Un roman absolut, mesterul popular Nicolae Purcarea vs trogloditul neokominternist HR Patapievici

Părea a fi o seară ca oricare alta cand lucrurile au scăpat de sub control și intalnirea cu un domn a cărui varstă n-aș fi putut nici măcar a o presupune ne-a răpit printr-un ciudat vartej, ca o mașină a timpului pe care n-o stăpanești și căreia nu-i cunoști comenzile. Un domn in varstă invitat de noi să ne deschidă o ferestruică, la fel ca in Windows, spre ceva ce, din pricini incerte, ne scăpase! Sau poate era un subiect prea delicat pentru prezentul nostru, mult prea ocupat cu altele.

Domnul Neculaie Purcărea, ajuns tocmai de la Brașov la Tulcea spre a participa cu lucrările sale la o expoziție de sculptură in lemn dedicată Zilei Naționale a Romaniei, ne-a vorbit mai mult de o oră, intro sală de teatru cu ceva mai mult de jumătate din locuri ocupate, in marea lor majoritate din ocupanți fiind elevi de liceu.

Era vorba despre un fel de manual al suferinţei unei intregi vieţi ai cărei cei mai importanţi optsprezece (din optzeci și opt!) ani au fost extraşi de o imprevizibilă și halucinantă istorie şi mutaţi intr-o altă dimensiune, intr-un alt univers.

A fost inchis de pe la optsprezece ani, ca legionar, apoi eliberat și iarăși inchis, ca partizan, ceea ce atunci, in anul de grație 1949, insemna „bandit”. Asta, in cateva cuvinte. Destul de zgarcit cu vorbele, ne-a descris cam așa lucrurile: „Pe data de 15 aprilie 1948 am fost căutat de doi agenți de-ai securității acasă. Fratele meu le-a spus că sunt la Academie. Am reușit să mă ascund și am stat ascuns pe unde am putut. Luni de zile am fugit și de umbra mea, nopțile erau albe, zilele un chin. In toamnă, Virgil Popescu, un vechi cunoscut, mă duce in Munții Argeșului, in regiunea Șuici, unde un grup de 20 de oameni, condus de profesorul Dumitru Apostol, luase drumul muntelui.

Viață de partizan : frig, foame, mizerii, de pază pe creste, de veghe noaptea, dar sufletul plin de speranță pentru cauza măreață in care ne inregimentaserăm! Eram tot timpul urmăriți, uneori inconjurați de trupele Securității, trebuia mereu să fugim dintr-un munte in altul.m Băieții ăia, soldații de securitate, erau și ei tot romani, copii de țărani. Să știți că, atunci cand ne inconjurau și urmau să ne atace, făceau zgomot, fluierau, ca să ne anunțe intr-un fel, să ne prevină. Incercuiți de trupele Securității, frunzișul ne-a fost prieten, am scăpat din incercuire – cațiva care au deschis focul au fost impușcați – dar pană la urmă tot am fost prinși! Dar – tot prin trădare am căzut! ”. Gandul acesta, al trădării, il mai hărțuiește din cand in cand, căci tot timpul ii e pe aproape. Fostul său camarad (pe care ani de zile l-a găzduit in casa din Șchei atunci cand innopta la Brașov!) Ioan Gavrilă Ogoranu, era, la randul său, neimpăcat cu acest gand al trădării: „...4 martie 1949.... deci așa a fost distrusă Banda Dabija. Prin munca unor cozi de topor care au fost răsplătiți cu bani ( intr-un loc se spune cu cate 10 000 lei). Unul, rămanand nerăsplătit, s-a simțit oarecum nemulțumit, știind că prin el s-a produs acțiunea din 4 martie 1949.

ŢUŢEA – UN FILOZOF NEIMPORTANT? LIICEANU – UN NECROFAG DE CLASĂ!

