Un roman absolut, mesterul popular Nicolae Purcarea vs trogloditul neokominternist HR Patapievici

Părea a fi o seară ca oricare alta cand lucrurile au scăpat de sub control și intalnirea cu un domn a cărui varstă n-aș fi putut nici măcar a o presupune ne-a răpit printr-un ciudat vartej, ca o mașină a timpului pe care n-o stăpanești și căreia nu-i cunoști comenzile. Un domn in varstă invitat de noi să ne deschidă o ferestruică, la fel ca in Windows, spre ceva ce, din pricini incerte, ne scăpase! Sau poate era un subiect prea delicat pentru prezentul nostru, mult prea ocupat cu altele.

Domnul Neculaie Purcărea, ajuns tocmai de la Brașov la Tulcea spre a participa cu lucrările sale la o expoziție de sculptură in lemn dedicată Zilei Naționale a Romaniei, ne-a vorbit mai mult de o oră, intro sală de teatru cu ceva mai mult de jumătate din locuri ocupate, in marea lor majoritate din ocupanți fiind elevi de liceu.

Era vorba despre un fel de manual al suferinţei unei intregi vieţi ai cărei cei mai importanţi optsprezece (din optzeci și opt!) ani au fost extraşi de o imprevizibilă și halucinantă istorie şi mutaţi intr-o altă dimensiune, intr-un alt univers.

A fost inchis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși inchis, ca partizan, ceea ce atunci, in anul de grație 1949, insemna „bandit”. Asta, in cateva cuvinte. Destul de zgarcit cu vorbele, ne-a descris cam așa lucrurile: „Pe data de 15 aprilie 1948 am fost căutat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. In toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, mă duce in Munții Argeșului, in regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul Dumitru Apostol, luase drumul muntelui.

Viață de partizan : frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață in care ne inregimentaserăm! Eram tot timpul urmăriți, uneori inconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte in altul.m Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot romani, copii de țărani. Să știți că, atunci cand ne inconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot, fluierau, ca să ne anunțe intr-un fel, să ne prevină. Incercuiți de trupele Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din incercuire – cațiva care au deschis focul au fost impușcați – dar pană la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut! ”. Gandul acesta, al trădării, il mai hărțuiește din cand in cand, căci tot timpul ii e pe aproape. Fostul său camarad (pe care ani de zile l-a găzduit in casa din Șchei atunci cand innopta la Brașov!) Ioan Gavrilă Ogoranu, era, la randul său, neimpăcat cu acest gand al trădării: „...4 martie 1949.... deci așa a fost distrusă Banda Dabija. Prin munca unor cozi de topor care au fost răsplătiți cu bani ( intr-un loc se spune cu cate 10 000 lei). Unul, rămanand nerăsplătit, s-a simțit oarecum nemulțumit, știind că prin el s-a produs acțiunea din 4 martie 1949.

Google desfăşoară o campanie mondială pentru legalizarea căsătoriilor între homosexuali. Cât îi mai rabdă Dumnezeu?

Google a lansat, sâmbătă, campania "Legalize Love", o iniţiativă care sprijină legalizarea în lumea întreagă a căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex, informează huffingtonpost.com.
Potrivit site-ului Dot429.com, campania "Legalize Love" a debutat în Polonia şi în Singapore şi "se va concentra în acele zone cu culturi homofobe, unde există legi anti-gay". Campania va opera şi în toate oraşele din lume în care Google are o reprezentanţă oficială.
Google şi-a manifestat şi în trecut sprijinul pentru legalizarea căsătoriilor gay. În 2008, grupul american a înfiinţat un blog special, pentru a contracara amendamentul din California prin care autorităţile din acest stat american doreau să interzică mariajele între persoanele de acelaşi sex (amendamentul a fost adoptat).
În 2012, de Sfântul Valentin, Google a postat pe pagina sa oficială un logo dedicat căsătoriilor gay.

Sursa: Mediafax

Neînfrântul Neculaie Purcărea: Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea! Noi am inceput prin rugăciune şi poezie, că rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără! Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp.

