In nevointa rugaciunii inaintasilor nostri, dar si in insasi Scriptura, I se dau lui Dumnezeu nume privind caracterul Lui, legaturile Sale cu noi, manifestarile Sale: Dumnezeu este Lumina, Dumnezeu este Adevar, Dragoste, Milostivire, si multime de alte nume. Indraznesc sa adaog: Dumnezeu este Smerenie. Nimica necurat, adica mandru, nu se atinge de El. Mandria este intunerecul cel uracios, antipodul Bunatatii Dumnezeiesti; mandria este incepatura raului, radacina a toata tragedia, semanatoarea vrajbei, pierzatoarea lumii, potrivnica randuielii de Dumnezeu puse; in ea se afla esenta iadului.
Mandria este acel „intunerec cel mai din afara", in care petrecand, omul se smulge de la Dumnezeul iubrii. „Oamenii... au iubit intunerecul" (cf. Io. 3:19). Mantuirea din acest iad este cu putinta nu altfel decat prin pocainta.
Pocainta este un nepretuit dar omenirii. Pocainta este minunea lui Dumnezeu, care ne rezideste dupa cadere. Pocainta este revarsarea insuflarii dumnezeiesti peste noi, in puterea careia ne inaltam catre Dumnezeu Tatal nostru pentru vecinica viata in Lumina dragostei Sale. Prin pocainta se savarseste indumnezeirea noastra. Acest eveniment este netalcuit de mare. Iar darul s'a facut cu putinta prin rugaciunea cea din Ghethsimani a lui Hristos, prin moartea Sa pe Golgotha si Inviere (Lc. 24:45-47).
Mandria este intunecatul hau cel fara de fund in care s'a afundat omul in caderea lui. Inclinand spre ea de bunavoie, el a orbit duhovniceste si s'a facut neputincios a-i recunoaste prezenta in miscarile inimii si mintii. Numai Lumina cea nefacuta, prin pogorarea sa peste noi, din credinta in Dumnezeirea lui Iisus Hristos, face cu putinta a zari esenta metafizica a mandriei. Harul Duhului Sfant lumineaza inima omului iar el descopera inlauntrul sau prezenta unei tumori maligne care ii aduce moartea. Celui ce a trait experienta iubirii Dumnezeiesti, in chip firesc ii este ingretosator mirosul specific, otravitor, cu care este imbibata patima mandriei. Despartindu-1 de Dumnezeu, mandria face ca omul sa se inchida in propriul cerc. Cel mandru, oricat de daruit ar fi din punct de vedere intelectual, pururea si pentru totdeauna va petrece in afara iubirii atot-imbratisatoare a lui Hristos. Imbatat in Rai de indulcirea otravii autoindumnezeirii luciferice, omul a innebunit si s'a facut prizonierul iadului. Intors intru sine insusi ca si catre un centru, el mai curand sau mai tarziu se va izbi de chinuitoarea pustietate: cea dintru care fusese chemat de catre Facatorul in aceasta viata. Intorcandu-se in afara sa, spre a afla compensatie in lumea inconjuratoare, el se face jertfa a toata pervertirea, devine capabil de orice nelegiuire.
Nenumarate sunt formele in care se iveste mandria, dar ele toate scalciaza chipul lui Dumnezeu in om. In afara lui Hristos, fara Hristos, tragismul istoriei pamantesti a omenirii este de nerezolvat. Atmosfera pamantului este imbibata de mirosul sangelui. Zilnic lumea intreaga se hraneste cu vesti despre ucideri sau despre chinurile celor biruiti in ciocniri fratricide. Intunecati nouri ai urii ascund de la privirile noastre Lumina cereasca. Oamenii singuri isi zidesc propriul iad. Nu fara schimbarea noastra totala, prin pocainta, va veni izbavirea lumii: „izbavire" din cel mai groaznic dintre toate blestemele - razboiul. Smeritului purtator al iubirii ii este mai de dorit a fi omorit, decat a omori.
(Parintele Sofronie: “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, pag.36) – text cules de Dan Fagaraseanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu