Florin Stuparu. Scriitor, Povestitor, Luptator. A plecat azi spre Ceruri din padurea verde de la Petru Voda. Dumnezeu sa-l ierte! Insemnari ale fratelui Florin despre Parintele Justin

Florin Stuparu from Victor Roncea on Vimeo.


In Memoriam Florin Stuparu

Dumnezeu sa-l ierte!

JUSTIN

Puţine însemnări adunate de FLORIN STUPARU
despre părintele nostru întru Hristos, JUSTIN PÎRVU, din zicerile sale şi ale părinţilor şi fraţilor noştri întru Hristos,
CĂRORA TUTUROR LE MULŢUMESC ŞI LE ROG MÎNTUIRE, prin rugăciunile şi lacrimile Stareţului nostru Justin,
care vrea să ne nască întru Hristos pe noi, toţi cei care i-am călcat cîndva pragul

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, si binecuvanteaza lucrarea aceasta savarsita intru sfant numele Tau!

CUVÎNT DE ÎNCEPUT

Cîndva, prin 1991-92, am aflat că un oarecare bătrîn Justin Parvu, la 72 de ani, ridică mănăstire undeva în munte, pe un drum forestier ce se pierde în pădure. Că slujeşte sub cerul liber sau într-o magazie de scînduri. Nu ştiam ce e aceea mănăstire, fiind cu totul străin de Ortodoxie. Şi nici măcar nu am cerut să văd vreo fotografie de la Petru Vodă; cu toate acestea, auzind de lucrarea acelui bătrîn, am simţit o căldură în inimă, fără să ştiu de ce, şi mai ales fără să ştiu că încălzirea inimii (nu a minţii) este semn al unui gînd bun, venit de la Dumnezeu, iar nu de la înşelătorul diavol. Mai tîrziu, cînd am ajuns să fiu cîţiva ani vecin de aproape cu părintele Iustin şi apoi să-mi fac casă în preajma mănăstirii, am înţeles ce însemna acel simţămînt.

Cartea de faţă – pe care puteam să o scriu, poate mai bine, demult – este urmarea acestei înţelegeri, după putinţa mea de acum. Ce încerc să arăt în paginile care ne stau înainte, prin mărturiile părintelui şi ale celor apropiaţi lui? Că un om lipsit de orice putere lumească, dar insuflat de Hristos-Dumnezeu prin Sfîntul Său Duh, ajunge să adune în jurul lui şi să povăţuiască o mulţime de credincioşi, întemeind o obşte creştină – alcătuită din monahi şi din mireni uniţi între ei, dar nu amestecaţi – care se lărgeşte mult dincolo de hotarele aşezămîntului propriu-zis. Şi aceasta într-o vreme cînd obştea creştină, acea adunare a doi-trei în numele lui Hristos (Matei 18:20), nu mai poate fi găsită în „lume”. Căci Creştinii umblă la biserică, dar nu mai sînt Biserică; împlinesc un obicei de Duminică, dar nu mai vieţuiesc împreună creştineşte, adică osebiţi de aceia mulţi care trăiesc în chip păgînesc ori de-a dreptul diavolesc. La fel stau lucrurile şi în viaţa monahală, a cărei tradiţie a fost curmată în anii ’50 de către stăpînirea comunistă. Căci – dacă judecăm drept, fără a ne lăsa înşelaţi – vedem bine că am ajuns aproape de acele vremuri cînd „monahii vor vieţui ca mirenii şi mirenii ca dracii”, după zicerea înainte-văzătorilor cu duhul. Acum este începutul vremii aceleia cea mai de pe urmă, cînd necredinţa pustieşte aproape cu desăvîrşire sufletele celor botezaţi. Pentru aceasta zicea Mîntuitorul: „Dar Fiul Omului, cînd va veni, va găsi oare credinţă pe pămînt?” (Luca 18:8). Zicere pe care Sfinţitul Teofilact al Bulgariei, în urma Sfîntului Ioan Gură de Aur, o tîlcuieşte astfel: „Prin chipul întrebării, Mîntuitorul însemnează rărirea credincioşilor ce se vor afla atunci [la a doua venire a Sa]. Căci atîta va stăpîni atunci «fiul fărădelegii» [Antihristul, vezi la Pavel], încît «să-i amăgească şi pe cei aleşi, de va fi cu putinţă» [vezi la Evanghelie]. Deci, venind Domnul pe nori, nu va afla credinţă pe pămînt, fără numai întru puţini.” Şi aceasta de ce? Pentru că, „din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24:12), după cuvîntul cel nemincinos al Mîntuitorului Hristos. E vorba de dragostea credincioşilor pentru Hristos şi de aceea a unora pentru alţii întru Hristos.

