnezeirea lui Iisus Hristos, face cu putinta a zari esenta metafizica a mandriei. Harul Duhului Sfant lumineaza inima omului iar el descopera inlauntrul sau prezenta unei tumori maligne care ii aduce moartea. Celui ce a trait experienta iubirii Dum­nezeiesti, in chip firesc ii este ingretosator mirosul spe­cific, otravitor, cu care este imbibata patima mandriei. Despartindu-1 de Dumnezeu, mandria face ca omul sa se inchida in propriul cerc. Cel mandru, oricat de daruit ar fi din punct de vedere intelectual, pururea si pentru totdeauna va petrece in afara iubirii atot-imbratisatoare a lui Hristos. Imbatat in Rai de indulcirea otravii autoindumnezeirii luciferice, omul a innebunit si s'a facut prizonierul iadului. Intors intru sine insusi ca si catre un centru, el mai curand sau mai tarziu se va izbi de chinuitoarea pustietate: cea dintru care fusese chemat de catre Facatorul in aceasta viata. Intorcandu-se in afara sa, spre a afla compensatie in lumea inconjuratoare, el se face jertfa a toata pervertirea, devine capabil de orice nelegiuire.

Nenumarate sunt formele in care se iveste mandria, dar ele toate scalciaza chipul lui Dumnezeu in om. In afara lui Hristos, fara Hristos, tragismul istoriei pamantesti a omenirii este de nerezolvat. Atmosfera pamantului este imbibata de mirosul sangelui. Zilnic lumea intreaga se hraneste cu vesti despre ucideri sau despre chinurile celor biruiti in ciocniri fratricide. Intunecati nouri ai urii ascund de la privirile noastre Lumina cereasca. Oamenii singuri isi zidesc propriul iad. Nu fara schimbarea noastra totala, prin pocainta, va veni izbavirea lumii: „izbavire" din cel mai groaznic dintre toate blestemele - razboiul. Smeritului purtator al iubirii ii este mai de dorit a fi omorit, decat a omori.

(Parintele Sofronie: “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, pag.36) – text cules de Dan Fagaraseanu

Parintele Sofronie de la Essex - in ce consta in realitate adevarata viata duhovniceasca

Cu rugaciune si cu frica lui Dumnezeu socoteste intrebarea: in ce consta in realitate adevarata (nu inchipuita, nu visatoarea) viata duhovniceasca. Traind in trup, noi nu putem petrece necontenit intr'un astfel de har incat sa ne simtim nemuritori_-- preabiruitori asupra mortii, inviati inainte de a muri.

Noi trebuie sa stim cand santem cu Dumnezeu si cand ne indepartam de la El; trebuie sa_stim,ce avem de facut in fiecare zi spre a ramane in Dumnezeu. spre a ne apropia de El. (alt manuscris adauga: ..Nevointa pentru credinta in vremea parasirii de catre har este de neocolit. Credinta  noastra indelung, indelung va fi supusa incercarii”)

Dea-ti Dumnezeu sa intelegi ca atunci cand ne aflam cu mintea in inima in rugaciune, in pomenirea lui Dumnezeu, acesta este darul harului lui Dumnezeu, arvuna vietii viitoare in afara materialitatii, in afara formei si culorii. (alt manuscris cuprinde urmatorul fragment, fara data sau numerotare, pe care 1-am socotit un posibil adaos scrisorii de fata: „Din scrisorile matale poate reiesi ca in Catholicism ei numesc rugaciune a mintii indreptarea ganditoare catre Dumnezeu, fara expresia ei in cuvant, asijderea cugetarea despre Dumnezeu si despre cele dumnezeiesti. Noi insa prin rugaciunea mintii intelegem faptul de a sta cu mintea in inima inaintea lui Dumnezeu, ceea ce se poate insoti de simtamantul de multamita, de slavoslovie sau de frica, de rugaciuni, de pocainte. Insa toata gandirea, toata filosofarea mintii este parasita, iar mintea sta cu luare-aminte in inima si ii urmareste starea, sa vada ceea ce se petrece intr'insa; astfel vede vrajmasul apropiindu-se, si cu sabia ascutita sau ca o
flacara il respinge cu Numele Domnului Iisus". )

Duh este Dumnezeu (Io. 4:24),...,.si. slujirea Lui este duhovniceasca - adica straina materialitatii si a ceea ce tine de materialitate.

Iar pentru mata. deocamdata, cel mai bine este sa stii ca atunci cand ne smerim, cand ne pocaim cu adevarat, cand avem umilinta (  Adica strapungerea inimii. Concept pierdut din cugetul, si intelesurile, si din experienta romaneasca, din pricina voitei confuzii ce s"a facut cu latinescul humilitas. Insa, precum dovedesc toate textele bisericesti timpurii (pana la - ai inclusiv - Biblia Sinodala din 1914), termenul „umilinta" provine din slavonul umilenie (inrudit cu cuvantul „mila"), si traduce gre-cescul … sau latinescul compunctio - „strapungere". Este vorba nu de smerenia in sine, ci despre smerita strapungere a inimii, foarte adesea insotita de o adanca si foarte specifica dulceata, ce tine de dragostea duhovniceasca, de calitatea Dumnezeiestii iubiri. In vechile scrieri (si in vechiul grai) se vorbea despre slujbe umilincioase", ..cuvinte umilincioase", adica unele ce aduceau sufletuf intr'o stare de rugaciune de o mai adanca traire decat o simpla „concentrare" a mintii, formala poate, drept incercare de a ramane nerisipit in cadrele rugaciunii; propriu-zis, un inceput de patrundere in lumea Dumnezeiasca. Putea-vom oare, ca neam, macar inla-untrul Bisericii, reveni la un vocabular, si deci la o gandire mai curat duhovniceasca, „dreptslavitoare", care sa ne (re)puna pe fagasurile cu adevarat ale mantuirii? Sau - Maranatha... (N tr.) ), atunci, fara macar sa intelegem, petrecem in omul launtric, atunci santem in adevar, in Dumnezeu. Si dimpotriva. cand ne risipim cu mintea, este din lucrarea slavei desarte, din uitare si din nestiinta, iar atunci ne indepartam de Dumnezeu.

Mandria este radacina tuturor relelor. Teme-te de a te observa pe sineti, caci ai acest ohicei (patima): „De ce sant aici?", „Ce fac eu?", „Iata ma simt orthodox" (curand poate te vei simti), „Uite cum sant", „Uite ca vorbesc despre mine, scriu despre mine", „Uite umbra mea", „Uite ce fel de barba am", „Uite ca sant chemat" s.a.m.d. Iarta si nu te supara pe mine pentru glumele mele.

(din capitolul: “Despre temeiurile vietii duhovnicesti” din Parintele Sofronie: “ Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu”).

- cules de Dan Fagaraseanu

Parintele Sofronie de la Essex despre infruntarea cutremurelor

Intr-o alta scrisoare vorbeste despre cutremure si arata cum monahul ortodox infrunta pericolul cutremurului, cunoscand ca este urmarea maniei drepte a lui Dumnezeu.

In alta parte se refera la faptul ca atunci cand se petrece un cutremur trebuie sa ne rugam:

„Cutremurul continua aici si acum. Se observa regulat miscari din acestea, uneori aproape imperceptibile. Oricum, atunci cand se intampla noaptea, trebuie sa ne ridicam si sa ne amintim de psalmul care zice: Cine este omul ca sa traisca si sa nu vada moartea si sa-si izbaveasca sufletul sau? (Psal­mul 88, 47). Slava lui Dumnezeu pentru toate."

In alta situatie scrie:

„Este cu neputinta sa va scriu acum despre mai multe lucruri, caci in timp ce scriu aceste putine pagini, cladirea s-a miscat de mai multe ori cu vuiet, cu zdruncinaturi si cu huruit mare. Daca Domnul ne da sa ramanem in viata, vom vorbi mai tarziu despre toate, spre slava Lui."

Din toate aceste comentarii se vede faptul ca parintele infrunta ispitele cu credinta in Dumnezeu, dovedindu-se un ascet incercat si un crestin autentic.

( Hierotheos Vlachos : Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex ).

Parintele Sofronie - despre caderea in misticismul oriental

La zidirea sa, Adam se afla in comuniune cu Dumnezeu prin mintea sa cea luminata. Mintea ii era deschisa catre lumea lui Dumnezeu si catre lumea in-gereasca, insa prin neascultarea de porunca lui Dumnezeu mintea i s-a intunecat. s-a identificat cu ratiunea si cu mediul din jur, s-a ingemanat cu inchipuirea. Apostolul Pavel, referindu-se la caderea lui Adam si, in general, a omului, scrie: Fiindca toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu (Romani 3, 23). Pacatul stramosesc si fiecare pacat se leaga de lipsirea slavei lui Dumnezeu, de neputinta participarii la lucrarile indumnezeitoare ale lui Dumnezeu, asa incat mintea omului se intuneca, se innegreste.

Urmarea acestei intunecari este ca omul L-a parasit pe Dumnezeul adevarat si a slujit idolilor. Apostolul Pavel scrie: Pentru ca, cunoscand pe Dumnezeu, nu L-au slavit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au ratacit in gandurile lor si inima lor cea nesocotita s-a intunecat. Zicand ca sunt intelepti, au ajuns nebuni. Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor si al celor cu patru picioare, si al ziditoarelor (Romani 1, 21-23). Sfantul Grigorie Palama observa: „Mintea s-a departat de Dumnezeu si ceea ce este zidit devine demonic si limitele departarii firii fac ca sa se nasca dorinta celor necuviincioase, dorinta de castig, de imbogatire, dorintele trupesti intense, si nu se mai pune masura placerii.". Este caracteristic cuvantul Domnului Hristos: Deci, daca lumina care este in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult! (Matei 6, 23). In invatatura Parintilor se vorbeste despre innegrirea chipului lui Dumnezeu din om.