Vizitandu-l, intimplător, in căsuța sa din Șcheii Brașovului, din Strada Pe Tocile, am rămas fermecați de frumosul romanesc pe care Neculaie Purcărea l-a strans in jurul său de o viață. Activ, la cei peste optzeci și opt de ani, am avut prilejul să-l urmăm și la Tulcea, unde, in 29 noiembrie 2011 a participat la o expoziție dedicată Zilei Naționale a Romaniei. După expoziție domnul Purcărea a susținut o conferință pentru – in special – elevii de liceu din Tulcea, apoi am urmărit impreună spectacolul intitulat Istoria Romaniei in cantece, susținut de corul Acapela Sailors. S-a legat apoi, acolo, un interviu, pe care suntem bucuroși a vi-l prezenta astăzi.

La Drum: Ceea ce aţi spus mai devreme copiilor, în sală a fost foarte concludent. Acest interviu adhoc nu doreşte decât să şlefuiască aspectele legate de pasiunea dumneavoastră pentru arta lemnului.

Cum ați ajuns la lemn?

Neculaie Purcărea: Lemnul este un material cu care comunici, pe de o parte; pe de altă parte mie mi-a fixat un ideal de viaţă, căci el exprimă mentalitatea romanească, o zonă a spiritualităţii romaneşti, a frumosului perpetuat ca tradiţie, ca să zic aşa. Lemnul te face să inţelegi mai bine spiritul romanesc, căci prin lemn se exprimă cel mai bine, cel mai armonios, sensibilitatea, geniul poporului roman. Din pricina tradiţiei, a perpetuării ideii, a frumosului, criteriul pe care continuitatea spirituală il cere şi il inspiră, lăsind in urmă o comoară de valori. Aşa cum, din păcate, astăzi nu mai este exprimat autenticul!

La Drum: Când aţi început?

Neculaie Purcărea: Am inceput in ‘43, ca ucenic al lui Papacioc (părintele Arsenie n. n.), care era un mare sculptor şi care a făcut la Aiud Chivotul, adică Mănăstirea Curtea de Argeş, in miniatură - o lucrare splendidă, domnule, splendidă! Avea şi echipă, nu lucra numai el singur. Apoi, in ’43 in inchisoare la Alba Iulia aveam un mic atelier in care mai lucram și eu, dar cam fără sens, după ureche: mai făceam o tabacheră pentru ţigări, mai niște piese de şah...uite, mai am și acum o cutie de şah de atunci...

Mai departe, au fost inchisorile, unde s-a aplicat acea politică de exterminare. Am un camarad in viaţă, e medic la Paşcani, care lucrează la o carte despre acest fenomen, in care spune că s-a ajuns pană acolo incat omul insuși a ajuns duşman pentru om! Ferească Sfantul să fi ajuns pe atunci un dispărut. Eu nu ştiu cum a mai rămas din mine instinctul de conservare, care te impinge să mai trăieşti. Că la bătaie, omul nu rezistă prea mult şi devine puţin laş.. Oricat ar fi de grozav. Nu ştiu cum se face că iţi vin amintirile, că de sinucis nu poţi să te sinucizi. Și dacă acolo sau mureai, sau cădeai, nu-ţi păsa cum curge sange de la un vecin, că veneau mereu şi-ţi aruncau –ingrozitor!- unul bătut măr in celula ta. Nu poți trăi constant așa, nu ca pe o intamplare, ca pe un accident, ci ca pe un mod de viața, incontinuu, ceas după ceas, zi după zi, noapte după noapte, an după an! Te-ngrozeşti, te-apucă nebunia...Gherla, Alba Iulia, Aiud, Piteşti, Craiova, Bucureşti, am mai fost prin lagăre de muncă langă Ovidiu, un şantier al Canalului! Barăcile acelea de acolo... După Revoluţia din Ungaria le era incă frică să nu se intample ceva. Pană şi lui Stalin i-a fost frică de regenerare. Că de ce, nu ştiu de ce aveau de gand să ne imprăştie şi in Siberia ca să se piardă toată bruma asta de oameni, că de legionari le-a fost frică! Tare le-a mai fost frică, pentru că in ’39 fuseseră decimaţi şi apăruse iar spiritul lor, in ’40! Un lucru pe care nu l-am ințeles nici acum a fost cum am rezistat noi 20 de ani fără să scadă intensitatea opunerii! Să lupţi cu sistemul in permanență, pentru că trebuia să faci ceva ca să ieşi, să uiţi de disperarea aceasta care a transformat puşcăria in mănăstire şi mănăstirea intr-un act de cultură! Atunci trebuie să faci ceva, trebuie să găseşti ceva de lucru, ca să uiţi de disperarea care incepe să te roadă. Si noi cum am inceput? Noi am inceput prin rugăciune şi poezie, că rugăciunea şi poezia ne-au fost nouă flacără!