Aceasta a încercat şi încearcă să facă părintele Iustin, în marea sa dragoste pentru Hristos şi pentru aproapele: să adune oameni care – cu toate păcatele şi neputinţele lor – au măcar o oarecare dorinţă de a trăi după Hristos, urmînd porunca dragostei, într-o lume care luptă împotriva Acestuia mai mult ca niciodată în trecut şi îi goneşte pe următorii Lui într-un chip încă mai sălbatic şi mai viclean decît în vremea vechii stăpîniri păgîne. Cu aceştia se împlineşte, încă o dată, cuvîntul Dumnezeu-Cuvîntului întrupat: „Acestea vă poruncesc vouă, ca să vă iubiţi unul pe altul! Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decît pe voi M-a urît. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar – pentru că nu sînteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume – de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15:17-19).

Urmarea a fost că, în cîţiva ani, obştea de la Petru Vodă – alcătuită la început din „doi-trei fraţi şi un dulău mare ciobănesc”, cum povesteşte părintele – a ajuns să cuprindă cîteva zeci de monahi şi monahii, la care se adaugă bătrînele de la azil, copiii de la aşa-zisa „şcoală” (de fapt, un cămin-internat) şi cîteva familii care şi-au făcut casă în preajma mănăstirii. Pe lîngă aceştia, trebuie să-i socotim şi pe monahii şi monahiile trimişi de la Petru Vodă să întemeieze alte schituri şi mănăstiri, care au rămas însă legaţi de stareţul lor în ciuda depărtării geografice. Încă mai sînt acei nenumăraţi mireni din toată ţara care socotesc mănăstirea ca pe a doua lor casă, iar pe bătrînul Iustin ca pe adevăratul lor părinte. Şi toată această lucrare, pornită cu adevărat de la nimic, se datorează – o zic încă o dată – jertfelniciei dintotdeauna a părintelui. Căci el a trăit întreaga viaţă împresurat de oameni, pe care nu numai că i-a îngăduit, dar a căutat să-i ajute cu tot ce a putut: cu fapta, cu sfatul şi cu povăţuirea. Mare nevoinţă şi mare dragoste este aceasta: a te lipsi de liniştea singurătăţii, mai ales ca monah, cuvînt care tocmai asta însemnează: om care trăieşte singur. În copilărie, părintele Iustin era înconjurat de tovarăşii din sat, al căror povăţuitor se alesese. În închisorile comuniste, a trăit ani de zile între sute de camarazi, acesta fiind unul din chinurile gîndite de temniceri (alături de chinul izolării, la fel de greu de răbdat). În mănăstirile pe unde a petrecut începînd cu anul 1964, a fost căutat de tot mai mulţi oameni, mai întîi din Neamţ, iar apoi din întreaga Moldovă. Iar acum, de cînd e stareţ, din toată ţara. De cînd are mănăstirea lui, părintele a ajuns să petreacă singur în chilia sa de nici 9 metri pătraţi – plină de cărţi (pe care nu apucă să le citească) şi de tot felul de lucruri primite de la credincioşi, pe care el le împarte nevoiaşilor – a ajuns aşadar să petreacă singur nu mai mult de 5-6 ceasuri pe zi: 1-2 înainte de slujba de la miezul nopţii şi 3-4 după slujbă. Sau mai puţin, sau deloc, de multe ori. „Aceasta – mi-a spus – e datoria noastră: să stăm înaintea oamenilor.”

O carte subţire, precum este aceasta, nu poate cuprinde nici pe departe ceea ce a izbutit să facă părintele pentru Biserica zilelor noastre. De aceea, mărturiile scrise sînt însoţite de numeroase fotografii, ajungîndu-se la forma unei cărţi ilustrate în care cuvintele şi imaginile se întregesc unele pe altele, în dorinţa de a face cît de cît cunoscută această pildă de lucrare creştină a călugărului şi preotului lui Dumnezeu Iustin Pîrvu.

La sfîrşitul acestui mic cuvînt, trebuie neapărat să fac o adăugire: cartea este închinată întîi de toate părintelui nostru stareţ, precum e de la sine înţeles, dar şi tuturor fraţilor cu care am petrecut la Petru Vodă şi a acelora cu care voi mai petrece. Dintre ei, numai foarte puţini au cuvîntul în cuprinsul lucrării, lucru pentru care îi rog să mă ierte. În gîndul meu au fost toţi, şi nădăjduiesc că într-o viitoare ediţie voi putea să adaug şi zicerile lor, pe cît e cu putinţă.

Florin Stuparu, octombrie 2007

* * *

Florin Stuparu a fost membru fondator al Miscarii pentru Romania (1991) si al gruparii Scara (1996).

