VIDEO. Petre Ţuţea despre Mihai Eminescu: "Sumă lirică de mari voievozi".

Mihai Eminescu despre misiunea oamenilor care vor binele tarii

"Părerea mea individuală, în care nu oblig pe  nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea să meargă cum îi place dumisale - misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiilor tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ţine ca la el însuţi."

Mihai Eminescu (Opere, vol XVII,  p. 336)

Scrisoare deschisă a doamnei Aspazia Oţel Petrescu. Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creştin.

Mă interoghezi cu un ton cam inchizitorial de ce consider că Mihai Eminescu e un autentic creştin. Îmi pare rău că articolul meu afirmativ în acest sens te-a contrariat şi îmi pare şi mai rău că argumentul meu nu te-a convins.

Au nu s-au spus că cel care va aduce pe calea adevărului creştin un suflet rătăcit apostol se va numi? Ori eu tocmai despre aşa ceva am adus mărturie: fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziilor sale.

Întrebarea dumitale mă face să afirm mai apăsat că, pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român. Am recurs la menţionarea separată a acestor două caracteristici pentru a le sublinia, pentru că, de fapt, un bun român este în acelaşi timp şi un bun creştin ortodox, una fără alta nu se poate.
Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spaţiu infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă.

Cutez să afirm că multe poezii ce par profane sunt tot atât de autentic creştine ca şi cele cu conţinut religios. Te avertizez, însă, că, dacă nu te simţi a fi un autentic român, mai bine să nu citeşti rândurile ce urmează, pentru că nu vei înţelege mare lucru din ele şi, ca orice străin de spiritul eminescian, vei fi dezamăgit. În cel mai bun caz vei ridica nedumerit din umeri, iar în cel mai rău caz mă vei considera incultă, analfabetă, limitată, fundamentalistă, isterizată de Eminescu etc. Te asigur, însă, că, dacă o vei face, şi dumneata vei comite un păcat. Spun asta referindu-mă la haina pe care o porţi.

Nu intenţionez să-ţi dau răspuns savant, să te ameţesc cu analize super-
intelectualizate, să te copleşesc cu încadrări sofisticate în curente, stiluri, filozofii, teologie etc. Vreau să te invit pur şi simplu să intrăm în spaţiul eminescian, ca să ne dăm seama cât este sau dacă este creştin. Te iau de mână şi intrăm în universul deschis de o poezie profană luată aleatoriu, un pastel ce formează cadrul unui sentiment de iubire. Parcurgând împreună cadrele deschise de “Sara pe deal”, sper că vei trăi sentimentul creştin eminescian direct, organic, emoţional, fără eseuri sofisticate sau exegeze teologicale înţesate de dogme indelibile. Vom retrăi un moment de har simplu dar vibrant, pentru că inima va fi străpunsă de scânteia divină datorită căreia poetul nepereche reuşeşte să deschidă spaţii infinite şi eterne, în acelaşi timp să înveşnicească clipa fugară smulsă trecerii inexorabile a timpului. Coardele sufletului tău vor vibra la unison cu ale Eminului şi te vei simţi acasă aici, ca de altfel oriunde şi oricând în vasta sa operă. Aşează-te, deci, confortabil în fotoliul tău, închide ochii şi uită absolut tot ce ştiai despre “Sara pe deal”. Şi, eliberat de orice preconcepţii, intră ca Marele Orb în cadrele ce ţi le prezint.

Cadrul I:

“Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne”.

Cadrul II:

“Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară/ (…) Stelele nasc umezi pe bolta senină”.

Cadrul III:

“Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/ Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână./ Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare./ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara (…)”.

Părintele Ilie Moldovan: Aspecte ale liturghiei cosmice din paradisul etnic românesc în poezia lui Eminescu

În opera lui Eminescu, poezia „Luceafărul” ne deschide perspectiva cunoaşterii liturgice a paradisului etnic românesc. Folosindu-se de ea, ca de un prototip al unei stări ce leagă pământul de cer, acesta ne conduce spre aflarea unei expresii supreme a măreţiei pe care ne-o descoperă poetul, care, de pe o culme a inspiraţiei sale, contemplă minunile creaţiei. Cunoscutul pasaj al „Luceafărului”, care descrie drumul astrului spre divinitate, ar putea fi considerat o trecere pe planul liturghiei cosmice al dumnezeiescului urcuş spre cer, analizat mai înainte în imnul heruvimic din liturghia euharistică. Contemplaţia poetică îmbrăţişează spaţiul întregului paradis românesc, cu alesele lui alcătuiri peisagistice, de la mare la munte, ca şi de la munte la mare. În ce priveşte marea, sunt impresionante aceste versuri:

„Dar un Luceafăr răsărit

Din liniştea uitării

Dă orizont nemărginit

Singurătăţii mării”.

Încărcate de acelaşi fior liric sunt şi versurile care privesc peisajul pădurii şi al colinelor brăzdate de lumina aceluiaşi astru:

„El tremură ca alte dăţi

În codrii şi pe dealuri

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri”.

E uşor de constatat faptul că farmecul poetic al acestor versuri, mărit de muzicalitatea rimei şi a ritmului, de aliteraţii şi jocul subtil al silabelor melodioase de comparaţii şi imagini, scapă ultimei noastre analize oricât am dori-o de pătrunzătoare, ca dovadă poezia lui Eminescu este intraductibilă precum şi cuvintele dor şi doină din limba română. Tot la fel, extazul paradisiac pe care îl trăieşte şi îl exprimă poetul rămâne în esenţa sa inaccesibil celui străin de sufletul românesc. Dar dacă nu înseamnă nimic pentru mintea şi inima celui ce se află mult prea departe de acest suflet, în schimb constituie cauza unei sete absorbante care atrage în nesfârşitele desfătări ale iubirii divine pe cei ce se apropie de el. Căci paradisul acesta exprimat în extaz este lumină şi fericire, iar poetul, în genialul său poem, nu-l defineşte cu denumirea de „Luceafăr” decât în mod simbolic. Apropiindu-ne tot mai mult de finalitatea acestui poem, ajungem să ne întrebăm: ce vrea, în cele din urmă, să ne spună Eminescu în „Luceafărul” său? Dacă într-adevăr nu doreşte altceva decât să-l preamărească şi să-l cânte într-un mod sublim, acest lucru sa datorează faptului că la obârşia acestei nespuse frumuseţi poetul întrezăreşte o prezenţă divină. Luceafărul, ca principiu supranatural manifestat în creaţie, îmbrăţişează cu razele lui blânde faţa pământului, iar făptura pământeană simte nevoia alăturării puterilor cereşti pentru a-l lăuda cum se cuvine:

“Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează”.

Numai după descrierea acestui moment extatic al fiinţei umane, poetul ne prezintă pe luceafărul, care se îndreaptă el însuşi, prin rugăciune, obârşiei sale, unui adânc ca “uitarea cea oarbă”, expresie teologică a apofatismului divin, şi căruia i se adresează cu apelativul ”Părinte” şi “Doamne”. Aşadar, întrucât şi-a revenit î sine tocmai datorită acestui extaz paradisiac, fiul credincios al cerului şi copil al pământului, poetul dobândeşte conştiinţa deplină a aşezării lui într-un spaţiu al fericirii, certitudinea îmbrăcării lui în lumina şi iubirea lui Dumnezeu.

