Eseistul Gheorghe Fedorovici: Fratele măiestru. "Visul încremenit al lui Eminescu vorbeşte nu despre teama că el ar putea înceta să vorbească, ci că noi am putea înceta să-l mai auzim".

„Ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit” este un vers izolat al lui Eminescu în care am putea vedea, potrivit lui Constantin Noica, miza vieţii omeneşti [1]: din condiţionările diverse (biologice, istorice, psihologice) care ne stăpînesc, părînd a ne fixa esenţa, putem ieşi prin acele vise care izbutesc să intre în încremenire. Visul încremenit e cel care ne scoate din spaima împietrită, zugrăvind-o. Visul nu alungă spaima, ci o leagă. Visul încremenit este înălţarea în ordinea universalului a spaimei împietrite care-l pîndeşte pe fiecare om în parte. 

 

„Ca o spaimă împietrită, (dar şi) ca un vis încremenit”, propune interpretarea lui Noica. Ca o spaimă împietrită este viaţa omului care se lasă numit, a omului care, în loc să-şi lege condiţionările printr-o înălţare, se lasă legat de ele. Spaima apare astfel drept spaimă de a nu putea numi. Numind, visul închipuie spaima, şi astfel o aşază în hotarele firii. Spaima împietrită ar putea fi astfel „gîndul spariat” despre care vorbeşte Noica în altă parte, [2] gînd care, primind ispitele firii, se poate linişti în ordinea lui „întru”, fără să se zdrobească (ca în mitologia greacă), dar şi fără să se mistuie (ca în mitologia indiană).   

 

Dar dacă visul încremenit nu este depăşirea spaimei împietrite, ci prăbuşirea în adîncul ei nemărginit? Dacă în loc să fie o înfruntare a spaimei, o ieşire şi o înălţare din ea, aşa cum, potrivit lui Noica, rămîne încremenit visul zborului în „păsările” lui Brâncuşi, încremenirea visului ne vorbeşte despre o spaimă încă şi mai grozavă? 

 

Înspăimîntat rămîne cel care nu poate găsi un nume şi un chip spaimei sale. Dar dacă am citi partea a doua a versului nu ca pe o antiteză, ci ca pe o confirmare şi întărire a primei părţi, atunci versul ar vorbi despre acea spaimă care nu poate fi numită pentru că cel înspăimîntat şi-a pierdut chipul, şi-a pierdut pînă şi acele condiţionări care îl ajutau, sau îl forţau, să privească spre cer, căutîndu-şi asemănarea. Măiestrele lui Brâncuşi se pot înălţa pentru că se sprijină pe un soclu, aşa cum pasărea poate zbura pentru că are şi picioare, nu doar aripi. Atunci cînd nu mai rămîne decît spaima, visul încremeneşte, căci nu mai e nimeni care să viseze.

 

La o astfel de încremenire este adus, cu tenacitate, şi visul lui Eminescu. Pentru că visul lui nu este visul somnului morţii, cel care-l împietrea pe Hamlet, [3] ci vis de viaţă, un vis care ne asigură, potrivit lui Mircea Eliade, dreptul nostru la „nemurire” în planul istoriei. [4] Acest drept ne este refuzat şi astăzi. Ocupantul de altădată a încercat să-l încremenească pe Eminescu într-o personalitate statuară; cel de astăzi, sub pretextul că-l redă pe Eminescu măsurii sale omeneşti, n-a făcut decît să-l zidească într-un context istoric precis. Numai că l-a zidit de viu. Şi pentru că este zidit de viu, Eminescu continuă să vorbească, precum orice jertfă, dinăuntrul zidurilor groase ridicate de deconstrucţioniştii (sic!) locali. Spaima împietrită, visul încremenit al lui Eminescu vorbeşte nu despre teama că el ar putea înceta să vorbească, ci că noi am putea înceta să-l mai auzim. Zidurile sînt ridicate pentru noi, nu pentru el. Şi cu toate acestea,

… yet there the nightingale

Filled all the desert with inviolable voice. [5]

Vocea poetului umple pustiul. Această voce nu ne ţine doar de urît, făcîndu-ne să îndurăm pustiul. În primul rînd, ea ne ajută să vedem pustiul ca pustiu. Să ne vedem pustiiţi, sărăciţi tocmai de cei care pretind că ne îmbogăţesc. Precum Măiastra din folclorul românesc, vocea poetului vindecă orbirea proorocind viitorul. Spaima împietrită în care ne-au legat cei care continuă să încerce, în cuvintele lui Eliade, „să ne suprime identitatea noastră spirituală şi abolirea istoriei noastre” [6], se va preface într-un vis încremenit dacă, o dată cu dragostea pentru Eminescu, ni se va stinge şi setea de nemurire.