Dintre lucrarile sale, unele editate alaturi de monahul Filotheu de la Manastirea Petru Voda:

1. “Anul 1848 la romani”, 2001, nepublicata – editor si autor
2. Rugaciunile Postului Mare, Egumenita, 2003
3. Ceaslov, dupa editia Neamt 1874, nepublicat
4. Fericitul Theodorit al Kyrului – Tilcuirea celor 150 de Psalmi ai Prorocului David, Manastirea Petru Voda, 2003
5. doua numere din Oglinda vremii
6. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Romani, Sophia, 2005
7. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Talcuirea Epistolei intai catre Corinteni si a Epistolei a doua catre Corinteni, Sophia, 2005
8. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Romani, Sophia, 2005
9. Rugaciunile Sfintului Efrem Sirul, Scara, 2006
10. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Talcuirea Epistolelor catre Galateni, Efeseni, Filipeni si Coloseni, Sophia, 2006
11. Cuvinte ale Sfintilor Parinti la Nasterea si Intruparea Cuvantului, Sophia 2007
12. Sf. Theofylact al Bulgariei – Tilcuire la Faptele Apostolilor, ed. Sophia, 2007
13. “Justin”, Scara, 2007
14. Educarea curviei, Fundatia Sfintii Martiri Brincoveni, Constanta, 2006
15. Sfintul Andrei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei – Tilcuire la Apocalipsa, ed. Sophia, 2007
16. Cuvinte ale Sfintilor Parinti la Moartea si Invierea Domnului, Sophia, 2008
17. Margaritare – Cuvinte ale Sfantului Ioan Gura de Aur si ale multor sfinti si dascali, ed. Sophia, 2009
18. Vietile, Acatistele si Paraclisele Sfintilor Grabnic Ajutatori Nicolae, Mina si Haralambie, ed. Sophia, 2009
19. Sf. Efrem Sirul, Plinsurile Sfintului Efrem Sirul, ed. Sophia, 2010
20. Cartea omului sau Un barbat si o femeie de la facerea si pina la innoirea acestei lumi, ed. Scara, 2010
21. Cuvinte impotriva betiei si pentru buna folosire a vinului, ed. Scara, 2010
22. Vladimir Guette – Papalitatea eretica, ed. Scara, 2010
23. Fericitul Theodorit al Kyrului – Zece cuvinte pentru Dumnezeiasca Pronie, Fundatia Iustin Pirvu, 2010
24. Sf. Theofylact al Bulgariei si Sf. Nicodim Aghioritul – Tilcuirea Epistolei catre Evrei, Sophia, 2011
25. Cartea ascultarii, Sophia, 2011
26. Arhiep. Nichifor Theotokis – Kyriacodromion la Apostolii si Evangheliile Duminicilor de peste an, Sophia, in curs de aparitie
27. Arhiep. Evghenie Vulgaris – Tilcuire la Pentateuh, in curs de aparitie la Ed. Sophia
28. Dogmatica Sf. Ioan Damaschin, traducere si note de Cuv. Gherontie Dascalul si Sf. Grigorie Dascalul, in curs de aparitie la ed. Sophia

Articolele aparute in revista AXA, creationism.info

Preluare de pe Roncea.ro

VIDEO: Parintele Justin Parvu despre apropierea sfarsitului lumii si starea generatiei tinere. "Educatorii nu vor sa auda despre istoria si trecutul neamului nostru, iar tinerii nostri nici nu mai stiu ce inseamna neam. Sunt imbolnaviti de acesta tehnica"

VIDEO. Parintele Justin Parvu ne indeamna la pocainta si la trezire din adancul somn al pacatului. Starea lumii de azi

Frumuseţea Dragostei creştine - GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

       „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare,

        dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

        Dragostea nu se poartă cu necuvinţă, nu caută ale sale,

       nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură

       de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate

      le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu

       cade niciodată.” (Sf. Ap. Pavel I Corinteni 13, 4-7)

     În Epistola Întâia către Corinteni adresată Bisericii din Corint, marele Apostol Pavel, după ce îi mulţumeşte lui Dumnezeu, pentru credinţa corintenilor, arătând puterea Crucii ca rod al jertfei şi unităţii, al comuniunii dintre creştini şi Dumnezeu, ca esenţă a Evangheliei în care odrăsleşte înţelepciunea divină şi a cărei temelie a Bisericii dumnezeieşti este Hristos, unde înfloresc şi rodesc creştinii, fiecare după puterea şi frumuseţea miresmei sale trăite în Corola Darurilor Sfântului Duh, le descoperă Cununa Frumuseţii veşnice a Dragostei.