Acum 18 ani Editura Humanitas publica o broşură intitulată „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea”. Broşura avea o scurtă prefaţă, purtând un titlu pompos: „O posteritate în 50 de pagini”. Editorul Gabriel Liiceanu credea că a surprins profilul spiritual al marelui gânditor creştin în „haina atât de subţire a 50 de pagini dactilografiate”. Petre Ţuţea era acuzat că nu a avut responsabilitate în ceea ce a scris, elaborând „câteva mii de pagini indigeste şi inutile”, care „nu vor constitui niciodată o operă”. Concluzia era că din Petre Ţuţea rămân doar câteva sute de vorbe memorabile.
Interesant este că Radu Preda publică în 1992, la vârsta de 20 de ani, tot la Editura Humanitas, un jurnal în care personalitatea exemplară a lui Petre Ţuţea era minimalizată şi în care, din îndelungata sa experienţă juvenilă şi cunoaştere filozofică şi teologică, avea „presimţirea că nu opera va face din Ţuţea un model, ci mai degrabă, dacă nu chiar exclusiv oralitatea”. Preda urma modelul lui Liiceanu, care făcuse acelaşi lucru cu Noica, în „Jurnalul de la Păltiniş” (Ţuţea a fost printre primii care au observat diversiunea lui Liiceanu). Ca să nu mai vorbim de impertinenţa junelui când vorbeşte despre „labilitatea” lui Petre Ţuţea, de „trecerile radicale de la o opinie la alta ”. Bineînţeles, atât Liiceanu, cât şi Preda, sunt acompaniaţi de Horia Radu Patapievici, care descrie ca fiind foarte plicticoase cărţile lui Ţuţea.
În acest context, credem că este importantă mărturia lui Noica din care aflăm că, în timpul unei anchete la Securitate, ofiţerul care îl maltrata îi spune la un moment dat: „Bă, cu mine nu-ţi merge, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!”. Se pare că acel securist, în nemernicia lui, înţelesese mai mult decât cei mai sus pomeniţi. Intelectualii de la revista "22" nu puteau percepe încreştinarea sistemului pe care o săvârşea Ţuţea. Sau, poate, nu voiau s-o înţeleagă! Şi confirmau în timp temerea magistrului că „ăştia vor să facă din mine un bătrân sclerozat, reacţionar şi vorbăreţ”.
Se spune că Liiceanu îi purta pică pentru că Ţuţea afirmase că în timp ce Nae Ionescu a produs profesori universitari, Noica a produs numai asistenţi. Deşi nu l-a avut la inimă, când a fost vorba de bani, Liiceanu a ştiut să-l exploateze la maxim. De curând, Editura Humanitas a lansat un audiobook cu „vorbele memorabile” ale lui Ţuţea. Editura recunoaşte că a intervenit în transcrierea vorbelor lui Petre Ţuţea, dar că a făcut-o, chipurile, în „spiritul” lui. De parcă spiritul celui care oscilează între Marcello şi Siegfried (numele de alint ale maşinilor lui Liiceanu, un Alfa Romeo şi un BMW) poate recunoaşte spiritul celui care se mişca între Dumnezeu şi neamul său.
Publicăm, în continuare, o punere la punct justificată pe care regretatul jurnalist şi scriitor braşovean Marius Petraşcu i-o făcea lui Liiceanu imediat după apariţia broşurii. Bine-l citise! (Florian PALAS)

ŢUŢEA – UN FILOZOF NEIMPORTANT?
LIICEANU – UN NECROFAG DE CLASĂ!

Este, e adevărat, o anumită inflaţie pe piaţa românescă, de carte. Suntem inundaţi de maculatură porno, poliţistă, de romane de dragoste dulceagă şi reeditări ale unor cărţi de success, dar nu de valoare, din trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Din când în când apar şi cărţi de valoare. Unele trec neobservate, altele, cum este cazul „Pendulului lui Foucault”, sunt mai greu de digerat de către publicul cititor şi nu stârnesc comentarii nici în presă şi nici în cafenele, unde se desfăşoară, acum, viaţa noastră publică.

Cu opera filosofică a lui Petre Ţuţea s-a întâmplat ceva deosebit. Ea a prins imediat la tânăra generaţie, căreia avea să-i comunice ceva, cu toate că puţini au mai auzit, înainte de decembrie 1989, de numele gânditorului român, claustrat într-o celulă bucureşteană.

După epuizarea mitului Noica, a mitului Eliade, a mitului Cioran, tânăra echipă de intelectuali l-a descoperit totuşi, pe Ţuţea. Şi a găsit în cărţile sale ceea ce lipsea din cele ale înţelepţilor români cunoscuţi, adică un sistem. Lucrul poate deranja pe cineva, iar primul care a sărit împotriva martirului gândirii româneşti a fost, normal, cel care a încercat să-şi facă platformă sugând din seva unui moralist eclectic şi spumos, dar fără de substanţă creatoare. Mă refer la Gabriel Liiceanu şi la Constantin Noica.

