Institutul Cultural Roman falsifica istoria nationala, dupa modelul lui Roesler. "Romania medievala" - un scandal in devenire

,,ROMÂNIA MEDIEVALĂ,,- UN SCANDAL ÎN DEVENIRE


Vestea bună

Institutul Cultural Român derulează un proiect preţios (estimat la 7 milioane euro) considerat proiect de prioritate naţională şi chiar necesar de vreme ce vizează imaginea României în străinătate prin valorile istoriei sale.
,,România Medievală,, se doreşte a fi o expoziţie itinerantă de circa 1300 de piese din secolele V-XV, un chip istoric, o carte de vizită destinată Europei.
Directorul proiectului este un elveţian, prieten al României, Laurent Chrzanovski.

Vestea proastă

Anul trecut s-a publicat, într-o ediţie de lux, prezentarea proiectului, în două volume. Primul cuprinde, tradus în trei limbi de circulaţie, un text de 30 de pagini prezentând partea teoretică a proiectului, ideile, teoriile, conceptele care stau la baza lui. Al doilea volum prezintă planuri, fotografii, piese arheologice, adică partea grafică, realizată cu sprijinul mai multor instituţii din ţară care au trimis materiale grafice şi cărora li se aduce mulţumiri, etc.
Această carte a apărut astfel cu trei ani înaintea deschiderii expoziţiei care va avea loc în 2013. Deci, până una-alta, proiectul are un text de 30 de pagini şi nişte imagini adunate din toată ţara.

Textuleţul e prefaţat de Theodor Baconsky, ministru de externe şi Horia Roman Patapievici, director ICR.

Ei bine, dragii mei, trebuie să vă spun că textul de prezentare a proiectului realizează o performanţă incredibilă, aceea de a scoate din coşul de gunoi al istoriei teoria lui Roesler publicată în Tratatul de istorie din 1960, de a o ambala în istoria migraţiilor şi de a o prezenta drept istorie a românilor, din care, aţi ghicit, românii lipsesc. Şi făcătura asta a fost publicată în trei limbi de circulaţie, în ediţie de lux, sub înaltul patronaj al preşedintelui României.

Unde e scandalul?

In prezentarea evului mediu-timpuriu, mai precis, secolele V-XI.

In tot, dar mai ales în partea teoretică, un amestec Molotov de doar patru pagini (p. 9-13) care aruncă în aer prin impostură şi amatorism un mileniu de istorie. Şi ca să ne intre bine în cap, textul se repetă într-o formă detaliată şi la pag. 17-23. Pe scurt, acuz:

1) Perspectivă unilaterală şi tendenţioasă.
Istoria medievală a României desfăşurată pe parcursul a mai mult de o mie de ani, poate fi privită plenar (adică social, economic, cultural, politic) sau unilateral. Istoricii români o tratează plenar, racordându-şi întotdeauna studiile la context şi la întreg.
Autorii proiectului ,,România medievală, au ales o perspectivă unilaterală, doar politică, şi nici aceea în totalitate ci doar migraţiile, colonizările şi ocupaţiile temporare. Aşa că, au înşirat 17 populaţii ca participante la istoria medievală a României: sarmaţi, alani, avari, huni, goţi, vizigoţi, ostrogoţi, gepizi, lombarzi, maghiari, bulgari, pecenegi, cumani, mongoli, saxoni, secui, otomani. Pentru fiecare se face o scurtă descriere. Aşa că pentru elementul românesc nu mai este loc. Despre dacii liberi se spune foarte puţin şi doar despre migraţia unora în Europa. Despre geţi nu se scoate o vorbă, deşi teritoriile locuite de ei au rămas în mare parte libere, neincluse în provincia romană.

2) Nu se face precizarea că aceste migraţii au afectat doar anumite segmente de timp şi doar anumite regiuni, unele aflate în afara României de azi şi că au avut doar un efect colateral.