    Dragostea fiind de esenţă dumnezeiască este mai presus de limbile oamenilor şi ale îngerilor, străluceşte deasupra darului Proorociei, se oglindeşte mai presus de orice Taină, este superioară oricărei Ştiinţe, este absolutul Credinţei şi infinitul Nădejdii, este suprema Împărăţie şi sacrul univers al Jertfei mai presus de orice jertfă.

    Dumnezeu, fiind Dragostea absolută a făcut Creaţia Sa ca un Poem divin, al cărui laureat este Omul. Toată Creaţia în afară de om are ca esenţă Cuvântul, Logosul, Fiul lui Dumnezeu: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” (Sf. Evanghelie după Ioan, 1, 1-4).

    Crearea omului însă are ca esenţă Dragostea absolută a Sfintei Treimi: Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră...Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1, 26-27).

    Bărbat şi femeie înseamnă omul integral ca fiinţă şi persoană. Omul fiind creat din Dragostea dumnezeiască i s-a dat puterea şi mărirea divină de Fiu al Harului, de a cunoaşte Dragostea şi a trăi prin Dragoste pănă la asemănarea cu Dumnezeu, adică Jertfa dumnezeiască, Jertfa Sfântă a dăruirii lui Dumnezeu, Naţiunii şi Creaţiei. 

     Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu- Iisus Hristos, care s-a făcut prin Trinitatea Dragostei absolute a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, şi prin înfierea dumnezeiască de pe Cruce, creştinii născuţi din Scump şi Sfânt Sângele Său au devenit Mlădiţe divine alese: „Eu sunt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă...Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 1-5).

     A rămâne întru Hristos, întru Viţa Vieţii, înseamă a rămâne întru lumina Cuvintelor Lui, întru bucuria Dragostei Lui, ca la rându-ne să propăşim lumina şi să dăruim dragostea tuturor:

    „Întru aceasta a fost slăvit Tatăl Meu, ca să aduceţi roadă multă (adică dragoste) şi să vă faceţi ucenici (prieteni) ai Mei. Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea. Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui...Aceasta este porunca Mea : să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu! Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei (creştinii), dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (Ioan 15, 8-10, 12-14). 

     Aşadar, Dragostea care este Dumnezeu, este Totul în toate. 

      Dragostea fiind Totul se reflectă prin toate virtuţiile: adevărul, bunătatea, bunăvoinţa, castitatea, credinţa, curajul, dreptatea, demnitatea, dăruirea, evlaviea, fidelitatea, frumuseţea, iertarea,  jertfirea, mila, nădejdea, onoarea, răbdarea, smerenia, suferinţa, etc.

 

    Cuvintele care sunt Mlădiţele Cuvântului sunt deopotrivă lumină şi har, adică înţeles (idee), lumină, faptă, împlinire. 

   Viaţa cuvântului atinge esenţa sa religioasă, sublimul ceresc, chiar şi antinomia, atunci când îi dăm o semnificaţie divină, o lăcrimare dumnezeiască, dublându-l, împlinindu-l într-o semantică serafică, care-i conferă putere şi autoritate. Astfel:

    Adevărul Adevărului sau Adevăr adevărat, expresia folosită aproape permanent de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, înseamnă adevăr din Adevăr, sau asumarea conştiinţei şi responsabilităţii depline.

   Binecuvântarea Binecuvântării se defineşte ca har din Har, dăruit.

   Bunătatea Bunătăţii sau Binele suprem.

   Cântarea Cântărilor prefigurează Imnul divin ca încântare, splendoare sau dogma trăirii alese.

   Credinţa Credinţei relevă curajul suprem al mărturisirii.

   Crucea Crucii se revelează ca Jertfă absolută în Adevăr şi Iubire.

   Dorul Dorului este însetarea sublimă a Dorului după Frumuseţe, sau lacrima Dorului de Rai.

   Dragostea Dragostei consfiinţeşte adevărata libertate în care sălăşluieşte Dorul iubirii pentru toţi.

   Dumnezeu-Omul revelat ca Domn şi Dumnezeu deopotrivă („Domnul meu şi Dumnezeul meu!”).

   Fecioara- Mamă exprimă virginitatea divină absolută.

   Frumuseţea Frumuseţii se oglindeşte-n sublimul ceresc al dumnezeirii.

   Iertatea Iertării atinge milostivirea pentru toţi (chiar şi pentru vrăjmaşi).

   Libertatea Libertăţii este axiologia Adevărului absolut .

   Mama Mamei are ascendent în Mama mare.

   Nădejdea Nădejdii se afirmă în Speranţa împlinită.

   Ortodoxia Ortodoxiei se împlineşte în sfinţenia creştină dreptmăritoare.