La Drum: Credeţi că flacăra aceasta poate reînvia?

Neculaie Purcărea: Nu văd cum, dar nu e musai să fie cum cred eu, omul simte, după chipul său se poate vedea ce ar fi putut sau ar putea face. Eu aşa mi-am caştigat toţi copiii. Eu mă uit la om şi-l inţeleg. Aşa i-am caştigat şi pe copiii colegului meu, care mă preferau pe mine, inţelegeau, nu aveau banii care erau necesari şi veneau la mine din situaţia lor amară. Căci mama şi tatăl lor nu se inţelegeau, avand o situaţie grea. Copilul venea plangand la mine, fără să inţeleagă... simțea.

Altfel era atunci, dar și acum copilul, nepregătit pentru viaţă, termină şcoala şi facultatea şi nu ştie incotro s-o ia! Copilul e pregătit in falsitate! Si cand dă de viaţă, dă de dezastru! Profesorii spun că pregătesc copiii pentru şcoală! Ei trebuie să-i pregătească pentru viaţă! Asta e! Se pregăteşte intrarea lor intr-un jug! Istoria nu ne-a lăsat in juguri! Rezistenţa de pană in ’58 explică mai bine lucrul ăsta. Omul s-a născut cu dragoste de pămant! Nu mult! Era un altoi. Omul nu s-a născut in biserică, omul s-a născut langă biserică. Cu toate cele ce le incearcă ei, nu mai sunt izvoare... Țăranul nu mai e ţăran, e muncitor agricol, el e unealtă de lucru, a căzut. Dacă i-am supărat cu ceva, cu asta i-am supărat, că ei au vrut să devenim unelte de lucru, iar noi ne-am opus! Principiul in care am fost noi crescuți a fost să fim in linia creştină, nu paraleli cu ea!

La Drum: În 1943 erați ucenic al Părintelui Papacioc și uite că astăzi aveți la rândul dumneavoastră ucenici! Cum aţi transmis mai departe darul?

Neculaie Purcărea: Aoleu, am foarte mulţi ucenici şi urmaşi in afară de nepoata mea, Zina Manesă Burloiu! Mai am un elev stabilit in Austria, şi care are har, s-a născut cu dalta-n mană, s-a mai pierdut o elevă care lucra extraordinar de spre perfect şi căuta perfecţiunea! Am vrut s-o dau la Arte Frumoase, dar s-a pierdut, a plecat in Anglia să studieze ştiinţe economice... Ce păcat! Multor elevi le-am văzut darul, dar pe toţi i-am invăţat ce ştiam, le-am transmis egal ceea ce am avut a le spune. Mai mult, i-am cooptat pe elevi la tradiţie, i-am făcut părtași, apropiindu-I de pămant!

La Drum: Adică aţi dat “din mână în mână”!

Neculaie Purcărea: Chiar aşa! Că nu se-nvaţă decit după 30-40 de ani de experienţă, in care a trebuit să şi citesc, să studiez, o mulţime de cărţi de etnografie (probabil aţi luat cărticica mea de la masă!) a trebuit să tot culeg pe chestia asta,...Elementele componente ale artei populare, pentru că artă populară e şi lemn, e şi lut şi ţesătură, e şi os... și uite așa a trebuit să citesc mii și mii de pagini, să văd sute și mii de obiecte, să lucrez mii de ore, ca să iasă abia o cărticică!

La Drum: Și arhitectura populară, gastronomia populară...tot date din mână în mână!

Neculaie Purcărea: Da, dar astea sunt alte genuri, se socotesc acum lucrurile după categorii. Gastronomia este ceva - arta monumentală, bunăoară, unde intră arhitectura, porţile – altceva! Vedeţi, Zina are acasă o poartă in lucru, după originalul de peste 150 de ani, care se află la mine!

La Drum: Am văzut-o când am vizitat-o, dar am mai văzut şi scările...

Neculaie Purcărea: Da, şi scările! Dar imi dau seama că am uitat la conferință ceva important, am uitat să sintetizez din Radu Gyr: 1. „Cele mai crancene infrangeri sunt renunţările la vis!”, și tot el a spus: 2. „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” pentru care chiar a fost condamnat. Dacă legi la gură poetul, duci istoria la cimitir, la abator, pentru că poetul sintetizează in cateva vorbe picătura de timp. De poet le e frică! Categoric! Poetul, muzicantul, artistul, intr-un cuvant!

La Drum: Cum vi s-a părut concertul de astă seară?

Neculaie Purcărea: A fost nemaipomenit, pentru cine a inţeles sensul, momentul acesta inălţător. Am pretenţia că am văzut multe manifestări, insă acesta văzut in această seară este unul pe care trebuie să-l menţionez de aici inainte și pe care, cu siguranță il voi ține minte! El reprezintă mandria unor oameni ca cei din această parte de țară, care –ca şi noi ardelenii - au făcut ceva pentru libertate și ideea națională. Fără ridicare, demnitate și chiar eroismul celor care au trăit candva nu s-ar fi putut! La noi, in Transilvania, stăpanirea austro-maghiară a fost foarte dură, eu ştiu, că din Scheii Brasovului am trăit aceasta! Nu aveam noi, voie, să intrăm in cetate! Cărţile lui Rebreanu sunt autentice, pline de viaţă, sunt adevărate, eu am trăit in Șchei, unde s-a păstrat fiinţa Neamului! Acolo, in casele acelea mici...unde aţi fost la Zina!

La Drum: De unde se intră fără trotuar direct în curte... o lume atât de diferită!

Neculaie Purcărea: Casa lor este un loc de expoziţie, este nemaipomenită! Spiritul omului care a sfinţit locul. Pe valea aia mică...

dintr-o casă veche...atata frumos!

Interviu realizat de Dan NICOLAU

Revista LA DRUM

Ec.dr. Radu Golban: Problema revendicărilor minorităţilor germană şi maghiară şi ale cultelor religioase romano-catolice şi protestante din România

Dezbaterea actuală pe tema revendicării averii minorităţii germane şi a cultelor religioase Romano-Catolic şi Protestante ar trebui supusă unui dialog bine ancorat în societatea civilă, fiind vorba despre averi imense aflate astăzi în posesia statului şi prevenind astfel un pescheş pentru politicienii recuperatori români şi pentru Înalta Poartă de la Berlin. O acţiune politică de acest gen nu are legitimitate electorală, fiind doar un guvern care s-a născut din traseism parlamentar fără legitimitate electorală.

 

O dată cu instalarea noului guvern USL, la 21 mai curent a fost înfiinţată şi o comisie a USL condusă de Călin Popescu Tăriceanu privind restituirea proprietăţilor UDMR; minorităţile ceruseră deja şi fostului guvern restituirea în natură a proprietăţilor confiscate de comunişti. Fostul ministru al Finanţelor Publice, Bogdan Drăgoi, a declarat în urmă cu câteva săptămâni că din totalul de 16 miliarde de euro estimat, care ar reprezenta echivalentul în bani al proprietăţilor naţionalizate, mai mult de jumătate ar reveni cultului Romano-Catolic, care a depus cereri de retrocedare pentru 88.000 de imobile, iar cealaltă parte ar reveni minorităţilor din România.