E drept şi aceea că această capodoperă eminesciană mai are şi alte conotaţii. Pentru noi însă râmâne semnificativă puterea nemărginită a strălucirii dumnezeieşti, care ne înconjoară existenţa în paradisul nostru etnic şi care constituie fundalul întregii descrieri poematice din „Luceafărul”. Regăsirea în acest rai pământesc ne demonstrează cu evidenţă că Eminescu ne face părtaşi la frumuseţea constituirii unei epopei naţionale, care să-l conducă şi să-l scoată la liman din teroarea şi vârtejul istoric, cum l-a mai condus şi l-a mai scos în mai multe din împrejurările nefaste. Cu titlul de exemplu ne vom referi în special la poezia „Revedere”. Reluând un motiv des întâlnit în folclor, Eminescu ne-a alcătuit un poem semnificativ pentru una din temele fundamentale ale subiectului de faţă, şi anume aceea de a vedea liturghia cosmică împreunată cu cea istorică în existenţa românească. Întâlnirea poetului cu natura se arată a fi regăsirea unui paradis pierdut, înlocuirea sentimentului de singurătate morală a omului alungat din rai şi părăsit în teroarea istoriei, cu un alt sentiment plin de încredere şi tandreţe, de adulaţie şi recunoştinţă faţă de o fiinţă superioară, căreia i se predă şi în care întrezăreşte şansa realizării uneia din aspiraţiile cele mai sfinte ale sale. Nu este această natură identică cu unul şi acelaşi paradis etnic românesc? După experienţele rătăcirii şi ale zădărniciei, înapoierea în Rai, într-un nou paradis pregătit omului de Învierea Domnului, ceea ce însemnează mai mult decât revenirea în braţele dragi ale părintelui părăsit, revederea în natură ia forma întâmpinării alintate. Poetul îl numeşte pe codru „drăguţule”, iar acesta din urmă îl priveşte pe poet cu bunăvoinţă şi mărturia fără nicio rezervă a eternităţii lui. E vorba de veşnicia în cadrul căreia se desfăşoară nu doar idila şi drama vieţii umane, ci ritmul însuşi al destinului nostru românesc.

„Ce mi-i vremea,

Când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri?

Că de-i vremea rea sau bună

Vântu-mi bate, frunza-mi sună

Şi de-i vremea bună, rea,

Mie-mi curge Dunărea”.

Acest nou paradis în care ne este îngăduit să trăim ne asigură împlinirea menirii noastre de popor al lui Dumnezeu în lume.

„Iar noi locului ne ţinem,

Cum am fost, aşa rămânem:

Marea şi cu râurile

Lumea cu pustiurile

Luna şi cu soarele

Codrul cu izvoarele”.

Aceste două liturghii diferite, cea a naturii, simbolizată de codru, şi cea a istoriei, simbolizată de poet, nu sunt expresia a două destine diferite, deşi în raport cu natura „Omu-i schimbător / Pe pământ rătăcitor”. Cu toate acestea, poetul, cu inima încărcată de zbuciumul vremii, priveşte admirativ către veşnicia şi ordinea divină a naturii, nezguduit de nimic, tocmai pentru că paradisul etnic îl întâmpină pe român cu toate darurile pe care le revarsă Învierea Stăpânului peste tot şi peste toate. Iată cum poetul se bucură de destinul pe care îl are în această lume pentru că în paradisul pe care îl trăieşte relaţia pe care lumea de acum, trecătoare o are cu cea nepieritoare şi veşnică, constituie marea lui nădejde, pregătindu-i astfel viitorul de aur.

Am amintit mai înainte că noi, creştinii ortodocşi, închipuind la Sfânta Liturghie pe Heruvim, într-u anume fel ne identificăm, adică ne unim tainic fără contopire, cu aceste făpturi cereşti. Iar această identificare este chiar darul petrecerii împreună în paradisul de pe pământ. După cum heruvimii se bucură de nemurire, noi ne bucurăm de înviere în unul şi acelaşi paradis, început al unui cer nou şi pământ nou. Oare poezia lui Eminescu, care se inspiră din marea credinţă a părinţilor noştri, ce au primit adevărul Învierii din predica Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip, nu ne aduce nicio mărturie provenind din zestrea strămoşească din care ne-am plăsmuit ca neam la Mare, Dunăre şi-n Carpaţi? Sunt evidente dovezile care atestă în conştiinţa poetului că omul trece pe nesimţite din măsurata viaţă pământească în viaţa imensă, înveşnicită a firii, depăşind astfel pragul morţii. E vorba despre adevărul pe care l-a trăit cu o dulce şi senină anticipare în versurile sale, care au tocmai de aici farmecul pe care-l inspiră paradisul etnic. Cu câtă simplitate îşi exprimă acest gând atunci când se adresează iubitei cu aceste cuvinte:

„Adormi-vom, troieni-va codrul frunza peste noi

Şi prin somn auzi-vom bucium de la stânele de oi”.

Într-adevăr, poetul îşi anunţă adormirea pe care consideră că o va trăi ca pe un fapt ce-l integrează în ritualul cosmic al unei liturghii de trecere în veşnicie, după cum aflăm din versurile lui umbrite de aripa blândă şi tăcută a sfârşitului:

„Când voi muri, iubito la creştet să nu-mi plângi

Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi

La capul meu cu grijă cu ramura s-o-ngropi

Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi.

Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu,

Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu”.

Misterele vietii si mortii lui Eminescu. A.C. Cuza acuza: Lui Eminescu i-au fost cenzurate din timpul vietii “versurile cari redau conceptia sa adanc nationala”

“CUVÂNTAREA D-LUI PROF. A. C. CUZA  la moartea lui Mihai Eminescu

D. prof. A. C. Cuza a vorbit în numele celor cari l-au cunoscut de aproape pe Eminescu
Aşa cum l-am cunoscut la Iaşi – începe d. profesor – Eminescu era un aristocrat din naştere, o personalitate de rasă, de gândire şi simţire. Acei cari l-au cunoscut din scrieri şi-au făcut o părere greşită despre el. În toate împrejurările vieţii, Eminescu plutea deasupra vulgarităţii.
E nu numai poet, dar cel mai mare gânditor politic al nostru. Scrierile lui cuprind un sistem de cugetare ce trebuie studiat. Era un luptător naţional, dar în acelaşi timp  un idealist, în înţeles filosofic. Lumea nu e o realitate, ci ne apare aşa cum o vedem prin simţurile noastre.
Eminescu nu era un pesimist. Personalitatea lui s-a ţesut în jurul filosofiei lui Kant, Schopenhauer şi a celei indice.
Este eronată părerea că, dacă Eminescu ar fi trăit altă viaţă materială, şi-ar fi modificat sensibil convingerile filosofice ale scrierilor lui. Dacă Eminescu  ar fi fost un pesimist în înţelesul vulgar al cuvântului, n-ar fi fost cel mai mare doctrinar al naţionalismului.
Alături de Gh. Mârzescu şi Vasile Conta, Eminescu a dus lupta pentru modificarea art. 7 din Constituţie.
D. prof. Cuza, după ce aduce laude comitetului pentru iniţiativa luată, spune că trebuie să se instituie concursuri pentru cele mai bune studii asupra operei lui Eminescu şi să se verifice ca scrierile lui să nu fie falsificate de cei interesaţi. În această ordine de idei, d-sa a semnalat faptul că o casă de editură din Capitală, care-şi zice „naţională”, a suprimat, în toate ediţiile, anumite versuri cari redau în mod caracteristic şi categoric concepţia adânc naţională a lui Eminescu.”

