Editorial: “Îndragi-i-ar ciorile /Si spânzuratorile”! In Memoriam Maria Petraşcu

In Memoriam buna noastra colega Maria Petrascu, de la a carei trecere la Ceruri a trecut un an, republicam un Editorial cu dedicatie pentru toti tradatorii de tara si agentii anti-Romania. Dumnezeu sa o odihneasca in pace!

“Îndragi-i-ar ciorile /Si spânzuratorile”!
de Maria Petrascu

M-am gandit mult, foarte mult, ce as putea scrie azi, aici, dupa consumarea scenei grotesti petrecute ieri, la Miercurea Ciuc, cand nu un nebun, cum incearca acum sa acrediteze ideea niste unii, care, desi nu o spun pe fata, gandesc ca si el, l-a spanzurat pe Avram Iancu in piata publica a orasului, dupa ce, nu demult, acelasi personaj, Csibi Barna adica, functionar public de altfel, deci platit de statul roman, adica de noi, din banii publici, l-a “interzis” si pe Mihai Eminescu in Miercurea Ciuc.
Tot el este cel care s-a ocupat de recrutările filialei secuieşti a batalionului „Wass Albert” din Gyor al Noi Gărzi Maghiare, formata după scoaterea în afara legii a Magyar Garda si, acelasi Csibi Barna, care a fondat, nu in Ungaria, ci aici, in inima Romaniei, “Garda Secuiască”, după modelul Gărzii Maghiare.
Si tot Csibi Brana este cel care a depus la Primărie o adresă prin care solicita Consiliului Local desfiinţarea Monumentului Ostaşului Necunoscut, aflat în Piaţa Tricolorului din Miercurea Ciuc.
Mai sunt si altele de spus despre Csibi Barna fata de care, dupa atatea fapte abominabile, autoritatile locale alaturi de cele de la Bucuresti, de la Guvern pana la Presedintie, de la Boc pana la Basescu, manifesta o toleranta absolut inexplicabila. Este nevoie oare inca de putin timp pentru ca acest Csibi Barna sa devina un “stindard” al luptei antiormanesti aici, chiar in inima Romaniei?
Cand l-a spazurat pe Avram Inacu, Csibi Barna ne-a spanzurat pe toti, cand l-a interzis pe Eminescu, Csibi Barna ne-a interzis pe toti. Cand se va pune in fruntea stiu eu carei hoarde de smintiti, ce ne va face oare Cisbi Barna?
Pentru acest Csibi Barna , care are liber la asemenea nelegiuri si pentru toti cei care ii ingaduie sa le comita eu nu am a zice decat ceva, o singura vorba, a acelui mare, necuprins de mare si de sfant, Mihai Eminescu, cel care a glasuit asa, inainte ca altii smintiti aidoma lui Csibi Barna, sa-l omoare, odata, de doua ori, de multe ori dar, de fapt, NICIODATA :
DOINA – (varianta necenzurata)
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;
Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.
Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!
Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.
Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!
Tu te ‘nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!
Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca
Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia
Si iata si o alta varianta a “Doinei”, extrem de putin cunoscuta astazi – dar apartinand tot lui Eminescu – se gaseste in cartea “Mihai Eminescu – poezii tiparite in timpul vietii”, vol. III, note si variante, editie critica ingrijita de Perpessicius cu reproduceri dupa manuscrise, Editura Fundatiei Regale, Bucuresti, 1944.
De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta singurătate;
Din Hotin si pân’la Mare
Vin Muscalii de-a călare
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o atin
Si Muscalii si Calmucii
Si nici Nistrul nu-i înneacă
Săracă tară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveste’nvată pruncii
Si sub mână de jidan
Sunt românii lui Stefan.
Vai de biet român săracu
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Si-i străin în tara lui.
Din Brasov pân’la Abrud
Vai ce văd si ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Cris
Nu mai este luminis
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai stii ce te-ai face
Sărace, român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dusmanii în puhoi
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra singurătate
Numai umbra spinului
La usa crestinului
Codrul geme si se pleacă
Si izvoarele îi seacă
Săraca, tară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Si să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prăpădi-l-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost misel
Secă-i-ar inima-n el,
Cum dusmanii mi te seacă
Săracă, tară, săracă!
Stefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Lasă Arhimandritului
Toată grija schitului
Iară grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ti mântui neamul tău…
Tu te-naltă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând
Adunându-ti flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de doua ori
Vin si codrii-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toti dusmanii or să piară
Dati în seama ciorilor
S-a spânzuratorilor.
Stefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-asteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui motivele
Pe câti pari, pe câti fustei
Căpătâni de grecotei
Grecoteii si străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar tara pustia
Si neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Saracă, tară, săracă!

Sursa: Ziaristi Online

Părintele Galeriu, Mitropolitul Anania, Eminescu şi Lumina lină

Iată ce scria blândul Părinte Constantin Galeriu, într-un articol dedicat biografiei Mântuitorului Iisus Hristos în conştiinţa lui Mihai Eminescu: “I.P.S. Arhiepiscop Bartolomeu Anania a descoperit pe paginile unui Molitfelnic de la Mânăstirea Neamţ înscrisul unui duhovnic de o adâncă semnificaţie privind adevăratul suflet al poetului. În noiembrie 1886 Eminescu se retrage la Mânăstirea Neamţ. Acolo s-a spovedit şi s-a împărtăşit, iar duhovnicul a înregistrat în cartea lui de slujbă, o dorinţă şi rugămintea poetului, ca un testament anume: să fie îngropat pe malul mării, la umbra unei mânăstiri, de unde să audă chiar şi dincolo, de pe celălalt tărâm al existenţei: Lumina lină”. Redăm mai jos textul acestei rugăciuni:Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, Celui Sfânt, Celui fericit: Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic eşti, în toată vremea, a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta, lumea Te măreşte.

VIDEO. Petre Ţuţea despre Mihai Eminescu: "Sumă lirică de mari voievozi".

Mihai Eminescu despre misiunea oamenilor care vor binele tarii

"Părerea mea individuală, în care nu oblig pe  nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea să meargă cum îi place dumisale - misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiilor tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de-a doua sufletul meu ţine ca la el însuţi."

Mihai Eminescu (Opere, vol XVII,  p. 336)

Scrisoare deschisă a doamnei Aspazia Oţel Petrescu. Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creştin.

Mă interoghezi cu un ton cam inchizitorial de ce consider că Mihai Eminescu e un autentic creştin. Îmi pare rău că articolul meu afirmativ în acest sens te-a contrariat şi îmi pare şi mai rău că argumentul meu nu te-a convins.

Au nu s-au spus că cel care va aduce pe calea adevărului creştin un suflet rătăcit apostol se va numi? Ori eu tocmai despre aşa ceva am adus mărturie: fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziilor sale.

Întrebarea dumitale mă face să afirm mai apăsat că, pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român. Am recurs la menţionarea separată a acestor două caracteristici pentru a le sublinia, pentru că, de fapt, un bun român este în acelaşi timp şi un bun creştin ortodox, una fără alta nu se poate.
Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spaţiu infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă.

Cutez să afirm că multe poezii ce par profane sunt tot atât de autentic creştine ca şi cele cu conţinut religios. Te avertizez, însă, că, dacă nu te simţi a fi un autentic român, mai bine să nu citeşti rândurile ce urmează, pentru că nu vei înţelege mare lucru din ele şi, ca orice străin de spiritul eminescian, vei fi dezamăgit. În cel mai bun caz vei ridica nedumerit din umeri, iar în cel mai rău caz mă vei considera incultă, analfabetă, limitată, fundamentalistă, isterizată de Eminescu etc. Te asigur, însă, că, dacă o vei face, şi dumneata vei comite un păcat. Spun asta referindu-mă la haina pe care o porţi.

Nu intenţionez să-ţi dau răspuns savant, să te ameţesc cu analize super-
intelectualizate, să te copleşesc cu încadrări sofisticate în curente, stiluri, filozofii, teologie etc. Vreau să te invit pur şi simplu să intrăm în spaţiul eminescian, ca să ne dăm seama cât este sau dacă este creştin. Te iau de mână şi intrăm în universul deschis de o poezie profană luată aleatoriu, un pastel ce formează cadrul unui sentiment de iubire. Parcurgând împreună cadrele deschise de “Sara pe deal”, sper că vei trăi sentimentul creştin eminescian direct, organic, emoţional, fără eseuri sofisticate sau exegeze teologicale înţesate de dogme indelibile. Vom retrăi un moment de har simplu dar vibrant, pentru că inima va fi străpunsă de scânteia divină datorită căreia poetul nepereche reuşeşte să deschidă spaţii infinite şi eterne, în acelaşi timp să înveşnicească clipa fugară smulsă trecerii inexorabile a timpului. Coardele sufletului tău vor vibra la unison cu ale Eminului şi te vei simţi acasă aici, ca de altfel oriunde şi oricând în vasta sa operă. Aşează-te, deci, confortabil în fotoliul tău, închide ochii şi uită absolut tot ce ştiai despre “Sara pe deal”. Şi, eliberat de orice preconcepţii, intră ca Marele Orb în cadrele ce ţi le prezint.

Cadrul I:

“Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne”.

Cadrul II:

“Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară/ (…) Stelele nasc umezi pe bolta senină”.

Cadrul III:

“Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/ Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână./ Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare./ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara (…)”.

Părintele Ilie Moldovan: Aspecte ale liturghiei cosmice din paradisul etnic românesc în poezia lui Eminescu

În opera lui Eminescu, poezia „Luceafărul” ne deschide perspectiva cunoaşterii liturgice a paradisului etnic românesc. Folosindu-se de ea, ca de un prototip al unei stări ce leagă pământul de cer, acesta ne conduce spre aflarea unei expresii supreme a măreţiei pe care ne-o descoperă poetul, care, de pe o culme a inspiraţiei sale, contemplă minunile creaţiei. Cunoscutul pasaj al „Luceafărului”, care descrie drumul astrului spre divinitate, ar putea fi considerat o trecere pe planul liturghiei cosmice al dumnezeiescului urcuş spre cer, analizat mai înainte în imnul heruvimic din liturghia euharistică. Contemplaţia poetică îmbrăţişează spaţiul întregului paradis românesc, cu alesele lui alcătuiri peisagistice, de la mare la munte, ca şi de la munte la mare. În ce priveşte marea, sunt impresionante aceste versuri:

„Dar un Luceafăr răsărit

Din liniştea uitării

Dă orizont nemărginit

Singurătăţii mării”.

Încărcate de acelaşi fior liric sunt şi versurile care privesc peisajul pădurii şi al colinelor brăzdate de lumina aceluiaşi astru:

„El tremură ca alte dăţi

În codrii şi pe dealuri

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri”.

E uşor de constatat faptul că farmecul poetic al acestor versuri, mărit de muzicalitatea rimei şi a ritmului, de aliteraţii şi jocul subtil al silabelor melodioase de comparaţii şi imagini, scapă ultimei noastre analize oricât am dori-o de pătrunzătoare, ca dovadă poezia lui Eminescu este intraductibilă precum şi cuvintele dor şi doină din limba română. Tot la fel, extazul paradisiac pe care îl trăieşte şi îl exprimă poetul rămâne în esenţa sa inaccesibil celui străin de sufletul românesc. Dar dacă nu înseamnă nimic pentru mintea şi inima celui ce se află mult prea departe de acest suflet, în schimb constituie cauza unei sete absorbante care atrage în nesfârşitele desfătări ale iubirii divine pe cei ce se apropie de el. Căci paradisul acesta exprimat în extaz este lumină şi fericire, iar poetul, în genialul său poem, nu-l defineşte cu denumirea de „Luceafăr” decât în mod simbolic. Apropiindu-ne tot mai mult de finalitatea acestui poem, ajungem să ne întrebăm: ce vrea, în cele din urmă, să ne spună Eminescu în „Luceafărul” său? Dacă într-adevăr nu doreşte altceva decât să-l preamărească şi să-l cânte într-un mod sublim, acest lucru sa datorează faptului că la obârşia acestei nespuse frumuseţi poetul întrezăreşte o prezenţă divină. Luceafărul, ca principiu supranatural manifestat în creaţie, îmbrăţişează cu razele lui blânde faţa pământului, iar făptura pământeană simte nevoia alăturării puterilor cereşti pentru a-l lăuda cum se cuvine:

“Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează”.