3) Deşi o bună parte din piesele viitoarei expoziţii provin din cercetări arheologice, nu se face nici o referire la cele câteva sute de aşezări şi necropole medieval-timpurii cartate în România, dintre care 200 cercetate parţial sau integral. Sunt promovate însă opinii şi teorii din anii 1960, lipsite azi de orice fundament ştiinţific cum ar fi:
a) Extinderea Primului Ţarat Bulgar până la Carpaţi, de o parte şi alta a Dunării.
b)Sinteza româno-slavă din secolele IX-XI.
c) Creştinarea regiunilor nord-dunărene de către bulgari.

Aceste baliverne lansate prin 1960 sunt azi de râsul specialiştilor. Din nefericire, ei nu au fost consultaţi şi europenii le vor lua de bune. ,,Sângele apă nu se face ,, aşa că Chrzanovsky l-a promovat pe Roesler.

4)Textul abundă în confuzii istorice din care unele grave. De pildă:

a) Se confundă termenul de,, naţiune,, sinonim cu cel de etnie sau popor cu acela de ,,stat naţional,,. Şi un copil de gimnaziu ştie că statele naţionale europene au fost constituite la începutul secolului XX, deci sunt tinere, însă naţiunile lor au o vechime milenară. Chiar de aceea se numesc naţionale, că sunt constituite pe baza principiului naţional. Nu statul a creat naţiunea, ci naţiunea creează statul.

Doar că autorul proiectului scrie negru pe alb:
,,La toate acestea se adaugă o enigmă filologică şi istorică de anvergură, care constă în faptul că această ţară, care nu s-a constituit decât foarte recent ca naţiune… a reuşit să îşi făurească o limbă şi o identitate proprie.,,(p.9). Aţi citit bine! Şi nerozia e scrisă sub patronajul preşedintelui României.

Se confundă Dunărea de Jos cu Nordul Mării Negre.
b) Se mai scrie la p. 19 că maghiarii au migrat către Pannonia din apropierea Dunării de Jos. In accepţiunea europeană Dunărea de Jos sau Inferioară ţine de la Baziaş la Sulina. Adică, ungurii au migrat din Ţara Românească? A auzit vreodată autorul de Atelkuz, aflat la Nordul Mării Negre?

c) Găsim datări greşite şi teritorii atribuite aiurea.

Scrie că la sf. secolului al VII-lea teritoriul actualei Românii era împărţit între pecenegi, bulgari şi maghiari. Este o minciună sfruntată. La acea vreme cele trei popoare erau antrenate în Imperiul Khazar de care autorul nu scoate o vorbuliţă. Un trib bulgar de 20000 oameni ajunge d-abia la 684 în Onglos, trece în Imperiul Bizantin şi se aşează în Tracia. Atâta tot!

Spune că avarii au primit de la bizantini sarcina de a supune ,,întregul spaţiu balcano-danubian şi Balcanii,,. O mare bălărie! A auzit vreodată impostorul de războaiele bizantino-avare? Şi că una dintre bătălii a fost pierdută tocmai datorită strigătului ,,Torna, torna, fratre,, interpretat ca o retragere, în sensul ,,Intoarcete, intoarcete, frate!,, primele cuvinte româneşti menţionate de istorie. Cine erau cei din armata bizantină care vorbeau şi înţelegeau româneşte şi luptau împotriva avarilor, domnule Chrzanovsky? Care din cei 17 migratori cu care umpli tu istoria medievală a României?


d) Nu se cunosc termeni consacraţi în literatura de specialitate. Astfel Scaunul patriarhal al Constantinopolului, unul din pilonii importanţi ai Ordodoxiei devine Marea Biserică din Constantinopol. (p.23).

Transilvania e prezentată drept provincie politică a regatului Ungariei. Aţi auzit vreodată termenul de ,,provincie politică,,? Eu îl aud prima dată acum.Provincia este fie o regiune determinată istoric,fie una delimitată administrativ. Ce înseamnă provincie politică?

Mă opresc aici cu criticile. In defintiv, greşelile, erorile, confuziile sunt mult mai multe, inclusiv dezacorduri gramaticale.