   Smerita Smerenie, devine marea nădejde a mântuiri.

   Suferinţa Suferinţei consfinţeşte Jertfa jertfirii sfinte.

   Viaţa Vieţii înfloreşte în Viaţa veşnică.

   Sunt desigur şi virtuţi şi cuvinte virtuoase, expresii (alese), care prin numele lor definesc o mare dimensiune spirituală, o mare înţelepciune sfântă.

      Fecioara Maria, cea Preaaleasă şi binecuvântată de Dumnezeu pentru a-L naşte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, coajutătoare la mântuirea creştinilor îşi exprimă cu bucurie cântarea: „Măreşte suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu.”

      Îndemnul Mântuitorului nostru Iisus Hristos pentru toţi de a-I urma pilda Crucii: „I-aţi crucea ta şi-Mi urmează Mie!”

   Valeriu Gafencu (Sfântul Închisorilor) luceafărul basarabean al misticismului ortodox şi unul din marii martiri ai naţiunii Daco-române şi ai lumii ortodoxe a trăit în suferinţa pentru Domnul, deplin revelaţia fericirii: „Căutaţi fericirea în sufletele voastre (acolo unde trebuie să sălăşluiască Duhul Sfânt). Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât din lăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge.” 

   Demostene Andronescu evoca suferinţa în sistemul concentraţionar: „Aceştia (deţinuţii politici naţionalişti), conştienţi fiind că lupta în care erau şi ei implicaţi transcende lumescul, dându-se în spirit, au rezistat cu seninătate, fără să cârtească, asumându-şi suferinţa ca pe o datorie a vieţii lor.”

   Vorbind din plinul vieţii sale Ioan Ianolide a afirmat: „Am trăit pentru Hristos, am trăit cu Hristos, am trăit în Hristos. Strig deci din adâncuri : HRISTOS este Mântuitorul!”

   Sfântul Ioan Scărarul afirma: „Smerenia este mântuirea.”

   Dumnezeu revărsând frumuseţea harului peste sublimul suferinţei lui Virgil Maxim, o acceptă ca pe un dar mântuitor spunând: „Prin fiecare din cei ce acceptă jertfa supremă, Neamul urcă o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu.”

   Marele răzeş al Ortodoxiei româneşti Părintele Justin Pârvu, care şi-a canonizat suferinţa în iubire consfiinţeşte: „Sfinţii din Aiud- glasul care strigă în pustia lumii de azi.” 

   Iubirea Aspaziei Oţel Petrescu este o continuă dăinuire şi dăruire: „Am mers pe urmele unui ideal sfânt împreună (cu camaradele de suferinţă). Unele am avut un rol mai modest, altele mai important, în marea dramă a patriei înrobite de comunism, dar fiecare rol a fost sublim prin suferinţă şi dăruire.”

   Radu Gyr- cel mai mare poet al Suferinţei creştine, ne zămisleşte-n sărutul său sublim: „Cum, sus, în pisc, ne-nlănţuie sărutul/ori în prăpăstii oarbe ne scufundă,/nu ştim de strânge-n cupa lui rotundă/sfârşitul unui cer sau începutul.”

   Doar Dragostea se defineşte total şi absolut: Mântuitorul nostru Iisus Hristos a afirmat confirmând: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa! ( adică, prin Credinţă, Adevăr şi Iubire atingeţi Viaţa veşnică, căci Eu sunt Dragostea Iubirii adevărate).

      Părintele Arsenie Boca a dat o expresie aproape mai mare decât lumea aceasta: „Dragoste lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.”

Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a VII-a după Rusalii (Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor)

Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale şi
nici un cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale (Slujba aghiazmei mari)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvîrşite de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut, m-am gîndit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Dacă veţi asculta cu luare aminte, veţi înţelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu şi cele ale sfinţilor.
Să ştiţi că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită şi înţelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, faţă de cele făcute de sfinţi sînt acestea: Dumnezeu Cel în Sfînta Treime-închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stîlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieşire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în şarpe (Ieşire 4, 2-4); mîna lui Moise acoperită de lepră (Ieşire 4, 6-7); prepeliţele (Ieşire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieşire 20, 22).
Dumnezeu a făcut minuni mărite şi înfricoşate, care nu s-au mai săvîrşit în tot pămîntul şi neamul (Ieşire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roşie (Ieşire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).
Iată şi cîteva minuni făcute în legea Harului; Pogorîrea Sfîntului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Faţă a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul şi semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime şi darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) şi multe altele.
Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui şi lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar şi sfinţii au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfînt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinţii nu au săvîrşit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut şi face Dumnezeu pururea. Apoi sfinţii au luat darul facerii de minuni numai prin post şi rugăciune multă către Dumnezeu (Ieşire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).