Numai după descrierea acestui moment extatic al fiinţei umane, poetul ne prezintă pe luceafărul, care se îndreaptă el însuşi, prin rugăciune, obârşiei sale, unui adânc ca “uitarea cea oarbă”, expresie teologică a apofatismului divin, şi căruia i se adresează cu apelativul ”Părinte” şi “Doamne”. Aşadar, întrucât şi-a revenit î sine tocmai datorită acestui extaz paradisiac, fiul credincios al cerului şi copil al pământului, poetul dobândeşte conştiinţa deplină a aşezării lui într-un spaţiu al fericirii, certitudinea îmbrăcării lui în lumina şi iubirea lui Dumnezeu.

E drept şi aceea că această capodoperă eminesciană mai are şi alte conotaţii. Pentru noi însă râmâne semnificativă puterea nemărginită a strălucirii dumnezeieşti, care ne înconjoară existenţa în paradisul nostru etnic şi care constituie fundalul întregii descrieri poematice din „Luceafărul”. Regăsirea în acest rai pământesc ne demonstrează cu evidenţă că Eminescu ne face părtaşi la frumuseţea constituirii unei epopei naţionale, care să-l conducă şi să-l scoată la liman din teroarea şi vârtejul istoric, cum l-a mai condus şi l-a mai scos în mai multe din împrejurările nefaste. Cu titlul de exemplu ne vom referi în special la poezia „Revedere”. Reluând un motiv des întâlnit în folclor, Eminescu ne-a alcătuit un poem semnificativ pentru una din temele fundamentale ale subiectului de faţă, şi anume aceea de a vedea liturghia cosmică împreunată cu cea istorică în existenţa românească. Întâlnirea poetului cu natura se arată a fi regăsirea unui paradis pierdut, înlocuirea sentimentului de singurătate morală a omului alungat din rai şi părăsit în teroarea istoriei, cu un alt sentiment plin de încredere şi tandreţe, de adulaţie şi recunoştinţă faţă de o fiinţă superioară, căreia i se predă şi în care întrezăreşte şansa realizării uneia din aspiraţiile cele mai sfinte ale sale. Nu este această natură identică cu unul şi acelaşi paradis etnic românesc? După experienţele rătăcirii şi ale zădărniciei, înapoierea în Rai, într-un nou paradis pregătit omului de Învierea Domnului, ceea ce însemnează mai mult decât revenirea în braţele dragi ale părintelui părăsit, revederea în natură ia forma întâmpinării alintate. Poetul îl numeşte pe codru „drăguţule”, iar acesta din urmă îl priveşte pe poet cu bunăvoinţă şi mărturia fără nicio rezervă a eternităţii lui. E vorba de veşnicia în cadrul căreia se desfăşoară nu doar idila şi drama vieţii umane, ci ritmul însuşi al destinului nostru românesc.

„Ce mi-i vremea,

Când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri?

Că de-i vremea rea sau bună

Vântu-mi bate, frunza-mi sună

Şi de-i vremea bună, rea,

Mie-mi curge Dunărea”.

Acest nou paradis în care ne este îngăduit să trăim ne asigură împlinirea menirii noastre de popor al lui Dumnezeu în lume.

„Iar noi locului ne ţinem,

Cum am fost, aşa rămânem:

Marea şi cu râurile

Lumea cu pustiurile

Luna şi cu soarele

Codrul cu izvoarele”.

Aceste două liturghii diferite, cea a naturii, simbolizată de codru, şi cea a istoriei, simbolizată de poet, nu sunt expresia a două destine diferite, deşi în raport cu natura „Omu-i schimbător / Pe pământ rătăcitor”. Cu toate acestea, poetul, cu inima încărcată de zbuciumul vremii, priveşte admirativ către veşnicia şi ordinea divină a naturii, nezguduit de nimic, tocmai pentru că paradisul etnic îl întâmpină pe român cu toate darurile pe care le revarsă Învierea Stăpânului peste tot şi peste toate. Iată cum poetul se bucură de destinul pe care îl are în această lume pentru că în paradisul pe care îl trăieşte relaţia pe care lumea de acum, trecătoare o are cu cea nepieritoare şi veşnică, constituie marea lui nădejde, pregătindu-i astfel viitorul de aur.