 

Prea uşor însă se pierde în discuţia publică adevăratul motiv al acestei confiscări a averii minorităţilor, care din motive politice este prezentată ca fiind un act de nedreptate comunistă. De fapt, încă înainte de terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii, prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, au impus, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. Convenţia de Armistiţiu a preluat principiile de realizare a păcii în Europa precum au fost stabilite prin Acordul de la Potsdam, încheiat la 1 august 1945 de către Puterile Aliate. Astfel, Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul - Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României. Prin aceeaşi lege s-a hotărât şi confiscarea tuturor bunurilor imobile ale respectivei organizaţii hitleriste şi legionare. Se remarcă faptul că această lege (nr. 485/1944) nu a fost abrogată nici până în zilele noastre. Prevederile articolului 15 au fost implementate în România şi prin legea nr. 187 din 23 martie 1945, Art. 3: În scopul înfăptuirii reformei agrare, trec asupra Statului pentru a fi împărţite:

 

a) Pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţeni români, persoane fizice sau juridice, de naţionalitate (origine etnică) germană, care au colaborat cu Germania hitleristă.

b) Pământurile şi alte proprietăţi ale criminalilor de război şi ale celor vinovaţi de dezastrul ţării;

f) Bunurile agricole de orice fel ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite;

 

Dar care este totuşi legătura dintre Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe), până la desfiinţarea sa prin lege în octombrie 1944, şi cultele religioase? Începând cu data de 23 mai 1932 Fritz Fabritius, reprezentatul saşilor din România, a cerut din partea României dreptul de autonomie al grupului etnic german şi administrarea proprie a şcolilor şi bisericilor germane. După 21 noiembrie 1940 Grupul Etnic German, când a fost oficializat prin Decretul - Lege nr. 830, a căpătat un statut de semi-autonomie în cadrul statului român. Conform politicii expansioniste a Reichului, s-a constituit la scurt timp „N.S.D.A.P. der Deutschen Volksgruppe in Rumänien" (Partidul Naţional Socialist al Grupului Etnic German din România). Conform structurii de semi-autonomie în cadrul României, Grupul Etnic German (Deutsche Volksgruppe) era sub comanda directă şi subordonat Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist din Germania (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei - NSDAP). O mare parte a averii, printre care se numără şcoli şi spitale, nu a aparţinut cultului religios, ci grupului etnic german. La baza acestei administrări a proprietăţii cultelor religioase a stat, de pildă, Convenţia generală privind reglementarea relaţiei dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi etnicii germani din România, încheiată în anul 1942.

 

În 1941 s-a semnat Convenţia Generală privind Reglementarea Relaţiei dintre Biserica Evanghelică de Confesiune Augsburgiană şi Etnicii Germani din România, prin care s-a hotărât trecerea averii fostei „Universităţi săseşti" (desfiinţată de Curtea Regală a României în 1 iunie 1937 pentru că funcţiona abuziv ca un stat în stat) la Grupul Etnic German. „Convenţia" este semnată de Episcopul Bisericii Evanghelice C.A., Wilhelm Stäedel, şi de liderul Grupului Etnic German (Volksgruppenfuhrer) din Braşov, Andreas Schmidt. Iată ce cuvântau cei doi „camarazi" hitlerişti în 31 martie 1941, la Braşov: „Germanii din patria noastră, care sub uriaşa influenţă a mişcării naţional-socialiste a lui Adolf Hitler aspiră la o nouă şi puternică unitate, sunt divizaţi din punctul de vedere al credinţei religioase în cel puţin două mari grupuri. Conştiinţa naţională a germanilor şi credinţa religioasă nu se mai suprapun. De aceea conducerii Grupului Etnic German îi revine azi o mai mare importanţă în comparaţie cu trecutul [...]. Acum însă, după ce Grupul nostru Etnic German este recunoscut în România prin decretul lege din data de 20 noiembrie 1940 ca personalitate juridică înzestrată cu certe competenţe în cadrul comunităţii, misiunea Bisericii noastre, de conducere politică a poporului, necesară în trecut, se sfârşeşte, iar conducerea populară revine iarăşi în drepturile sale..."