Textul cuprins în acest volum nu se ridică nici măcar la nivelul unui referat de seminar din timpul studenţiei mele. Nu are nici o bază ştiinţifică. E o viziune personală a cuiva, din nenorocire, prezentată lumii întregi.
Un răspuns adecvat la o aşa nerozie ar însemna zeci de pagini. Nu am timp de aşa ceva.

Le pun autorilor o singură întrebare. Migratorii pe care îi vântură ei ca fiind ,,România medievală,, aveau o cultură de stepă. România are doar 30% stepă. Restul de 70% sunt munţi şi dealuri. Unde este populaţia care a locuit 70 % din teritoriul României? Elveţianul Chrzanovsky ale cărei legături cu Moscova sunt cunoscute ar fi trebuit să ştie că acolo există un departament de studiere a culturii stepelor. Dacă literatura de specialitate românească îi pică greu, îi recomand să parcurgă bogata şi documentata bibliografie rusă care, îl asigur eu, a depăşit de mult viziunile înguste ale anilor 60.Aşa cum cercetările arheologice din ultimii 50 de ani au dovedit de mult falsitatea teoriilor istorice aduse de tancurile de ocupaţie sovietică.

Concluzie

1) ICR continuă să arunce sume fabuloase în proiecte păduchioase. Cred că doar demiterea grabnică a lui Patapievici ne mai poate scăpa de proiectele scandaloase alese parcă să ne compromită definitiv ca naţiune, cultură, stat. In definitiv, cine este acest individ?
2) Aştept opiniile voastre după ce veţi citi, mai jos, prima parte a textului de prezentare de care am făcut vorbire. In definitiv, e publicat de banii noştri. Citiţi şi vă îngroziţi!

Emilia Corbu

Text preluat de la:

http://emilia-corbu.blogspot.com/2011/06/romania-medievala-un-scandal-in.htm

Vezi si: CITIŢI ŞI VĂ ÎNGROZIŢI!

Mircea Platon revine in forta! La loc (tele)comanda! Extensiile Germaniei imperiale in România

La loc (tele)comanda!

- posmagi muieţi pentru leneşii de stânga şi de dreapta

1. La începutul anului 2003, Germania era în şoc: ministrul de finanţe social-democrat Hans Eichel dezvăluise că bugetul federal al Germaniei are o "gaură" de 15 miliarde de euro.1 Germania depăşise deja deficitul bugetar de 3% permis de acordurile care au stat în anii '90 la baza creării euro. Economia Germaniei, anunţau agenţiile de presă, era în "pragul recesiunii".2 Şomajul era în creştere, iar Cancelarul Gerhard Schroeder (la putere între 1998-2005) anunţa măsuri de reducere a ajutoarelor de şomaj şi a pensiilor. Sute de mii de oameni protestau în stradă. Atât patronatul cât şi sindicatele se arătau puţin dispuse să facă sacrificii reale pentru a accepta reformele lui Schroeder.3 În 2005, după adoptarea unui plan de măsuri dure de reducere a ajutoarelor de şomaj, Gerhard Schroeder a pierdut alegerile în favoarea Angelei Merkel.

2. În 2010, agenţiile de presă şi editorialiştii se entuziasmează de performanţele economiei germane.4 Prin contrast cu ceea ce presa engleză a numit "PIGS" (Portugalia, Italia, Grecia, Spania), dar şi cu Irlanda, Franţa, România sau chiar Marea Britanie, Germania apare ca un model de hărnicie şi cumpătare. Faptul că întreaga Europă are de ales între prăbuşirea totală şi pax germanica nu miră pe nimeni. Şi nici nu scandalizează. La urma urmelor, nemţii nu fac nimic altceva decât să vină şi să repare ce-au stricat alţii, să pună ordine cu eficienţă tipică în neorânduiala celtico-mediteraneano-balcanică a altora: "Nu vreau să critic Germania în nici un fel. Nu a fost ceva ce a căutat. Mai degrabă a fost ceva ce i s-a aruncat în braţe datorită propriei conştiinciozităţi, hărnicii şi constante aplicări a inteligenţei la economia reală mai degrabă decât la cea virtuală."5 Aşadar, în numai 5 ani, din 2005 şi până astăzi, nemţii au muncit atât de mult încât au ajuns să cumpere insulele grecilor la pachet cu jumătate din continent. Cum e cu putinţă acest lucru?