 

Pentru că era în căutarea bunătăţii şi a înţelepciunii a reuşit Mihai Eminescu să vadă aceste trăsături în „forma” fratelui său Ilie, sau pentru că le-a descoperit la Ilie a învăţat el să le preţuiască nu ca Idei în sine, ci ca trăsături ale chipului fratelui său? [7] Un creştin ar îndrăzni să depăşească această dilemă platoniciană, afirmînd că se poate la fel de bine şi ca Bunătatea şi Înţelepciunea să se fi descoperit ele celor doi fraţi. Poate că asta ar explica de ce Mihai, răpit de Frumuseţea celor două puteri, a continuat să le vadă şi după moartea lui Ilie. Într-un neam „mare, onorat şi sapient” ca fratele său.

NOTE:

[1] Constantin Noica, „Marginalii la un vers” în id., Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, 1992, pp. 190-193.

[2] Id., Cuvînt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, 1987, p. 226.

[3] “For in that sleep of death what dreams may come/ When we have shuffled off this mortal coil,/Must give us pause” (Hamlet, III.i). De fapt, moartea însăşi nu este pentru Eminescu „the undiscover’d country from whose bourn/ No traveller returns”, ci un loc nedesprins de cerul senin, de codru şi mare, de creanga „teiului sfînt”.

[4] Mircea Eliade, „Eminescu”, în id., Împotriva deznădejdii, Humanitas, 1992, pp. 56-58.

[5] T. S. Eliot, „The Waste Land”.

[6] M. Eliade, ibid., p. 58.

[7] C. Noica, „Condiţia omului sau Ilie Eminovici”, în Introducere la miracolul eminescian, pp. 209-212.

Eseu Gheorghe Fedorovici: Primejdia marturisirii. Martirii nu sunt un episod al istoriei. Firea mucenicului crestin. Vor fi reeducati mucenicii?

„Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”

1 Ioan, 4, 3.

Primejdia mărturisirii este titlul unui volum de convorbiri între părintele Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea. În „Nota asupra ediţiei”, Ioan Pintea precizează că titlul îi aparţine şi că prin el voia să semnaleze atît riscul presupus în genere de orice opinie personală, cît şi riscul specific la care se expune orice gîndire liberă într-un spaţiu totalitar precum cel al României supuse de comunişti. [1] Cu toate acestea, în afară de primejdia care pîndeşte actul de a mărturisi, mai există un sens în care această expresie poate fi înţeleasă, şi anume acela care sugerează că mărturisirea însăşi se află în primejdie – în primejdia de a mărturisi strîmb, sau de a nu mai mărturisi nimic esenţial. Despre acest al doilea sens va fi vorba în continuare.

*

Am aflat zilele acestea de pe internet despre organizarea unui simpozion de martirologie la Bucureşti (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie.html). Iniţiativa este remarcabilă, iar evenimentul ar trebui să fie unul de referinţă pentru orice creştin de vreme ce manifestarea pare să constituie un exerciţiu de aşezare a jertfei mărturisitorilor din perioada comunistă în cadrul tradiţiei creştine a martiriului. Să sperăm că acest aspect va fi stabilit limpede şi ferm, astfel încît să ne putem bucura cît mai curînd de roadele lucrării de mijlocire pe care aceşti mucenici o împlinesc pentru noi. [2] Şi nu ar fi existat motive să mă îndoiesc de folosul creştin al acestui simpozion, dacă nu aş fi văzut că printre vorbitori se află şi necreştini, precum dl. Sorin Lavric, sau dacă nu aş fi aflat că „manualul” de studiere a martirologiei va apare la editura dlui Răzvan Codrescu, [3] un constant susţinător şi garant al ortodoxiei unor intelectuali precum H.-R. Patapievici sau T. Baconsky. [4] Personal, nu cred că secularizarea, consumismul, religiile orientale, cultura postmodernă reprezintă o ameninţare pentru creştinism. Singurul lucru care poate slăbi creştinismul, şi, în cele din urmă, îl poate scoate din istorie, este falsul creştinism. Nu tortura primejduieşte mărturisirea, ci mărturisirea strîmbă, mărturisirea lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni.

Căci ce este mucenicul? Este cel care stă pentru adevăr: pentru adevărul omului, pentru adevărul lumii, pentru adevărul lui Dumnezeu. Adică pentru „taina lui Hristos”, despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în Epistola către Efeseni. Stînd pentru adevăr, creştinul stă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii. Nu împotriva oricărei minciuni, ci împotriva acelei minciuni care urmăreşte zădărnicirea credinţei prin negarea Învierii (cf. 1 Corinteni, capit. 15). Mucenicii sînt cei care mărturisesc Învierea prin viaţa şi moartea lor. Mucenicul este omorît pentru că a înviat.

Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe forma luată de rău în vremurile şi locurile respective. Unul din modurile în care mărturisirea lor poate fi „primejduită” constă tocmai în transformarea mucenicilor în nişte luptători anticomunişti şi în transformarea corespunzătoare a comunismului în materializarea definitivă a răului. Există un evident interes pentru o astfel de transformare; fiindcă, de vreme ce comunismul s-a isprăvit, urmează că puterea exemplarităţii mucenicilor este la rîndul ei limitată. Iradierea Învierii ar fi astfel blocată, iar martirii ar fi studiaţi, promovaţi, ca episod al istoriei. Mucenicii vor fi astfel reeducaţi: ne vor vorbi despre cum să devenim mai buni, mai cinstiţi, mai devotaţi cetăţii. Dar nimeni nu ne va mai spune că ce trebuie de fapt să facem e să ne schimbăm firea. Adică, să devenim cetăţeni ai cetăţii lui Dumnezeu, prin asemănarea cu Hristos.