Ce inseamna fuga de lume? Cuviosul Nichita Stithatul, ucenic al Sfantului Simeon Noul Teolog: Lumea este pofta ochilor trupului, trufia gandurilor si amagirea celor vazute.

De vrei sa vezi bunatatile ce le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, muta-te in pustiul lepadarii de voia ta si fugi de lume. Dar care este aceasta lume? Pofta ochilor trupului, trufia gandurilor si amagirea celor vazute. De vei fugi de aceasta lume, iti va rasari tie lumina de dimineata, vei vedea viata in Dumnezeu si-ti vor izvori curand leacurile sufletului tau, adica lacrimile. Te vei schimba cu schimbarea dreptei Celui Preainalt si de atunci nu se va mai apropia de cortul tau biciul patimilor. Si asa, petrecand in mijlocul lumii si al poporului, vei fi ca unul ce petrece in pustiu si nu vede om. Iar de nu vei fugi asa de lumea aceasta, nu-ti va aduce nimic fuga de lumea vazuta pentru desavarsirea virtutilor si unirea cu Dumnezeu.

A te face monah nu inseamna a iesi dintre oameni si din lume, ci a te parasi pe tine, iesind din voile trupului si plecind in pustiul patimilor. Caci daca s-a spus catre acel mare barbat : "Fugi de oameni si te vei mantui" (lui Avva Arsenie), i s-a spus in acest inteles. Caci si dupa ce a fugit, el locuia intre oameni si petrecea in cetati si vietuia impreuna cu ucenici. Caci fugind cu mintea cu toata sarguinta, nu se vatama catusi de putin de petrecerea cu oamenii. Un altul dintre cei mari striga iesind din adunare : "Fugiti fratilor !". Dar intrebat de cine sa fuga, arata gura.

Locuirea la un loc cu altii este mai sigura decat singuratatea. Despre trebuinta locuirii la un loc, e martor cuvantul sfintit al lui Iisus si Dumnezeu : "Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei XVIII, 20). Iar despre primejdia singuratatii, Solomon zice : "Vai celui singur, ca atunci cand va cadea, nu este cine sa-l ridice pe el" (Eccl. IV, 10). Pe cei ce-L lauda pe Dumnezeu in iubire si in buna intelegere, il lauda si David zicand : "Fericit   poporul   care   cunoaste   cantec   de   trambita". (Ps. LXXXVIII, 16). Iar locuirea impreuna o lauda zicand : "Iata ce bine si ce frumos este sa locuiasca fratii impreuna". (Ps. CXXXII, 1). De asemenea si intre ucenicii Domnului era un singur suflet si o singura inima (Fapte IV, 26). Dar si coborarea lui Dumnezeu la noi nu s-a facut in pustiu, ci in cetati si in mijlocul oamenilor pacatosi. Deci e trebuincioasa buna intelegere a unei vietuiri la un loc si e primejdioasa singuratatea.

Cuviosul Nichita Stithatul, ucenic al Sfantului Simeon Noul Teolog

Secretele UM 0110 (III). Revista oficiala a veteranilor SRI confirma infiltrarea Budapestei la nivel inalt in Executivul de la Bucuresti: agentul de influenta Alin Teodorescu si spionul Rudas Erno

In 25 decembrie 1989, la Târgovişte, în timpul procesului, Elena Ceausescu îi atrage atenţia lui Nicolae Ceausescu: “Vezi, totdeauna trădătorul este lângă tine”… – V. Neculoiu

Citind lucrarea generalului (r) Aurel Rogojan “Fereastra Serviciilor Secrete“, proaspat aparuta la Editura Compania, am dat de o trimitere interesanta la cazul deja abordat in episoadele anterioare ale serialului Ziaristi Online, Secretele UM 0110 (I). Un fost sef al Unitatii speciale “Anti-KGB” confirma: Tokes, agent patentat al serviciilor maghiare, Oisteanu de la GDS a lucrat cu KGB » si Secretele UM 0110 (II). Nastase a stiut: Alin Teodorescu, seful Cancelariei primului ministru, a fost agent al Ungariei. Un articol anti-KGB interzis la ziarul ZIUA »