3. Martin Wolf e autorul manifestului neoliberal Why Globalization Works (Yale, 2004) şi principalul analist financiar al ziarului Financial Times. De pe aceste poziţii, Wolf scrie că principalul beneficiar al creării zonei euro e Germania.6 Datorită eurozonei, Germania are atât: 1. pieţe captive; 2. o rată de schimb competitivă. Două cincimi din exportul Germaniei, de nouă ori mai mult decât exporturile Germaniei în China, se duc în eurozonă, notează Wolf. În absenţa euro, acest lucru ar fi fost cu neputinţă, din cauza deprecierii monedelor locale ale periferiei U.E.. Germania, a cărei marcă ar fi explodat ca valoare, s-ar fi aflat în imposibilitatea de a exporta, în condiţiile în care economia Germaniei e o economie bazată pe export, nu pe consum intern. Mai mult încă, influxul de capital în aceste zone periferice s-a făcut mai ales în zona construcţiilor şi a consumului (malluri), adică în activităţi care nu produc nimic exportabil. Periferia a cheltuit banii pe lucruri care nu fac concurenţă economiei germane. După cum arată Wolf: "Eurozona a încurajat un influx de capital ieftin către economiile emergente. Când cheltuielile private au făcut implozie, deficitele fiscale au făcut explozie."7 A cere austeritate fiscală de la stat, atunci când o mare parte din vină o poartă firmele private, băncile ale căror credite iresponsabil de ieftine au alimentat consumul ţărilor de centură care a stat la baza prosperităţii economice a Germaniei, e o dovadă de ipocrizie şi de proastă politică economică.

4. The Wall Street Journal consideră şi el că Germania nu "salvează" ţările precum Irlanda sau Grecia (prima aflată în dificultate din cauza deficitului privat, a doua din cauza deficitului de stat) din generozitate, ci din interes. Germania a profitat şi profită de eurozona care a dat peste cap - făcându-le, de exemplu, mai puţin competitive la export - economiile acestor ţări. Iată ce spune "biblia capitalistă", neoliberală WSJ : "Berlin's readiness to compromise in order to get an agreement with France and other euro-zone countries reflects the still-strong belief of Germany's governing class that saving the common currency is a vital national interest. The euro has allowed Germany's export-dependent industries to sell their wares in their main European markets at stable prices, free from the currency appreciations that afflicted them in the days of the Deutsche mark. Most German business people agree that a revived mark would be too strong for comfort, jeopardizing Germany's booming trade with China and other emerging economies, and wiping out a decade of efforts to make German companies more competitive. In addition, an unraveling of the common currency would leave Germany's banking system holding hundreds of billions in distressed assets in countries that dropped out of the euro. That could force the German government to spend far more on propping up its banks than it must now lend to Greece, Ireland and possibly other governments."8

5. Putem fi aşadar îndreptăţiţi să afirmăm că, dacă economia germană a ieşit, în ultimii 5 ani, din dificultăţile de până în 2005, acest lucru s-a datorat mai ales eurozonei, care a permis Germaniei să exporte în ţări captive în zona euro, adică în ţări cu o economie mai slabă decât moneda. În aceste condiţii, apărarea euro devine prioritate strategică germană. După cum spune chiar ministrul de finanţe al Germaniei, Wolfang Schauble: "Ideea că s-ar putea să nu fim în stare să apărăm moneda comună europeană ar avea consecinţe economice, sociale şi bugetare incalculabile pentru Germania."9

6. În aceste condiţii, e normal ca Germania să se folosească de toate pârghiile politice şi intelectuale pe care le are la dispoziţie pentru a promova în ţările Uniunii Europene, şi mai ales în periferiile mai slab dezvoltate economic, şi deci mai susceptibile la influenţa germană, "meritele" unionismului european şi ale eurozonei.