 

Legătura cu minoritatea maghiară rezidă în recunoaşterea calităţii de succesor în drepturi de la Judecătoria Sibiu, nr 4884/2006, în care prin sentinţa civilă nr. 3567 din 30.08.2006 se recunoaşte că F.D.G.R. este şi succesorul Asociaţiei Agricole Săsească-Ardelenească (cuprinzând Societatea de Agricultură Săsească din Ardeal şi „Mişcarea cooperatistă maghiară din Transilvania până în 1918").

 

În concluzie, nu comuniştii, cum tot încearcă să inducă în eroare până în zilele noastre Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.), au naţionalizat imobilele care aparţineau Grupului Etnic German, inclusiv cele ale Bisericii Evanghelice şi Romano-Catolice, ci aceste două Biserici s-au integrat de bunăvoie cu proprietăţi cu tot în respectiva organizaţie hitleristă. F.D.G.R., condus de Klaus Johannis, se declară astăzi, pe urma unei sentinţe oficiale a Judecătoriei Sibiu din 2006, urmaşul juridic al Grupului Etnic German. F.D.G.R. este, în consecinţă, succesorul unei organizaţii naziste recunoscută ca atare de Puterile Aliate care au învins Germania nazistă. Ca urmare România ar trebui să consulte toate Puterile Aliate dacă intenţia de a despăgubi o grupare nazistă ar putea să contravină sau nu unui tratat internaţional aflat încă în vigoare. Deoarece nici Republica Federală Germană nu a revendicat proprietăţile naţionalizate de către URSS până în 1948, invocând o obligaţie în baza dreptului internaţional public, ar trebui şi guvernanţii noştri să apere patrimoniul ţării prin eforturi politice şi diplomatice.

 

Actuala coaliţie la putere ar face bine să ţină cont şi de Constituţia României, care prevede la Art. 11, alin. (1): „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte". Statul român a fost parte semnatară a Convenţiei de Armistţtiu din 12 septembrie 1944, care prevedea, la articolul 15, dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc, or, Grupul Etnic German, dizolvat prin Decretul - Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, dar reactivat de judecătoria Sibiu prin sentinţa civilă nr. 2790, a fost exact o astfel de organizaţie care ar intra astăzi, prin politica de restituire generoasă a statului, în posesia averii confiscate! A fost chiar Convenţia de Armistiţiu cea care l-a obligat pe regele Mihai să emită Decretul - Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944. Dar mai ales guvernul de la Bucureşti trebuie să atragă atenţia Germaniei că problema revendicărilor ar trebui conectată cu problema creanţelor comerciale, tot în valoare de aproximativ 19 miliarde de euro, din clearingul bilateral, pe care această ţară nu le-a achitat României. Fiind ambele litigii un produs al anului 1945, am avea şi cele mai bune şanse de succes, ca să nu scoatem ţara la mezat.

 

Dialogul politic pe tema revendicării averii bisericeşti în România este la fel de vechi precum structura feudală a redistribuirii inegale a averii în ţara noastră; tocmai de aceea trebuie să purtăm un dialog social cât se poate de larg înainte de a acţiona pripit. „Alexandru Ion Cuza – scria acum mai bine de o sută de ani cărturarul şi filantropul Vasile Stroescu (1845-1927), primul preşedinte al Parlamentului României Mari – a sechestrat averile mânăstireşti în folosul ţării, iar pentru persoana sa nu s-a folosit cu nimic. Nimeni nu a îndrăznit să-i propună să-şi facă apanaje din moşii închinate de străbuni pentru omenie şi binefaceri.  

 

(din Viaţa Cultelor - Anul XX, nr. 939-940, 31 Mai 2012)