Sursa: Reportaj din Universul, la moartea gazetarului: “Eminescu, cel mai mare doctrinar al nationalismului”. CARTEA TRECERII

Cititi si descarcati cartea Profesorului Nae Georgescu “Boala si moartea lui Eminescu” la Mihai-Eminescu.Ro

 

Sursa:

Ziaristi Online

SFANTUL SERAFIM DE SAROV DESPRE DOBANDIREA SFANTULUI DUH

“Pacea sufleteasca se obtine prin dureri. Semnul vietii duhovnicesti este adancirea omului inlauntrul sau si tainica lucrare in inima sa“. Sf. Serafim de Sarov

Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut in 1759, in orasul Kursk. Parintii sai erau niste crestini ortodocsi evlaviosi, pilde de adevarata duhovnicie. La varsta de 10 ani, Serafim a fost tamaduit in chip minunat dintr-o boala grea cu ajutorul icoanei Nascatoarei de Dumnezeu din Kursk. De copil, s-a afundat in scrierile si in slujbele bisericii. A inceput viata monahala in manastirea Sarovului, la varsta de 19 ani. A fost tuns calugar cand avea 27 de ani si, curand dupa aceea, hirotonit diacon. Profunzimea si curatia participarii Sfantului Serafim in slujbele dumnezeiesti sunt vadite, deoarece i s-a ingaduit sa vada ingerii, si in timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare l-a vazut pe Domnul Insusi.

La 34 de ani a fost hirotonit preot, si a fost numit duhovnic al manastirii de maici Diveievo. In acelasi timp, a primit si blagoslovenie pentru a incepe o viata de pustnic in padurea ce inconjoara Sarovul. Traia intr-o cabana mica, daruindu-se in intregime rugaciunii, postului si citirii Scripturii si a scrierilor Sfintilor Parinti. Sfantul Serafim obisnuia sa mearga la manastire Duminicile pentru a primi Sfanta Impartasanie; apoi se intorcea in padure.

In 1804, Sfantul Serafim a fost atacat de talhari si batut de moarte. Ranile provocate de acest atac l-au facut sa umble de acum inainte aplecat de spate, avand trebuinta de un toiag pentru a merge. Dupa aceasta intamplare, Sfantul a inceput sa se roage continuu, mult mai fierbinte, timp de o mie de zile si o mie de nopti, petrecand cea mai buna parte a timpului sau in genunchi pe o piatra de langa chilia sa si strigand "Doamne, miluieste-ma pe mine, pacatosul". Apoi a petrecut trei ani in zavorare, in tacere desavarsita. Supunandu-se cererii Staretilor (Batranilor) manastirii, s-a intors in manastire in 1810, continuandu-si insa viata in rugaciune si zavorare tacuta pentru inca zece ani. Ascultand de o vedenie dumnezeiasca, Serafim si-a incetat tacerea si a inceput sa vorbeasca, spre folosul celorlalti. Sfantul intampina pe oricine venea la el cu o inchinaciune, un sarut duhovnicesc si cuvintele urarii pascale "Hristos a Inviat!". Ii numea pe toti "bucuria mea". In 1825 s-a intors la chilia sa din padure, unde primea mii de pelerini din intreaga Rusie. Fiindu-i dat darul inainte-vederii, Sfantul Serafim de Sarov, facatorul de minuni, oferea tuturor mangaiere si povata. Sfantul Serafim a raposat la 2 ianuarie 1833, ingenuncheat fiind in fata icoanei Nascatoarei de Dumnezeu.

 

O pilda al harului Duhului Sfant lucrator in viata si cuvintele Sfantului Serafim a ajuns la noi cand, in noiembrie 1831, un crestin ortodox evlavios pe nume Nikolai Motovilov s-a intalnit cu Sfantul Serafim, notand convorbirea avuta. Notele lui Motovilov au fost transcrise si publicate de catre Serghei Nilus, care a scris urmatoarea introducere:

Aceasta descoperire este fara indoiala de importanta mondiala. Intr-adevar, in esenta nimic nu este nou in ea, pentru ca intreaga revelatie a fost data Apostolilor din chiar ziua Pogorarii Duhului Sfant, la Rusalii. Dar acum, cand oamenii au uitat adevarurile fundamentale ale vietii crestine si sunt afundati in intunecimea materialismului sau in indeplinirea rutinata si de suprafata a "nevointelor ascetice", descoperirea Sfantului Serafim este cu adevarat extraordinara, asa cum si el insusi a socotit-o. "Nu-ti este dat numai tie sa intelegi aceasta", spune Sfantul Serafim catre sfarsitul descoperirii, "ci prin intermediul tau, este data intregii lumi!" Ca stralucirea unui fulger, aceasta minunata convorbire lumineaza intreaga lume ce era deja cufundata in nepasare si moarte duhovniceasca, cu mai putin de un secol inainte de lupta impotriva crestinismului din Rusia si intr-o vreme in care credinta crestina se afla intr-o decadere accentuata in Vest. Aici Sfantul lui Dumnezeu ni se infatiseaza asemenea proorocilor prin care Insusi Duhul Sfant a vorbit.

Redam totul, cuvant cu cuvant, fara nici o interpretare proprie.

S. A. Nilus

 
 

Scopul vietii crestine

“Era joi”, scrie Motovilov. “Ziua era posomorata. Stratul de zapada masura 20 de centimetri; fulgi uscati si tari cadeau abundent din cer, atunci cand Sfantul Serafim si-a inceput conversatia cu mine, pe un camp din apropierea chiliei sale, de cealalta parte a raului Sarovului, la poalele dealului ce se coboara spre mal. Mi-a spus sa sed pe buturuga unui copac pe care tocmai il taiase si s-a asezat inainte-mi.

“Domnul mi-a aratat” spuse marele Staret (batran), “ca in copilarie ati avut o puternica dorinta de a cunoaste scopul vietii crestine, si ca ati intrebat, mereu, multe persoane duhovnicesti despre acesta”.

Trebuie sa recunosc ca de la varsta de 12 ani acest gand m-a macinat continuu. De fapt, am intrebat multi preoti despre el, dar raspunsurile lor nu m-au satisfacut. Acest lucru nu avea de unde sa fie stiut de batran.

“Dar nimeni”, continua Sfantul Serafim, “nu v-a dat un raspuns potrivit. Vi s-a spus: “Mergi la biserica, roaga-te lui Dumnezeu, pazeste poruncile Domnului, fa fapte bune - acesta este scopul vietii crestine”. Unii au fost chiar indignati de faptul ca va macina o asemenea curiozitate profana si v-au spus: “Nu cerceta lucruri care te depasesc”. Dar nu v-au explicat asa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim va va explica care este cu adevarat acest scop”.

"Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu. Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant. Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: "Cel ce nu aduna cu Mine risipeste" (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna. Scriptura spune: "In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El" (Fapte 10:35).

"Precum vedem intr-o alta pilda sfanta, omul care face lucruri drepte este placut Domnului. Vedem Ingerul Domnului infatisandu-se, la vremea rugaciunii, lui Cornelie, sutasul cel drept si cu frica lui Dumnezeu, si graindu-i: "Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se numeşte Petru. Acesta iti va spune cuvintele vietii vesnice, prin care te vei mantui tu si cei ai casei tale". Astfel Domnul intrebuinteaza toate mijloacele Sale dumnezeiesti pentru a-i darui unui astfel de om, in schimbul faptelor sale bune, sansa de a nu-si pierde rasplata din viata ce va sa vina. Dar pana se sfarseste aceasta viata, trebuie sa punem inceput cu o dreapta credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi si care, prin dobandirea de catre noi a harului Duhului Sfant, aduce in inimile noastre Imparatia lui Dumnezeu si ne deschide calea spre castigarea binecuvantarilor vietii ce va veni. Dar primirea de catre Dumnezeu a faptelor bune care nu sunt savarsite din dragoste de Hristos se limiteaza la aceasta: Ziditorul daruieste mijloacele pentru a le face sa vieze (cf. Evrei 6:1). Sta in puterea omului a le face sa traiasca sau nu. De aceea Domnul a spus iudeilor: "Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra" (Ioan 9:41). Daca un om precum Cornelie este placut in fata Domnului pentru faptele sale bune, desi acestea nu sunt facute de dragul de Hristos, si apoi crede in Fiul Sau, asemenea fapte ii vor fi socotite ca fiind facute din dragoste de Hristos. Dar in situatia contrara, omul nu are nici un drept sa se planga atunci cand binele pe care l-a facut este nefolositor. Acest lucru nu se petrece niciodata atunci cand binele este savarsit din dragoste pentru Hristos, intrucat fapta buna pentru El nu numai ca ne aduce o cununa a dreptatii in lumea ce va veni, dar si in aceasta viata ne umple cu harul Duhului Sfant. Mai mult, s-a zis: "Dumnezeu nu da Duhul cu masura" (Ioan 3:34-35).

"Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobandirea Duhului Sfant este adevaratul scop al vietii crestine, in vreme ce rugaciunea, postul, pomenile si alte fapte bune facute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace ale dobandirii Duhului Sfant."

 

Părintele Stăniloae despre ortodoxie şi naţiune. Despre perspectivele ortodoxă şi catolică asupra naţiunii. Ecumenicitatea ca armonie şi ecumenicitatea care uniformizează

Dar, dacă nu se mai poate vorbi de-o natură şi de-o supranatură, ci pur şi simplu de-o natură in normală dezvoltare, nu urmează oare de aici pentru creştinism o frangere in bucăţi, o variare după fiecare individ şi naţiune? Nu se periclitează ecumenicitatea creştinismului?

Răspundem hotărat: nu. E drept că din sinteza dintre creştinism şi starea pe care o aduce fiecare om sau naţiune, rezultă mereu şi mereu alte tipuri de creştini. Altfel de creştin a fost Sfantul Apostol Ioan şi altfel Sfantul Apostol Pavel. Harul face să inflorească germenii ce se cuprind in fiecare om, precum ploaia şi soarele, deşi aceleaşi, fac să inflorească fiecare plantă altfel. Harul se manifestă innobiland şi infrumuseţand, sublimand aptitudinile şi conţinuturile de viaţă ale fiecărei naţiuni. La o naţiune infloreşte sub influenţa puterii dumnezeieşti o lirică superioară, pentru că acea naţiune a adus inclinaţii sentimentale. La alta o filosofie, la alta o organizaţie, la alta o artă superioară. Lirica a două popoare creştine se deosebeşte pentru că altele sunt motivele, amintirile, incidentele vieţii, rezonanţa sufletească la fiecare din cele două popoare. Creştin devine tot conţinutul de tradiţii, de preocupări, de aptitudini, de creaţii, de manifestări al unui popor. Tot materialul vieţii sufleteşti, diferit de la om la om şi de la popor la popor, după determinări istorice şi geografice, scăldat şi frămantat de acelaşi har dumnezeiesc, de aceleaşi invăţături creştine, devine creştin. Şi atunci, evident că fiecare popor reprezintă altfel realizat creştinismul.

Dar atunci cum rămane cu ecumenicitatea creştinismului? Există două feluri de ecumenicităţi. Există o ecumenicitate egală cu uniformitatea. In sensul acesta, ecumenice tezaurul credinţei şi harul, privite in sine; ecumenic in sensul acesta e creştinismul considerat ca un sistem de idei şi puteri dumnezeieşti de sine stătător, distinct de roadele pe care le produce in fiecare ins sau naţiune. Şi există o ecumenicitate inţeleasă ca o simfonie, ca un camp de flori stropit de aceeaşi ploaie, incălzit de acelaşi soare, ingrijit de acelaşi grădinar. Aceasta este ecumenicitatea creştinismului considerat ca viaţă, ca relaţie vie intre om şi Dumnezeu. Un subiect al acestei relaţii este omul cu individualitatea lui, cu tot conţinutul lui de viaţă. Ecumenicitatea, in acest al doilea inţeles, nu mai cuprinde numai sistemul uniform de idei şi puteri care lucrează in oameni, ci toată spiritualitatea acelor popoare in care lucrează credinţa şi harul. Tot conţinutul spiritual al acelor popoare se acordă; e intre acele conţinuturi o simţire de frate, căci, deşi diferite, răsună in ele aceeaşi melodie de bază. Există o relaţie de ecumenicitate intre viaţa sufletească a unui roman şi a unui rus, intre folclorul grec şi sarb.

