La zidirea sa, Adam se afla in comuniune cu Dumnezeu prin mintea sa cea luminata. Mintea ii era deschisa catre lumea lui Dumnezeu si catre lumea in-gereasca, insa prin neascultarea de porunca lui Dumnezeu mintea i s-a intunecat. s-a identificat cu ratiunea si cu mediul din jur, s-a ingemanat cu inchipuirea. Apostolul Pavel, referindu-se la caderea lui Adam si, in general, a omului, scrie: Fiindca toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu (Romani 3, 23). Pacatul stramosesc si fiecare pacat se leaga de lipsirea slavei lui Dumnezeu, de neputinta participarii la lucrarile indumnezeitoare ale lui Dumnezeu, asa incat mintea omului se intuneca, se innegreste.
Urmarea acestei intunecari este ca omul L-a parasit pe Dumnezeul adevarat si a slujit idolilor. Apostolul Pavel scrie: Pentru ca, cunoscand pe Dumnezeu, nu L-au slavit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au multumit, ci s-au ratacit in gandurile lor si inima lor cea nesocotita s-a intunecat. Zicand ca sunt intelepti, au ajuns nebuni. Si au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor si al celor cu patru picioare, si al ziditoarelor (Romani 1, 21-23). Sfantul Grigorie Palama observa: „Mintea s-a departat de Dumnezeu si ceea ce este zidit devine demonic si limitele departarii firii fac ca sa se nasca dorinta celor necuviincioase, dorinta de castig, de imbogatire, dorintele trupesti intense, si nu se mai pune masura placerii.". Este caracteristic cuvantul Domnului Hristos: Deci, daca lumina care este in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult! (Matei 6, 23). In invatatura Parintilor se vorbeste despre innegrirea chipului lui Dumnezeu din om.
Refuzul slavei lui Dumnezeu si inlocuirea adevaratului Dumnezeu cu zeii cei falsi, cei mincinosi, inchipuiti, cu ideile si sistemele omenesti dovedesc intunecarea mintii si reiterarea pacatului adamic. Aceasta cadere inseamna caderea din Rai, Rai ce constituie comuniunea cu Dumnezeu Cel viu, si este randuit de Biserica a fi cantata in troparele din duminica Lasatului sec de branza si in Marele Canon al Sfantului Andrei Criteanul, din care amintim un loc caracteristic: „Mintea s-a ranit, trupul s-a molesit, duhul boleste, cuvantul s-a subrezit, iar vestea cea buna intarzie..."
Aceasta cadere a fost traita si de parintele Sofronie si si-a amintit de ea intreaga lui viata. Este o experienta asemanatoare celei a Sfantului Apostol Petru (v. Matei 26, 69-75). In cartea parintelui Sofronie vedem cum descrie aceasta mare cadere a sa. Intr-un anume loc caracterizeaza intoarcerea catre misticismul oriental ca pe o cadere asemenea caderii lui Adam. Precum Adam a pierdut comuniunea lui cu adevaratul Dumnezeu, astfel si parintele simtea ca a pierdut experienta timpurie pe care a avut-o cu Dumnezeu Cel viu, experienta ce-i fusese daruita in copilarie. Scriind despre cadere, nu intelege intamplari care s-au petrecut in afara, la nivel moral sau social, ci inselarea mintii si a inimii lui in necuratie.
De regula intelege prin cadere faptul ca s-a preocupat 7-8 ani cu meditatia, deoarece considera ca aceasta conceptie mistica orientala, aceasta „fllosofie", era de-o mare grandoare si depasea trairile psihice, sentimentale, ale crestinilor din poruncile lui Dumnezeu: „Sa-L iubesti pe Dumnezeu si pe aproapele tau." In acea vreme, in constiinta lui cuvantul ipostas se identifica cu intelesul cuvantului individ.
Intrebarile care il preocupau in vremea tineretii lui, precum am vazut, 1-au condus la o meditatie de tip oriental si la o lucrare de autodivinizare, adica la intoarcerea la prototipul sinelui. Asta s-a intamplat sub influenta cartilor despre misticismul indian si prin intalnirile cu oamenii din acele tari unde de mii de ani se cultiva tipul acesta de misticism. „Fireste, marturisea mai tarziu, devierea in inselarea aceasta nu a fost simpla. S-a nascut impresia ca reusita desavarsirii se face prin depasirea principiului nostru ipostatic, care este chip al existentei trecatoare, care pune limitari vietii noastre, si atunci trebuie sa ajun-gem constient la diluarea, la dezintegrarea si omorarea ipostasului omenesc intr-un ocean impersonal al sinelui curat, al absolutului suprapersonal."
Considera ca absolutul inteles de religiile orientale depasea conceptia crestina despre persoana si era deci mai valoros din acest punct de vedere. Experienta orientala a fost un exercitiu mintal, intelectual, de iesire din intunericul absolut. Era vorba de o cale inselatoare, care il indeparta de adevaratul sine si il conducea catre nefiinta.
Nu realiza atunci intelesul persoanei in Dumnezeu si in om, precum spune el insusi: „Rezultatul acestui gol fiintial in constiinta mea a fost intoarcerea catre filosofia mistica a Rasaritului crestin. Nadajduiam, in neintelepciunea mea, sa gasesc in ea iesirea din intunecimea in care ma afundasem. In aceasta inselare mi-am pierdut mult timp pretios."
S-a dedat unei meditatii exagerate, „practica asceza mintala prin care se concentra in interior pentru a se departa de materialitatea trupului si de simtirea acestuia, precum si in incercarea de a se indrepta catre sinele curat absolut, suprapersonal, prin uitarea de sine si uitarea principiului ipostatic, uitarea gandurilor si a tuturor chipurilor existentei din lume. Acest intreg demers era ca o slujire a dumnezeului filosofilor, eel care in esenta nu exista".