Refuzul slavei lui Dumnezeu si inlocuirea adevaratului Dumnezeu cu zeii cei falsi, cei mincinosi, inchipuiti, cu ideile si sistemele omenesti dovedesc intunecarea mintii si reiterarea pacatului adamic. Aceasta cadere inseamna caderea din Rai, Rai ce constituie comuniunea cu Dumnezeu Cel viu, si este randuit de Biserica a fi cantata in troparele din duminica Lasatului sec de branza si in Marele Canon al Sfantului Andrei Criteanul, din care amintim un loc caracteristic: „Mintea s-a ranit, trupul s-a molesit, duhul boleste, cuvantul s-a subrezit, iar vestea cea buna intarzie..."

Aceasta cadere a fost traita si de parintele Sofronie si si-a amintit de ea intreaga lui viata. Este o experienta asemanatoare celei a Sfantului Apostol Petru (v. Matei 26, 69-75). In cartea parintelui Sofronie vedem cum descrie aceasta mare cadere a sa. Intr-un anume loc caracterizeaza intoarcerea catre misticismul oriental ca pe o cadere asemenea caderii lui Adam. Precum Adam a pierdut comuniunea lui cu adevaratul Dumnezeu, astfel si parintele simtea ca a pierdut experienta timpurie pe care a avut-o cu Dumnezeu Cel viu, experienta ce-i fusese daruita in copilarie. Scriind despre cadere, nu intelege intamplari care s-au petrecut in afara, la nivel moral sau social, ci inselarea mintii si a inimii lui in necuratie.

De regula intelege prin cadere faptul ca s-a preocupat 7-8 ani cu meditatia, deoarece considera ca aceasta conceptie mistica orientala, aceasta „fllosofie", era de-o mare grandoare si depasea trairile psihice, sentimentale, ale crestinilor din poruncile lui Dumnezeu: „Sa-L iubesti pe Dumnezeu si pe aproapele tau." In acea vreme, in constiinta lui cuvantul ipostas se identifica cu intelesul cuvantului individ.

Parintele Rafail Noica: Moarte inseamna faptul de a nu cunoaste pe Dumnezeu

Compar ce am trait eu in viata mea cu ce traia Parintele Sofronie intre 20 si 30 de ani si mai tarziu. Spunea ca, socotea ca blestemul cel mai mare este a nu cunoaste pe Dumnezeu. Eu, si banuiesc ca multi din contemporanii nostri, traim bine mersi, fara Dumnezeu, poate ne e un pic dor de El, poate avem niste greutati si atuncea ne amintim ca mai este si Dumnezeu, si poate ca sa ne ajute El cand altii nu pot, insa nu ne dam seama - a murit ceva in sufletul nostru si nu ne dam seama, tocmai fiindca suntem morti, ce moarte inseamna faptul de a nu cunoaste pe Dumnezeu. Iata ca, pe de o parte, Adam putea vorbi cu Dumnezeu. Venea in gradina raiului Dumnezeu, vorbea cu Adam, ii spunea niste lucruri, si, dupa cate se intelege, pleca sau nu stiu ce se intampla, dar ramanea Adam singur, ca sa zicem asa, de capul lui. Dar desi vorbea fata catre fata cu Dumnezeu, vadit Adam nu a ajuns sa cunoasca pe Dumnezeu destul de deplin. Daca ar fi cunoscut Adam pe Dumnezeu destul de deplin, ar fi fost cu neputinta mincinosului sarpe sa insele pe Adam, respectiv pe Eva, dar putem, cand zicem Adam, s-o implicam pe Eva, si cand zicem Eva, sa-l avem pe Adam in gand, ca traiau ca unul, asa cum doreste Dumnezeu sa traim noi toti si asa cum trebuie sa ajungem sa traim noi toti. Sensul nevointei, telul nevointei, este acea dragoste care face dintr-o multime din miliarde de oameni, cati de la Adam si nu numai pana azi, cei care se nasc acum, si pana la cel mai de pe urma care va sa se zamisleasca din femeie in istoria asta - ca toti astia sa fim unu, asa cum Dumnezeu, nu Dumnezeii, dar Dumnezeu este trei Persoane, si zicem Dumnezeu, si ne-am invatat din vechime, cel putin de la Moise incoace, ca Dumnezeu cel adevarat un Dumnezeu este si nu traim in duh de politeism. Greu a fost lui Hristos ca, fara sa darame in om chipul asta, al Dumnezeului unu, sa ne impartaseasca totusi ca Dumnezeu este Trei, si nu fac agramatism.
Unde s-a poticnit Adam? Necunoscand pe Dumnezeu, sarpele ii sugereaza lui Eva ca, atunci cand o iscodeste si scoate din ea informatia ca Dumnezeu a zis ca din toate lemnele raiului sa mancati, dar din acela al cunoasterii binelui si raului sa nu mancati ca veti muri, sarpele ii zice:”A, nu veti muri, ci ca stie Dumnezeu ca in ziua cand veti manca din el, nu veti muri, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezei, cunoscand binele si raul.”

Fragment din conferinta "Din ce moarte ne-a izbavit Hristos?", 15 decembrie 2005, Alba Iulia
Transcriere preluata de pe www.cuvant.credo.ro