7. Începând din anii 1960, Germania a dezvoltat, după model anglo-american, o reţea de fundaţii "private" care să funcţioneze ca promotoare ale interesului Germaniei în lume. După cum apreciază expertul american Ann L. Philips,10 aceste fundaţii sunt angajate în promovarea politicii guvernului german în interiorul şi în exteriorul ţării. Motivul proliferării lor după 1945 e legat de restricţiile la care a fost supus guvernul Germaniei Federale în epoca post-hitleristă. Incapabil şi ferindu-se de a se mai lansa deschis în crearea de "zone de influenţă", guvernul de la Bonn a acţionat în exterior prin aceste reţele de influenţă pe care le-a moştenit şi Germania reunificată după 1989. Aceste fundaţii au legătură cu partidele germane dar sunt finanţate aproape în exclusivitate (97-98%) din bani publici (de la stat). Acest lucru face ca, prin lege, fundaţiilor să le fie interzis să lucreze împotriva politicii externe a guvernului federal. Toate proiectele externe sunt supervizate de Ministerul de Externe german. De asemenea, şefii fundaţiilor se întâlnesc lunar cu ambasadorii Germaniei pentru a discuta cum anume îşi pot armoniza acţiunile. Fundaţiilor le e interzis să intre în competiţie, ele trebuind să acţioneze conform conceptului "pluralism fără competiţie". Principala misiune a fundaţiilor e "educaţia civică" în spiritul democraţiei, al drepturilor omului şi al economiei de piaţă, aşa cum sunt ele definite în Germania. Reprezentanţii fundaţiilor acţionează cu o libertate care le-ar fi imposibilă reprezentanţilor oficiali ai statului german. De aceea, Ann Philips spune că au posibilitatea de a acţiona în afara canalelor oficiale, în zone "sensibile" ale ţărilor gazdă. Aceste acţiuni, contacte şi discuţii nu sunt menţionate în rapoartele publice anuale ale fundaţiilor. Fundaţia Konrad Adenauer e legată ombilical de Creştin-Democraţii Angelei Merkel, la putere, iar Fundaţia Hans Seidel aparţine Uniunii Social Creştine, aflată în coaliţia de guvernare.

8. În România, fundaţiile Hans Seidel şi Konrad Adenauer sunt implicate masiv în susţinerea Institutului de Studii Populare al PDL şi a Fundaţiei Creştin Democrate (PDL) al cărei preşedinte este actualul ministru de externe al României, dl Teodor Baconsky. Pe 13 octombrie 2010, la lansarea Fundaţiei Creştin Democrate, la Ateneul Român, dl Bernhard Vogel, preşedintele de onoare al Fundaţiei Konrad Adenauer, a declarat: "Ţelurile noastre vizează o Europă unită, a cărei construcţie trebuie să reuşească în folosul generaţiilor viitoare. Vrem să ne ajutăm reciproc."11

9. În condiţiile creionate mai sus, e legitim să ne întrebăm: ce înseamnă "să ne ajutăm reciproc"? Dacă România are al optulea deficit comercial, ca mărime, din U.E.,12 iar creşterea economică a Germaniei a fost alimentată, după cum arată economiştii citaţi mai sus, tocmai de aceste deficite, să fie oare Fundaţia-Creştin Democrată doar un tentacul al intereselor germane în România? Parcă nu-mi vine a crede. Doar e condusă de un ministru de externe al României. Şi afirmă că susţine, fără greş şi fără să clipească, următoarele lucruri: "Fundaţia Creştin-Democrată promovează valorile fundamentale care au construit Europa: demnitatea şi libertatea persoanei; binele comun; educaţia şi familia; patriotismul constituţional; responsabilitatea civică; asumarea tradiţiei creştine; ecologia şi protejarea patrimoniului naţional; o cultură politică a respectului faţă de diversitatea valorilor şi credinţelor; afirmarea meritocraţiei în mediul politic, academic si corporatist."