Ecumenicitatea in sens de uniformitate o avem in privirea credincioşilor şi popoarelor aţintită spre acelaşi soare duhovnicesc; ei se simt infrăţiţi privind spre aceeaşi ţintă la fel de scumpă tuturor. Ecumenicitatea in sens de armonie o avem in varietatea de efecte ce rezultă din căderea aceleiaşi lumini pe spaţii istorice şi sufleteşti pline de alte motive, de alte conţinuturi, de alte probleme impuse de geografie, de moştenirea trecutului.

In felul acesta, se poate spune că creştinismul e şi supranaţional, dar şi naţional. Ecumenicitatea nu e sfaşiată prin nota naţională.

Cu totul alta este situaţia catolicismului. Pentru el, natura nu devine altfel sub influenţa harului, aşa cum n-a devenit altfel după căderea in păcat. Ea rămane ingustată la ceea ce este omul inainte de a cobori asupra lui harul. Natura nu poate ieşi din această stare, care este funciarmente păcătoasă. Harul rămane pururea un pedagog ce ţine in frau un elev care nu poate deveni intern, real, altfel. Elevul se zbate continuu, dar nu poate ieşi din zăbală. Dacă pedagogul s-ar depărta un moment de langă el, s-ar deda indată la blestemăţii; dispărand fraul, ţaşnesc automat poftele şi faptele rele.

Catolicismul nu ştie de-o schimbare intrinsecă a naturii omului păcătos sub dogoarea harului dumnezeiesc.

Dacă-i aşa, evident că un individ, ca şi o naţiune, păstrează sub acel supra de la Dumnezeu o natură care e prin fire potenţial păcătoasă. Natura nu se poate propriu-zis creştina. De aceea, creştinismul rămane totdeauna ceva deasupra, nepenetrand ontologic in natură, neabsorbit de ea. Răman două planuri distincte: unul variabil, al indivizilor şi naţiunilor in starea lor naturală potenţial păcătoasă, şi altul, uniform, ce planează deasupra tuturor, supranatural. A vorbi de-o naţionalizare a creştinismului, echivalează, evident, in acest caz, cu o blasfemie. Ar insemna să faci creştinismul păcătos, dacă natura cu care voiai să-l fuzionezi rămane funciarmente păcătoasă. Ecumenicitatea in catolicism nu e inţeleasă, decat ca uniformitate. In ea n-au ce căuta spiritualităţile specifice, dar creştine, ale diferitelor popoare. Pentru el, creştinismul inseamnă numai sistemul de idei şi puteri ce planează deasupra. Cand zic catolicii despre catolicism că e supranaţional, aceasta o inţeleg ei in sens exclusiv şi unilateral. Calitatea naţională fiind o calitate naturală, nu se poate ridica in acel supra, fără a inceta să existe. Şi nici acel supra nu poate avea niciun efect intrinsec asupra calităţii naţionale, care nu poate fi decat naturală după catolici. Faţă de calitatea naţională ca atare, catolicismul nu poate avea, de aceea, niciun interes şi nicio dragoste. Afirmarea naţiunii, in concepţia catolică, echivalează totdeauna şi in chip necesar cu afirmarea unei realităţi păgane, inferioare. Nu poate exista naţionalism nobil, creştin, moral, cum crede Ortodoxia că e posibil. El e prin definiţie anticreştin. Aceasta pentru că intre supranatural şi natural rămane pururea o prăpastie de netrecut. Supranaţionalul, in care se situează catolicismul, inseamnă un loc ontologic in afară de toate naţiunile: internaţionalul.

- fragment din articolul Ortodoxie şi naţiune