„Ortodoxia e firea omului” este o cunoscută afirmaţie a părintelui Rafail Noica, care, mă tem că, înţeleasă greşit, le-a făcut ortodocşilor mai mult rău decît bine. Nu am în vedere îngîmfarea cu care mulţi au primit această expresie, ci eroarea unora de a crede că şi reciproca este valabilă. De aceea, cred că trebuie precizat că firea omului nu este ortodoxă, ci redevine ortodoxă în omul renăscut prin credinţa în Iisus Hristos. Omul trebuie să-şi vină în fire.

Spre deosebire de erou sau de martirul necreştin, martirul creştin (mucenicul) are altă fire. Aceasta este distincţia esenţială care ar putea păzi adevărul mărturisirii lui în faţa încercărilor de a instala o telecomandă raclei cu moaşte (o astfel de telecomandă ar asigura intrarea în joc a dreptei „creştine” care gravitează în jurul lui Teodor Baconsky, dar nu ar lăsa indiferente nici şorţuleţele apretate din dulapul Cercului de la Roma). Este o distincţie care îi este evident străină dlui Sorin Lavric, care, scriind despre reacţia umană în faţa primejdiei, ne anunţă că, la nivel neurologic, există o diferenţă în modul în care bărbatul şi femeia evită pericolul: în timp ce bărbatul înaintează, femeia se retrage. [5]

Sigur că în planul unei ameninţări fizice, reacţia este şi instinctivă. Premisa dlui Lavric („În faţa primejdiei nu reacţionăm după cum ne îndeamnă cultura pe care am dobândit-o în viaţă, ci după cum ne silesc resorturile inconştiente pe care imboldul supravieţuirii l-a pus în noi”) îl împiedică din păcate să se întrebe dacă nu cumva există şi alte tipuri de primejdii, unele în care resortul instinctiv contează mult mai puţin. Ce folos că autorul compară punctul de vedere al intelectualului de stînga cu cel al intelectualului conservator (în timp ce intelectualul de stînga îşi propune reformarea naturii femeii, astfel încît şi ea să poată ajunge să sară înainte, conservatorul vede în retragerea femeii un act în acord cu natura ei intimă), cîtă vreme nu ia în discuţie posibilitatea ca omul să fie ameninţat în chiar firea sa. Din punct de vedere creştin, un conservatorism lipsit de percepţia altei firi se află pe acelaşi plan cu stînga. În faţa propunerii şarpelui, Eva nu s-a retras, ci a manifestat un vădit interes, cu toate că se afla sub ameninţarea poruncii dumnezeieşti. Pe de altă parte, femeia creştină nu se retrage din faţa pericolului, ci îl înfruntă în Hristos, adică în cel în care „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Că este Eva cea veche, că este Eva cea nouă, femeia „sare” de fiecare dată înainte: una pentru a suferi înşelarea şarpelui şi boldul morţii, cealaltă pentru a-i zdrobi capul şi pentru a dobîndi viaţa de veci. În Hristos, cu toţii sărim înainte, luînd aminte la cei care au biruit şarpele „prin sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturiei lor” (Apocalipsa 12, 11).

Şi cum au biruit mucenicii? Prin acea iubire despre care Sf. Ioan Gură de Aur spune că „schimbă firea”. Singura iubire adevărată, pentru că este singura care „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Corinteni, 13, 6).

NOTE:

[1] N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 9.

[2] Totuşi, e puţin probabilă recunoaşterea sfinţeniei lor din partea unei ierarhii care se opune publicării dosarelor clericilor ortodocşi aflate în evidenţa CNSAS. Astfel, refuzul ierarhiei de a vorbi public despre sfinţenia mucenicilor români ucişi în perioada comunistă poate fi privit fie ca un conflict de interese (în măsura în care unii clerici sînt încă activi), fie ca o problemă de conştiinţă (cum să-l canonizezi pe cel la a cărui moarte ai participat ştiind dar tăcînd?)

[3] Ilie Bădescu, Andreea Băndoiu, Pavel Chirilă, Principiile cercetării martirologice, (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/09/sumarul-blogului-indice-de-nume-in.html)

[4] Pentru o recentă mostră din gîndirea „creştină” a dlui Patapievici, vezi eseul „Ex-ex-ex”, (Bucureştiul cultural, Nr. 96 / 17 august 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15400), unde dl. Patapievici analizează o operă poetică aplicînd principiile jocului de tarot. Iată un fragment elocvent: „iubire înseamnă refacerea paradisului, prin unificarea străfundului sufletului nostru cu sfera cosmică cea mai apropiată de noi.”

[5] Sorin Lavric, „Simţul pericolului”, Ziarul Lumina, 24 sept. 2010, nr. 222 (1724), p. 6, http://www.ziarullumina.ro/articole;1381;1;45505;0;Simtul-pericolului.html

Sursa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/