10. Pe de altă parte, după cum ne spun experţii citaţi mai sus, fundaţiile finanţate de guvernul german nu acţionează împtriva intereselor guvernului german. Şi interesul guvernului german e să ţină toată Europa captivă în eurozonă. În aceste condiţii, judecând după starea economiei româneşti, intenţia guvernului României, din care face parte şi dl Baconsky, de a intra în zona euro între 2012-2014, pare de-a dreptul sinucigaşă. Ştim însă că nemţii s-au îmbogăţit preferând acumulările pe termen lung tunurilor imediate. Să fie oare Fundaţia Creştin Democrată un nou exemplu de tun imediat al oligarhiei noastre şi de înţeleaptă investiţie tactică germană? Baconsky câştigă acum şi Germania câştigă pe termen lung?

11. Dacă mai iau în calcul şi declaraţiile din ultimii doi ani ale dlui Baconsky, cum că dl ministru visează la o "elită amorală" şi susţine că UE are dreptul să maşineze pe la spatele naţiunilor suverane în scopul integrării europene13, mai că-mi vine să cred că suntem "kaputt".

Dezbatere a Trilateralei despre Romania si vecinatatea ei, prezidata de Isarescu. Comentariu antiromanesc al "RL". Romani, vi se pregateste ceva!

Programul reuniunii include o dezbatere consistentă despre România şi vecinătatea ei prezidată de Mugur Isărescu şi la care vor lua parte, alături de ministrul de Externe, Teodor Baconschi, de Mihai Tănăsescu şi Teodor Meleşcanu, fostul comisar european Meglena Kuneva, Secretarul de stat adjunct pentru afaceri globale din Ministerul de externe ungar, Janos Hovari, şi Ministrul moldovean de Externe, Iurie Leancă. Sâmbătă, va avea loc o sesiune care va încerca să răspundă la întrebarea „încotro se îndreaptă Germania la 20 de ani de la reunificare", iar după-amiază o alta, despre Europa şi crizele economice.

Duminică, membrii comisiei vor face ce ştiu mai bine: îşi vor bate capul cu guvernanţa economică globală după ce vor asculta un mesaj din partea directorului FMI, Dominique Strauss-Kahn, iar mai târziu vor încerca să analizeze sinergiile Mării Negre şi rolurile pe care le joacă în regiune Statele Unite, Rusia şi Europa.

Una peste alta, o reuniune consistentă care asigură României o vizibilitate în rândurile elitei politico-economice care contează pe acest continent. Dar, desigur, vor exista conspiraţionişti care vor acuza Comisia că vrea să cumpere, iar pe Isărescu că vrea să vândă România Marii Finanţe Mondiale. Măcar de-ar face-o!

Iniţiativa formării Comisiei Trilaterale a fost luată de preşedintele Council of Foreign Relations, David Rockefeller, în timpul unei reuniuni a Grupului Bilderberg în 1972.

de CRISTIAN CAMPEANU (ăsta are nume prea românesc ca să fie român!)

Sursa: România Liberă (!?!)

Eseu Gheorghe Fedorovici: Primejdia marturisirii. Martirii nu sunt un episod al istoriei. Firea mucenicului crestin. Vor fi reeducati mucenicii?

„Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”

1 Ioan, 4, 3.

Primejdia mărturisirii este titlul unui volum de convorbiri între părintele Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea. În „Nota asupra ediţiei”, Ioan Pintea precizează că titlul îi aparţine şi că prin el voia să semnaleze atît riscul presupus în genere de orice opinie personală, cît şi riscul specific la care se expune orice gîndire liberă într-un spaţiu totalitar precum cel al României supuse de comunişti. [1] Cu toate acestea, în afară de primejdia care pîndeşte actul de a mărturisi, mai există un sens în care această expresie poate fi înţeleasă, şi anume acela care sugerează că mărturisirea însăşi se află în primejdie – în primejdia de a mărturisi strîmb, sau de a nu mai mărturisi nimic esenţial. Despre acest al doilea sens va fi vorba în continuare.