Am amintit mai înainte că noi, creştinii ortodocşi, închipuind la Sfânta Liturghie pe Heruvim, într-u anume fel ne identificăm, adică ne unim tainic fără contopire, cu aceste făpturi cereşti. Iar această identificare este chiar darul petrecerii împreună în paradisul de pe pământ. După cum heruvimii se bucură de nemurire, noi ne bucurăm de înviere în unul şi acelaşi paradis, început al unui cer nou şi pământ nou. Oare poezia lui Eminescu, care se inspiră din marea credinţă a părinţilor noştri, ce au primit adevărul Învierii din predica Sfinţilor Apostoli Andrei şi Filip, nu ne aduce nicio mărturie provenind din zestrea strămoşească din care ne-am plăsmuit ca neam la Mare, Dunăre şi-n Carpaţi? Sunt evidente dovezile care atestă în conştiinţa poetului că omul trece pe nesimţite din măsurata viaţă pământească în viaţa imensă, înveşnicită a firii, depăşind astfel pragul morţii. E vorba despre adevărul pe care l-a trăit cu o dulce şi senină anticipare în versurile sale, care au tocmai de aici farmecul pe care-l inspiră paradisul etnic. Cu câtă simplitate îşi exprimă acest gând atunci când se adresează iubitei cu aceste cuvinte:

„Adormi-vom, troieni-va codrul frunza peste noi

Şi prin somn auzi-vom bucium de la stânele de oi”.

Într-adevăr, poetul îşi anunţă adormirea pe care consideră că o va trăi ca pe un fapt ce-l integrează în ritualul cosmic al unei liturghii de trecere în veşnicie, după cum aflăm din versurile lui umbrite de aripa blândă şi tăcută a sfârşitului:

„Când voi muri, iubito la creştet să nu-mi plângi

Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi

La capul meu cu grijă cu ramura s-o-ngropi

Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi.

Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu,

Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu”.

Misterele vietii si mortii lui Eminescu. A.C. Cuza acuza: Lui Eminescu i-au fost cenzurate din timpul vietii “versurile cari redau conceptia sa adanc nationala”

“CUVÂNTAREA D-LUI PROF. A. C. CUZA  la moartea lui Mihai Eminescu

D. prof. A. C. Cuza a vorbit în numele celor cari l-au cunoscut de aproape pe Eminescu
Aşa cum l-am cunoscut la Iaşi – începe d. profesor – Eminescu era un aristocrat din naştere, o personalitate de rasă, de gândire şi simţire. Acei cari l-au cunoscut din scrieri şi-au făcut o părere greşită despre el. În toate împrejurările vieţii, Eminescu plutea deasupra vulgarităţii.
E nu numai poet, dar cel mai mare gânditor politic al nostru. Scrierile lui cuprind un sistem de cugetare ce trebuie studiat. Era un luptător naţional, dar în acelaşi timp  un idealist, în înţeles filosofic. Lumea nu e o realitate, ci ne apare aşa cum o vedem prin simţurile noastre.
Eminescu nu era un pesimist. Personalitatea lui s-a ţesut în jurul filosofiei lui Kant, Schopenhauer şi a celei indice.
Este eronată părerea că, dacă Eminescu ar fi trăit altă viaţă materială, şi-ar fi modificat sensibil convingerile filosofice ale scrierilor lui. Dacă Eminescu  ar fi fost un pesimist în înţelesul vulgar al cuvântului, n-ar fi fost cel mai mare doctrinar al naţionalismului.
Alături de Gh. Mârzescu şi Vasile Conta, Eminescu a dus lupta pentru modificarea art. 7 din Constituţie.
D. prof. Cuza, după ce aduce laude comitetului pentru iniţiativa luată, spune că trebuie să se instituie concursuri pentru cele mai bune studii asupra operei lui Eminescu şi să se verifice ca scrierile lui să nu fie falsificate de cei interesaţi. În această ordine de idei, d-sa a semnalat faptul că o casă de editură din Capitală, care-şi zice „naţională”, a suprimat, în toate ediţiile, anumite versuri cari redau în mod caracteristic şi categoric concepţia adânc naţională a lui Eminescu.”

Sursa: Reportaj din Universul, la moartea gazetarului: “Eminescu, cel mai mare doctrinar al nationalismului”. CARTEA TRECERII

Cititi si descarcati cartea Profesorului Nae Georgescu “Boala si moartea lui Eminescu” la Mihai-Eminescu.Ro

 

Sursa:

Ziaristi Online