Nu am nimic nici cu unul, nici cu celălalt, să-i fie ţărâna uşoară. Rău este că, aşa cum ne-am învăţat, ne trezim din când în când să ne negăm valorile. Iar Ţuţea este o valoare pentru spiritul românesc. Indiferent ce se trezeşte să sporovăiască Liiceanu.

„Eu deschid tratatul de antropologie şi mă plictisesc. Ţuţea nu este un autor”, declară pasagerul de la Păltiniş. După el, Ţuţea este o păcăleală. Şi e păcat. Pentru că, în optica multora, opinia unui Liiceanu poate fii atât de importantă, încât să facă o operă să nu mai fie citită. Iar opera lui Ţuţea există, ea este scrisă, oricât ar declara-o elevul lui Noica orală şi decăzută din dreptul de a intra în sfera filosoficului.

Dacă ar fi avut şansa să trăiască în antichitate, sigur editorul de la Humanitas (numele editurii nu este întâmplător) l-ar fi declarat şi pe Socrate drept un impostor în ale gândirii. Aşa se poartă şi acesta este spiritul celor care nu sunt în stare să dea o operă propie. A terfeli, însă, acum, când este mai necesar ca oricând să ne aplecăm asupra cărţilor de valoare, tocmai numele celui care, după căderea dictaturii a fost în stare să ne ofere o asemenea operă, este, fără nicio îndoială, o faptă necugetată sau o greşeală deliberată cu consecinţe imprevizibile.

Nu pentru cariera postumă a lui Ţuţea, ci pentru cea antumă a lui Liiceanu.

Marius PETRAŞCU

Cine este Horia-Roman Patapievici? La conducerea ICR se află fiul unei fantome a NKVD

Ne-a fost dat sa traim un sfarsit de saptamana marcat de o stire prea repede trecuta sub tacere, desi anunta un grav atentat impotriva constiintei istorice a romanilor. Dintre autorii asumati ai atentatului nu puteau lipsi Horia-Roman Patapievici si Teodor Baconschi. Primul in calitate de coordonator al unui proiect editorial denumit "Romania medievala", finantat din bugetul de criza al Romaniei cu 7 milioane de euro, iar cel de al doilea ca parinte prefatator al volumului cu titlul mentionat, editat de Institutul Cultural Roman. Volumul este, putin spus, o blasfemie la adresa constiintei istorice a poporului roman.

Nu mai referim asupra imprecatiilor pe care cei doi inamici ai Romaniei le gireaza pentru a denigra in fata lumii identitatea nationala a romanilor si a da dreptate nerusinatelor revendicari teritoriale ale neorevizionistilor unguri, dar este nevoie sa stie cine este ipochimenul din fruntea conducerii executive a Institutului Cultural Roman, fiindca presedintele onorific ne este prea bine cunoscut. Se numeste Traian Basescu.

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă.

O tradiţie a trădării

Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Patapievici, Dionis şi Odarca Patapievici, un cuplu informativ creat de NKVD la începutul anilor '40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în Secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc marşrutizarea în România.

Nu am fi adus în atenţie acest caz dacă nu am fi fost martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaţiilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informaţii german (BND), al scriitoarei Herta Müller, faţă de protecţia pe care preşedintele Institutului Cultural Român, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foşti şi actuali agenţi secreţi ai Securităţii şi ai altor servicii secrete - de aici sau de aiurea.

Furia Hertei Müller

De ce apare Herta Müller în disputa agenţilor secreţi protejaţi de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în media externă de mare tiraj şi circulaţie, vizibil supervizată de anumite servicii secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemână este acela că scriitoarea disidentă, protejată a BND, până şi după plecarea din România, nu şi-a mai putut reţine indignarea faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea la care "noul caporal" s-a pretat, în cea mai bună tradiţie a familiei.

Traseul lui HRP

În anii 1993-1995, Horia Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreţină legături, informative, (...) unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi, la fel ca, în ţară, foştii deţinuţi politici, singurele foruri morale româneşti din ţară, respectiv din afara ţării. Locul lor trebuia ocupat de falşi disidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întâmplat. Ca atare, diverşi trepadusi au fost direcţionaţi către emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de "instituţiile culturale" ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (n.n. - omologul Serviciului Român de Informaţii). Contactele şi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din ţară, nici mai mult, nici mai putin decât director al "Centrului de Studii Germane" al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.

Eseu Gheorghe Fedorovici: Primejdia marturisirii. Martirii nu sunt un episod al istoriei. Firea mucenicului crestin. Vor fi reeducati mucenicii?

„Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”

1 Ioan, 4, 3.

Primejdia mărturisirii este titlul unui volum de convorbiri între părintele Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea. În „Nota asupra ediţiei”, Ioan Pintea precizează că titlul îi aparţine şi că prin el voia să semnaleze atît riscul presupus în genere de orice opinie personală, cît şi riscul specific la care se expune orice gîndire liberă într-un spaţiu totalitar precum cel al României supuse de comunişti. [1] Cu toate acestea, în afară de primejdia care pîndeşte actul de a mărturisi, mai există un sens în care această expresie poate fi înţeleasă, şi anume acela care sugerează că mărturisirea însăşi se află în primejdie – în primejdia de a mărturisi strîmb, sau de a nu mai mărturisi nimic esenţial. Despre acest al doilea sens va fi vorba în continuare.

*

Am aflat zilele acestea de pe internet despre organizarea unui simpozion de martirologie la Bucureşti (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie.html). Iniţiativa este remarcabilă, iar evenimentul ar trebui să fie unul de referinţă pentru orice creştin de vreme ce manifestarea pare să constituie un exerciţiu de aşezare a jertfei mărturisitorilor din perioada comunistă în cadrul tradiţiei creştine a martiriului. Să sperăm că acest aspect va fi stabilit limpede şi ferm, astfel încît să ne putem bucura cît mai curînd de roadele lucrării de mijlocire pe care aceşti mucenici o împlinesc pentru noi. [2] Şi nu ar fi existat motive să mă îndoiesc de folosul creştin al acestui simpozion, dacă nu aş fi văzut că printre vorbitori se află şi necreştini, precum dl. Sorin Lavric, sau dacă nu aş fi aflat că „manualul” de studiere a martirologiei va apare la editura dlui Răzvan Codrescu, [3] un constant susţinător şi garant al ortodoxiei unor intelectuali precum H.-R. Patapievici sau T. Baconsky. [4] Personal, nu cred că secularizarea, consumismul, religiile orientale, cultura postmodernă reprezintă o ameninţare pentru creştinism. Singurul lucru care poate slăbi creştinismul, şi, în cele din urmă, îl poate scoate din istorie, este falsul creştinism. Nu tortura primejduieşte mărturisirea, ci mărturisirea strîmbă, mărturisirea lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni.

Căci ce este mucenicul? Este cel care stă pentru adevăr: pentru adevărul omului, pentru adevărul lumii, pentru adevărul lui Dumnezeu. Adică pentru „taina lui Hristos”, despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în Epistola către Efeseni. Stînd pentru adevăr, creştinul stă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii. Nu împotriva oricărei minciuni, ci împotriva acelei minciuni care urmăreşte zădărnicirea credinţei prin negarea Învierii (cf. 1 Corinteni, capit. 15). Mucenicii sînt cei care mărturisesc Învierea prin viaţa şi moartea lor. Mucenicul este omorît pentru că a înviat.

Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe forma luată de rău în vremurile şi locurile respective. Unul din modurile în care mărturisirea lor poate fi „primejduită” constă tocmai în transformarea mucenicilor în nişte luptători anticomunişti şi în transformarea corespunzătoare a comunismului în materializarea definitivă a răului. Există un evident interes pentru o astfel de transformare; fiindcă, de vreme ce comunismul s-a isprăvit, urmează că puterea exemplarităţii mucenicilor este la rîndul ei limitată. Iradierea Învierii ar fi astfel blocată, iar martirii ar fi studiaţi, promovaţi, ca episod al istoriei. Mucenicii vor fi astfel reeducaţi: ne vor vorbi despre cum să devenim mai buni, mai cinstiţi, mai devotaţi cetăţii. Dar nimeni nu ne va mai spune că ce trebuie de fapt să facem e să ne schimbăm firea. Adică, să devenim cetăţeni ai cetăţii lui Dumnezeu, prin asemănarea cu Hristos.

„Ortodoxia e firea omului” este o cunoscută afirmaţie a părintelui Rafail Noica, care, mă tem că, înţeleasă greşit, le-a făcut ortodocşilor mai mult rău decît bine. Nu am în vedere îngîmfarea cu care mulţi au primit această expresie, ci eroarea unora de a crede că şi reciproca este valabilă. De aceea, cred că trebuie precizat că firea omului nu este ortodoxă, ci redevine ortodoxă în omul renăscut prin credinţa în Iisus Hristos. Omul trebuie să-şi vină în fire.