*

Am aflat zilele acestea de pe internet despre organizarea unui simpozion de martirologie la Bucureşti (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie.html). Iniţiativa este remarcabilă, iar evenimentul ar trebui să fie unul de referinţă pentru orice creştin de vreme ce manifestarea pare să constituie un exerciţiu de aşezare a jertfei mărturisitorilor din perioada comunistă în cadrul tradiţiei creştine a martiriului. Să sperăm că acest aspect va fi stabilit limpede şi ferm, astfel încît să ne putem bucura cît mai curînd de roadele lucrării de mijlocire pe care aceşti mucenici o împlinesc pentru noi. [2] Şi nu ar fi existat motive să mă îndoiesc de folosul creştin al acestui simpozion, dacă nu aş fi văzut că printre vorbitori se află şi necreştini, precum dl. Sorin Lavric, sau dacă nu aş fi aflat că „manualul” de studiere a martirologiei va apare la editura dlui Răzvan Codrescu, [3] un constant susţinător şi garant al ortodoxiei unor intelectuali precum H.-R. Patapievici sau T. Baconsky. [4] Personal, nu cred că secularizarea, consumismul, religiile orientale, cultura postmodernă reprezintă o ameninţare pentru creştinism. Singurul lucru care poate slăbi creştinismul, şi, în cele din urmă, îl poate scoate din istorie, este falsul creştinism. Nu tortura primejduieşte mărturisirea, ci mărturisirea strîmbă, mărturisirea lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni.

Căci ce este mucenicul? Este cel care stă pentru adevăr: pentru adevărul omului, pentru adevărul lumii, pentru adevărul lui Dumnezeu. Adică pentru „taina lui Hristos”, despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în Epistola către Efeseni. Stînd pentru adevăr, creştinul stă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii. Nu împotriva oricărei minciuni, ci împotriva acelei minciuni care urmăreşte zădărnicirea credinţei prin negarea Învierii (cf. 1 Corinteni, capit. 15). Mucenicii sînt cei care mărturisesc Învierea prin viaţa şi moartea lor. Mucenicul este omorît pentru că a înviat.

Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe forma luată de rău în vremurile şi locurile respective. Unul din modurile în care mărturisirea lor poate fi „primejduită” constă tocmai în transformarea mucenicilor în nişte luptători anticomunişti şi în transformarea corespunzătoare a comunismului în materializarea definitivă a răului. Există un evident interes pentru o astfel de transformare; fiindcă, de vreme ce comunismul s-a isprăvit, urmează că puterea exemplarităţii mucenicilor este la rîndul ei limitată. Iradierea Învierii ar fi astfel blocată, iar martirii ar fi studiaţi, promovaţi, ca episod al istoriei. Mucenicii vor fi astfel reeducaţi: ne vor vorbi despre cum să devenim mai buni, mai cinstiţi, mai devotaţi cetăţii. Dar nimeni nu ne va mai spune că ce trebuie de fapt să facem e să ne schimbăm firea. Adică, să devenim cetăţeni ai cetăţii lui Dumnezeu, prin asemănarea cu Hristos.

„Ortodoxia e firea omului” este o cunoscută afirmaţie a părintelui Rafail Noica, care, mă tem că, înţeleasă greşit, le-a făcut ortodocşilor mai mult rău decît bine. Nu am în vedere îngîmfarea cu care mulţi au primit această expresie, ci eroarea unora de a crede că şi reciproca este valabilă. De aceea, cred că trebuie precizat că firea omului nu este ortodoxă, ci redevine ortodoxă în omul renăscut prin credinţa în Iisus Hristos. Omul trebuie să-şi vină în fire.