Articolul la care face referire generalul Aurel Rogojan este din revista oficiala a veteranilor SRI, “Vitralii – Lumini si Umbre“, si este semnat simplu V. Neculoiu. Orice profesionist, sau chiar si un amator ca mine, recunoaste stilul unui comandant celebru al unei unitati speciale, unice in spatiul est european dominat de tentaculele KGB. Dar dincolo de autorul materialului amplu si extrem de riguros structurat, din care prezentam azi doar o parte, ramane informatia cu caracter profesional oficial care ne confirma afirmatiile noastre privind penetrarea de catre Budapesta a Executivului de la Bucuresti inclusiv prin cetateni romani (Art 155 Cod Penal – fapta de tradare se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi).
In episodul urmator vom prezenta si un sef al SRI (Serviciul Roman de Informatii) care a intretinut relatii asemanatoare cu un cadru al serviciului de spionaj al Ungariei, cele 20 de puncte de pe lista neagra a relatiilor romano-maghiare asa cum au fost documentate de un fost prim-adjunct al directorului SRI, cateva dintre misiunile agentului maghiar cu nume de cod “Sociologul” pe langa seful Guvernului Romaniei precum si o miza principala transmisa succesorului/rilor lui.

Ii dam cuvantul lui V. Niculoiu:
CONOTAŢII LA DRAMA NAŢIONALĂ

- RELATĂRI PENTRU ISTORIE -

A. ASPECTE ALE COMPLOTULUI STRĂINĂTĂŢII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

1. În 25 decembrie 1989, la Târgovişte, în timpul procesului, Elena Ceausescu îi atrage atenţia lui Nicolae Ceausescu: “Vezi, totdeauna trădătorul este lângă tine”.

Evident, remarca ei viza prezenţa lui Victor Atanasie Stănculescu în completul de judecată. Spusa reprezenta o recunoaştere tardivă a veridicităţii informaţiilor prezentate lor de către cei în drept, informaţii repetate în timp, dar ignorate în mod păgubos. Ele se refereau la convertirea lui Victor Atanasie Stănculescu de către spionajul advers. În complexul spionaj-trădare funcţionează implacabil regula potrivit căreia obiectivele acţiunilor şi modalităţile de realizare a lor le stabileşte spionul, iar trădătorul execută şi raportează. Recent, Victor Atanasie Stănculescu a făcut publice restrictiv, poetic, câteva dintre actele sale de trădare. Astfel, despre întâlnirea sa din august 1989 la Balaton – Ungaria cu un reprezentant de vârf al KGB şi reprezentanţi ai spionajului ţării gazdă. Despre strategia de atacare a României arată că: “Estul şi Vestul se puseseră de acord cu privire la acţiunile şi oamenii de aici” şi “schimbările din România vor fi sângeroase”. “Ceauşescu va termina rău”. “Securitatea trebuie să dispară”. Nimic abstract, totul precis, la obiect, război mascat, în afara normelor ce reglementează raporturile dintre state, prioritar acelea care guvernau atunci în Tratatul de la Varşovia.

Premisa realizării obiectivelor o constituia scoaterea în stradă a mulţimii sugestionate, incitate premergător, masiv. Acţiunile lui Victor Atanasie Stănculescu pentru reuşita scenariului au avut un rol hotărâtor, atât în cele la vedere, cât şi manevrele oculte, unele la două capete, probând încă o dată marota lui Stalin că “un agent bine plasat în coasta inamicului poate câştiga războiul”. În devoalările sale, Victor Atanasie Stănculescu mai arată că, în 22 decembrie, “s-a abţinut să fie prezent la măcelărirea mulţimii”, că “nu era bine să fie acolo”, că “Securitatea nu mai execută ordinele comandantului suprem”, că “nu mai avea nevoie de îndepărtarea legală a lui Ceauşescu, pe care tocmai îl îndepărtase prin lovitura de stat” şi, foarte direct, că el este cel care “a ales ca Iliescu să preia puterea”, exista “acordul cu acţiunile şi oamenii de aici”. Mai relevă că, la Balaton, i s-a spus de către kgb-ist că “România respinge tot ce vine de la Moscova”. Este de menţionat că, după Declaraţia de independenţă din aprilie 1964, România a respins hegemonismul sovietic şi stalinismul, moment în care agentura, implementată după 1945 la vârfurile puterii, pierzându-şi dominaţia, a întors armele împotriva României.

Se mai impun a fi menţionate câteva momente: România a scos din ţară armata de ocupaţie în 1958; a abolit sovromurile; a respins planul Valev de înrobire economică, în 1964; a demascat abuzurile din CAER; a înfierat şi nu a participat la atacarea Cehoslovaciei, în 1968; a desfăşurat suveran şi independent politica externă şi de apărare. Toate încercările pentru organizarea de aplicaţii militare cu trupe străine în România au fost respinse, s-au aprobat doar cele de stat major, pe hartă. România era singura ţară din aşa-zisul sistem care avea o structură de contraspionaj împotriva lor.