Spre deosebire de erou sau de martirul necreştin, martirul creştin (mucenicul) are altă fire. Aceasta este distincţia esenţială care ar putea păzi adevărul mărturisirii lui în faţa încercărilor de a instala o telecomandă raclei cu moaşte (o astfel de telecomandă ar asigura intrarea în joc a dreptei „creştine” care gravitează în jurul lui Teodor Baconsky, dar nu ar lăsa indiferente nici şorţuleţele apretate din dulapul Cercului de la Roma). Este o distincţie care îi este evident străină dlui Sorin Lavric, care, scriind despre reacţia umană în faţa primejdiei, ne anunţă că, la nivel neurologic, există o diferenţă în modul în care bărbatul şi femeia evită pericolul: în timp ce bărbatul înaintează, femeia se retrage. [5]

Sigur că în planul unei ameninţări fizice, reacţia este şi instinctivă. Premisa dlui Lavric („În faţa primejdiei nu reacţionăm după cum ne îndeamnă cultura pe care am dobândit-o în viaţă, ci după cum ne silesc resorturile inconştiente pe care imboldul supravieţuirii l-a pus în noi”) îl împiedică din păcate să se întrebe dacă nu cumva există şi alte tipuri de primejdii, unele în care resortul instinctiv contează mult mai puţin. Ce folos că autorul compară punctul de vedere al intelectualului de stînga cu cel al intelectualului conservator (în timp ce intelectualul de stînga îşi propune reformarea naturii femeii, astfel încît şi ea să poată ajunge să sară înainte, conservatorul vede în retragerea femeii un act în acord cu natura ei intimă), cîtă vreme nu ia în discuţie posibilitatea ca omul să fie ameninţat în chiar firea sa. Din punct de vedere creştin, un conservatorism lipsit de percepţia altei firi se află pe acelaşi plan cu stînga. În faţa propunerii şarpelui, Eva nu s-a retras, ci a manifestat un vădit interes, cu toate că se afla sub ameninţarea poruncii dumnezeieşti. Pe de altă parte, femeia creştină nu se retrage din faţa pericolului, ci îl înfruntă în Hristos, adică în cel în care „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Că este Eva cea veche, că este Eva cea nouă, femeia „sare” de fiecare dată înainte: una pentru a suferi înşelarea şarpelui şi boldul morţii, cealaltă pentru a-i zdrobi capul şi pentru a dobîndi viaţa de veci. În Hristos, cu toţii sărim înainte, luînd aminte la cei care au biruit şarpele „prin sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturiei lor” (Apocalipsa 12, 11).

Şi cum au biruit mucenicii? Prin acea iubire despre care Sf. Ioan Gură de Aur spune că „schimbă firea”. Singura iubire adevărată, pentru că este singura care „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Corinteni, 13, 6).

NOTE:

[1] N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 9.

[2] Totuşi, e puţin probabilă recunoaşterea sfinţeniei lor din partea unei ierarhii care se opune publicării dosarelor clericilor ortodocşi aflate în evidenţa CNSAS. Astfel, refuzul ierarhiei de a vorbi public despre sfinţenia mucenicilor români ucişi în perioada comunistă poate fi privit fie ca un conflict de interese (în măsura în care unii clerici sînt încă activi), fie ca o problemă de conştiinţă (cum să-l canonizezi pe cel la a cărui moarte ai participat ştiind dar tăcînd?)

[3] Ilie Bădescu, Andreea Băndoiu, Pavel Chirilă, Principiile cercetării martirologice, (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/09/sumarul-blogului-indice-de-nume-in.html)

[4] Pentru o recentă mostră din gîndirea „creştină” a dlui Patapievici, vezi eseul „Ex-ex-ex”, (Bucureştiul cultural, Nr. 96 / 17 august 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15400), unde dl. Patapievici analizează o operă poetică aplicînd principiile jocului de tarot. Iată un fragment elocvent: „iubire înseamnă refacerea paradisului, prin unificarea străfundului sufletului nostru cu sfera cosmică cea mai apropiată de noi.”

[5] Sorin Lavric, „Simţul pericolului”, Ziarul Lumina, 24 sept. 2010, nr. 222 (1724), p. 6, http://www.ziarullumina.ro/articole;1381;1;45505;0;Simtul-pericolului.html

Sursa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/

Adevărul despre Eminescu – la 121 de ani de la ucidere

Circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta "Deşteaptă-te române"!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici "amănunte" continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?


Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al "ajustărilor" contemporaneităţii.


Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.


„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” - precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.