Spre deosebire de erou sau de martirul necreştin, martirul creştin (mucenicul) are altă fire. Aceasta este distincţia esenţială care ar putea păzi adevărul mărturisirii lui în faţa încercărilor de a instala o telecomandă raclei cu moaşte (o astfel de telecomandă ar asigura intrarea în joc a dreptei „creştine” care gravitează în jurul lui Teodor Baconsky, dar nu ar lăsa indiferente nici şorţuleţele apretate din dulapul Cercului de la Roma). Este o distincţie care îi este evident străină dlui Sorin Lavric, care, scriind despre reacţia umană în faţa primejdiei, ne anunţă că, la nivel neurologic, există o diferenţă în modul în care bărbatul şi femeia evită pericolul: în timp ce bărbatul înaintează, femeia se retrage. [5]

Sigur că în planul unei ameninţări fizice, reacţia este şi instinctivă. Premisa dlui Lavric („În faţa primejdiei nu reacţionăm după cum ne îndeamnă cultura pe care am dobândit-o în viaţă, ci după cum ne silesc resorturile inconştiente pe care imboldul supravieţuirii l-a pus în noi”) îl împiedică din păcate să se întrebe dacă nu cumva există şi alte tipuri de primejdii, unele în care resortul instinctiv contează mult mai puţin. Ce folos că autorul compară punctul de vedere al intelectualului de stînga cu cel al intelectualului conservator (în timp ce intelectualul de stînga îşi propune reformarea naturii femeii, astfel încît şi ea să poată ajunge să sară înainte, conservatorul vede în retragerea femeii un act în acord cu natura ei intimă), cîtă vreme nu ia în discuţie posibilitatea ca omul să fie ameninţat în chiar firea sa. Din punct de vedere creştin, un conservatorism lipsit de percepţia altei firi se află pe acelaşi plan cu stînga. În faţa propunerii şarpelui, Eva nu s-a retras, ci a manifestat un vădit interes, cu toate că se afla sub ameninţarea poruncii dumnezeieşti. Pe de altă parte, femeia creştină nu se retrage din faţa pericolului, ci îl înfruntă în Hristos, adică în cel în care „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Că este Eva cea veche, că este Eva cea nouă, femeia „sare” de fiecare dată înainte: una pentru a suferi înşelarea şarpelui şi boldul morţii, cealaltă pentru a-i zdrobi capul şi pentru a dobîndi viaţa de veci. În Hristos, cu toţii sărim înainte, luînd aminte la cei care au biruit şarpele „prin sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturiei lor” (Apocalipsa 12, 11).

Şi cum au biruit mucenicii? Prin acea iubire despre care Sf. Ioan Gură de Aur spune că „schimbă firea”. Singura iubire adevărată, pentru că este singura care „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Corinteni, 13, 6).

NOTE:

[1] N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 9.

[2] Totuşi, e puţin probabilă recunoaşterea sfinţeniei lor din partea unei ierarhii care se opune publicării dosarelor clericilor ortodocşi aflate în evidenţa CNSAS. Astfel, refuzul ierarhiei de a vorbi public despre sfinţenia mucenicilor români ucişi în perioada comunistă poate fi privit fie ca un conflict de interese (în măsura în care unii clerici sînt încă activi), fie ca o problemă de conştiinţă (cum să-l canonizezi pe cel la a cărui moarte ai participat ştiind dar tăcînd?)

[3] Ilie Bădescu, Andreea Băndoiu, Pavel Chirilă, Principiile cercetării martirologice, (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/09/sumarul-blogului-indice-de-nume-in.html)

[4] Pentru o recentă mostră din gîndirea „creştină” a dlui Patapievici, vezi eseul „Ex-ex-ex”, (Bucureştiul cultural, Nr. 96 / 17 august 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15400), unde dl. Patapievici analizează o operă poetică aplicînd principiile jocului de tarot. Iată un fragment elocvent: „iubire înseamnă refacerea paradisului, prin unificarea străfundului sufletului nostru cu sfera cosmică cea mai apropiată de noi.”

[5] Sorin Lavric, „Simţul pericolului”, Ziarul Lumina, 24 sept. 2010, nr. 222 (1724), p. 6, http://www.ziarullumina.ro/articole;1381;1;45505;0;Simtul-pericolului.html

Sursa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/