Conform propriilor afirmaţii, Victor Atanasie Stănculescu nu rezultă să fi avut vreun moment de cumpără faţă de formula măcelăririi populaţiei, vreo replică în sensul că o schimbare nonviolentă, ca în celelalte ţări, ar fi fost posibilă şi la noi, schimbare propusă dealtfel în noaptea de 21-22 decembrie 1989, dar la care, din teamă, Vasile Milea nu s-a raliat.

Contactele lui Victor Atanasie Stănculescu la Balaton au fost cunoscute informativ de contraspionajul român. În septembrie 1989, ataşatul militar ungar la Bucureşti era presat de centrală să trimită urgent în ţară date specifice. El a promis că le va transmite a doua zi, drept pentru care s-a deplasat la sediul M.Ap.N., unde l-a contactat pe Victor Atanasie Stănculescu. Despre această întâlnire, tipică accepţiunii de spionaj-trădare, Victor Atanasie Stănculescu relatează că s-a asigurat ca biroul să nu fie controlat auditiv şi că “i-am dat ataşatului militar maghiar tot ce avea nevoie”.

Atacului militar împotriva României, gestionat de Stănculescu şi Militaru, care fusese numit de către Ion Iliescu în fruntea armatei, i-a succedat agresiunea asupra bazei economico-sociale prin trasoarele lui Petre Roman, descendent de cominternist, agrementat ca prim-ministru de acelaşi Iliescu, la insistenţa bolşevicului Silviu Brucan: “industria, morman de fiare vechi”, “CAP-urile structuri comuniste” (aveam cooperative în agricultură din 1927), “desfiinţarea sistemului de irigaţii şi a mineritului”, “eliminarea subvenţiilor” şi altele, niciuna abstractă, toate îndeplinite ca început al sfârşitului. Ion Iliescu spunea mai deunăzi că regretă desfiinţarea CAP-urilor la insistenţele lui Roman.

2. Complotul împotriva României a cunoscut numeroase diversificări şi amplificări în spaţiul spionajului şi trădării, al propagandei adverse denigratoare şi incitatoare. Cadrele şi agenţii de spionaj, cu precădere cei aparţinând URSS şi Ungariei, precum şi cetăţeni români angrenaţi în acte de trădare, militau intens pentru a obţine informaţii preponderent din mediul apărării, al problematicii economico-sociale, cu accent pe stările de spirit, disidenţe şi altele, însoţite neapărat de instigări contra vectorilor politici, şi obstrucţionarea României în raporturile externe. Duritatea duelurilor dintre combatanţii spionajului est-vest pe teritoriul ţării noastre se transformă brusc în colaborare activă prin schimbul de informaţii, prezentând valoare exclusivă cele negative, exploatabile împotriva României.

Iată ce viraje istorice se pot produce uneori: la atacarea Cehoslovaciei, în 1968, Washingtonul avertiza Moscova: “în numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România”, pentru ca mai târziu să colaboreze la pulverizarea ei.

Reţeaua KGB şi GRU era alcătuită prioritar de kominternişti, de unii dintre românii care făcuseră studii în URSS pe diverse domenii, inclusiv în cel militar. De exemplu, Gheorghe Apostol, care a deţinut locul secund în partidul unic, a fost re-recrutat de către KGB în anii 80, în timp ce reprezenta România ca ambasador în Brazilia. Retras de la post, continuă contactele, în secret, cu un cadru KGB cu acoperire oficială la Bucureşti. Pe fond, Gheorghe Apostol se asociază cu pluri-agentul Silviu Brucan şi cu Alexandru Bârlădeanu, ilustrându-se şi prin “Scrisoarea celor şase demnitari comunişti”. Scrisoarea, sinteză a tot ce critica media occidentală, alimentată cu ştiri şi de către reţeaua sovietică, maghiară şi iugoslavă împotriva României, se dorea a fi o bombă propagandistică, un reper pentru scoaterea românilor în stradă. Nu întâmplător, doi dintre protagoniştii scrisorii se subordonau KGB şi CIA. Apostol ―a făcut apostolat‖ pentru semnături din partea unor nume de rezonanţă dintre cominternişti şi ilegalişti, primind refuzuri directe. Însuşi Constantin Pârvulescu, aderent al scrisorii, a cerut să fie dată conducătorului român şi în niciun caz străinătăţii. Cei şase şi-au dat acordul, dar niciunul nu a semnat-o, propaganda omiţând această precizare. Brucan a “predat-o” intempestiv, rezidentului CIA la Bucureşti, surprinzându-şi companionii. Bârlădeanu şi Mănescu au declarat ulterior că mai aveau câte ceva de adăugat. Toţi au adresat scrisori de clemenţă către Nicolae Ceauşescu, mai puţin Brucan, spatele căruia era asigurat de cei mai puternici.