La inceput preocuparile sale legate de meditatia metafizica ii prilejuiau un ragaz in privinta intrebarilor existentiale care il macinau, adevarate clipe de desfatare intelectuala, il urcau deasupra mediului inconjurator, insa nu putea sa inteleaga principiul absolut ca fiinta personala, era in inselare. Concentra-rea de sine si meditatia transcendentala 1-au departat de Dumnezeul copilariei lui si 1-au condus catre un nor al necunoasterii, catre agnosticism, intr-un extaz individual si mai ales catre locul in care sa-si vada mintea sa, intelectul propriu, ca pe o lumina. In acea perioada, pe de-o parte, tindea din toata fiinta lui catre vesnicia ca o nefiinta, iar, pe de alta parte, cauta sa exprime prin pictura binele natural sau frumusetea naturala ce caracterizeaza aproape fiecare fenomen natural. Unii pot considera aceasta perioada ca o perioada de deplina inspiratie, insa parintele a considerat-o ca pe o sinucidere la nivel metafizic.
Parintele, vorbind despre vederea lucrarii intelectuale ca lumina in timpul meditatiei, explica: „Lumea meditatiei intelectuale este luminoasa in felul ei propriu, dar si mintea noastra este, in sine, chip al mintii primordiale sau prime care este lumina. Cand intelectul se concentreaza pe probleme metafizice este cu putinta sa se elibereze de intelegerea timpului si a spatiului material si sa iasa intr-un anume fel din limitele acestora. Intr-o astfel de stare poti vedea mintea ca o lumina." Parintele cunoaste si marturiseste ca aceasta lumina intelectuala este diferita de lumina cea nezidita a lui Dumnezeu.
Astazi, din studiile cercetatorilor neurologi cunoastem ca prin procesele chimice si prin energia electrica ce se produce acolo creierul omului genereaza astfel de capacitati incat se poate ajunge, prin concentrare deplina, la o luminare intelectuala, mintala. Astfel se intampla si cu descoperirile care insa difera in mod cert de lumina cea nezidita a lui Dumnezeu. Precum explica Sfantul Grigorie Palama: „Stralucirea mintii nu este ceva special, ci lucrarea lui Dumnezeu care lumineaza mintea omului atunci cand s-a curatit de patimi, si este un stadiu premergator vederii luminii celei nezidite prin mintea cea luminata. Asa incat una este lumina intelectuala, care este rezultatul concentrarii si incercarilor omenesti, si altul este harul lui Dumnezeu, care lumineaza mintea curate si il ridica pe cel indumnezeit la vederea lui Dumnezeu."
Oricum, consider importanta distinctia pe care o face parintele Sofronie intre meditatie si dumnezeiasca descoperire, intre lumina cea zidita si creata a mintii, a intelectului, lumina cea diavoleasca si lumina cea dumnezeiasca. Este vorba de o descriere foarte rara, pe care nu o intalnim in textele patristice si de aceea are o mare importanta mai ales in epoca noastra, in care exista o confuzie intre reusitele intelectuale, intre iscusintele religiilor si sistemelor orientale si intre dumnezeiasca descoperire pe care a adus-o Hristos in lume. lata ce scrie parintele:
„Din varsta copilariei mele am dobandit obisnuinta de a ma ruga. Timpuriu insa, mergand eu pe o strada din Moscova, mi s-a ridicat in minte gandul: nu este cu putinta ca absolutul sa fie personal si vesnicia sa fie incatusata in psihologia dragostei evanghelice... Aceasta intamplare a fost foarte ciudata. Puterea gandului semana cu o lovitura de ciocan. Focul acela a ramas pentru totdeauna in amintirea mea. De atunci am simtit o nevoie imperioasa de a ma departa de rugaciune si de a ma indrepta catre meditatia de tip necrestin. Dupa putin timp, intr-o noapte, am fost trezit intr-un mod bizar. Am vazut camera mea plina de o lumina compusa in multe culori, palpaind puternic. Sufletul meu s-a tulburat. Am simtit o tindere catre acea viziune. Mai bine spus, am simtit o neplacere, amintindu-mi frica aceea, asemanatoare celei provocate de cutremur. Iesind din camera mea in bucatarie, am stat putin timp sj m-am intors inapoi, dar nu mai exista nici o lumina. M-am culcat din nou. Putin mai tarziu, in timpul ascezei si a meditatiilor mele metafizice, in timp ce eram in progres in ceea ce prives, tehnicile de concentrare, am vazut cu mintea mea o lucrare asemanatoare acelei lumini, dar nu asa de puternica, Lumina aceasta se gasea inauntrul cutiei craniene si in jurul ei. Inima insa nu participa la asta, ci traia despartiti de minte.
Dupa ce au trecut cativa ani si dupa ce am fost cercetat de mila Prea-inaltului Dumnezeu, am observat ca lumina cea nezidita este blanda, este nesfarsita, este omogena si lucreaza prin minte, prin inima si chiar prin trup. In vederea aceasta intreaga noastra existenta se gaseste intr-o stare pe care pamantul nu o cunoaste. Aceasta lumina este lumina dragostei, lumina constiintei, lumina nemuririi, lumina pacii minunate."
Parintele Sofronie considera aceasta perioada in care s-a preocupat de misticismul oriental ca o perioada de orbire duhovniceasca, ca o perioada de indepartare de Dumnezeul Cel viu al varstei copilariei sale, o inselare, intrucat a putut ajunge sa considere ca se afla la un nivel superior Evangheliei.
(din cartea “ Cunosc un om in Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, pag. 51) – cules de Dan Fagaraseanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu