Predică a Părintelui Ilie Cleopa la Duminica a XXIX-a după Rusalii (Despre nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de Dumnezeu)

Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sînt?
Nu s-a aflat să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decît numai acesta ce este de alt neam?
(Luca 17, 17-18)

Iubiţi credincioşi,

După cum mulţumirea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu îi aduc omului laudă, fericire şi binecuvîntare, tot aşa şi cei nemulţumitori şi nerecunoscători faţă de binefacerile lui Dumnezeu, au primit de la El aspre pedepse vremelnice şi veşnice. Nerecunoştinţa şi nemulţumirea omului faţă de binefacerile lui Dumnezeu se socoteşte ca o nebunie înaintea Lui. Acest lucru îl putem înţelege luminat din cuvintele Sfintei Scripturi care, arătînd nemulţumirea poporului iudeu faţă de atîtea binefaceri primite de la Dumnezeu, îl numeşte nebun cînd zice: Acest popor este nebun şi neînţelept. Şi, mustrînd nemulţumirea poporului, zice: Oare nu Acesta este Părintele tău care te-a zidit pe tine? (Deuteronom 32, 6). Apoi, arătînd nerecunoştinţa şi nemulţumirea poporului iudeu pentru binefacerile pe care le-a primit, zice: Oare acestea răsplătiţi Domnului?

După ce le arată binefacerile cele mari ce le-a făcut Dumnezeu cu ei, atît de nerecunoscători şi nemulţumitori, care au părăsit pe Dumnezeu şi s-au închinat diavolilor prin idolii lor, le zice: Jertfit-au diavolilor şi nu lui Dumnezeu, dumnezeilor pe care nu i-au ştiut. Şi iarăşi le zice: Pe Dumnezeu Cel ce te-a născut L-ai părăsit şi ai uitat pe Dumnezeu Cel ce te hrăneşte (Deuteronom 32, 17-18).

Apoi, arătînd Sfînta Scriptură şi pedeapsa dumnezeiască ce a urmat pentru nerecunoştinţa şi nemulţumirea lor faţă de marile binefaceri ale lui Dumnezeu, zice: Întoarce-voi faţa Mea de la dînşii şi voi arăta lor ce le va fi în zilele cele de apoi, că neam îndărătnic este, fii la care nu este credinţă întru dînşii. Ei M-au mîniat întru cel ce nu este Dumnezeu, mîniatu-M-au întru idolii săi, şi Eu îi voi mînia pe ei întru cel ce nu este neam... Că foc s-a aprins întru mînia Mea, arde-va pînă la iadul cel mai de jos, mînca-va pămîntul şi roadele lui, arde-va temeliile munţilor. Aduce-voi la ei rele şi săgeţile Mele îi vor sfîşia pe dînşii. Topindu-se de foame şi de mîncarea păsărilor şi de gîrbovire nevindecată. Dinţi de fiare voi trimite asupra lor cu mînia celor ce se tîrăsc pe pămînt. Din afară îi va stăpîni pe ei sabia şi din lăuntru frica... că voi ascuţi ca fulgerul sabia Mea, şi va începe mîna Mea a judeca şi voi răsplăti pedeapsă vrăjmaşă şi celor ce Mă urăsc pe Mine voi răsplăti (Deuteronom 32, 20-25; 41).

Prin proorocul Isaia îi zice neamului neînţelegător al lui Israel: Surzilor, auziţi, priviţi şi vedeţi (Isaia 42, 18). Apoi, arătîndu-le şi pedeapsa pentru nerecunoştinţa binefacerilor Lui, zice: El a vărsat asupra lor iuţimea mîniei Lui şi furiile războiului. Văpaia i-a cuprins şi n-au priceput, arşi au fost şi n-au luat seamă (Isaia 42, 25). Încă şi Neemia după ce arată marile faceri de bine ale lui Dumnezeu asupra poporului Israel, arată şi nerecunoştinţa lui faţă de atîtea binefaceri primite de la Dumnezeu, zicînd: Dar părinţii noştri s-au îndărătnicit şi şi-au învîrtoşat cerbicia lor. N-au ascultat poruncile Tale, nici s-au supus şi au uitat minunile Tale pe care le-ai făcut pentru ei; învîrtoşatu-s-au cu cerbicia lor şi în răzvrătirea lor şi-au ales căpetenie ca să se întoarcă în robia lor (Neemia 9, 16-17), şi iar zice: S-au răzvrătit împotriva Ta; au aruncat Legea Ta la spate; pe proorocii Tăi care îi îndemnau să se întoarcă la Tine i-au ucis şi Ţi-au adus hule mari (Neemia 9, 26). Arătînd apoi şi pedeapsa lui Dumnezeu pentru această răzvrătire a lor, zice: Atunci Tu i-ai dat în mîinile vrăjmaşilor lor, care i-au apăsat (Neemia 9, 27).
Ieremia, arătînd pedeapsa asupra nerecunoştinţei şi nemulţumirii poporului ales faţă de binefacerile primite de la Dumnezeu, zice: Cum, adică, să te iert, Ierusalime, pentru aceasta? Fii tăi M-au părăsit şi se jură pe dumnezei care n-au fiinţă. Eu i-am săturat, iar ei au făcut desfrînare, umblînd în grup pe la casele desfrînatelor. Ei sînt cai îngrăşaţi şi fiecare nechează după femeia aproapelui său, apoi zice: Este cu putinţă să nu pedepsesc aceasta, zice Domnul, şi Duhul Meu să nu se răzbune asupra unui popor ca acesta? (Ieremia 5, 7-9). Arătînd apoi pedeapsa ce îi aşteaptă pentru această răzvrătire, nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de binefacerile Sale, le zice: Casa lui Israel, iată Eu voi aduce asupra voastră un neam de departe, zice Domnul, un popor puternic, un popor vechi, un popor a cărui limbă tu nu o ştii şi nu vei înţelege ce grăieşte el. Tolba lui este ca un mormînt deschis şi ai lui sînt toţi viteji. Şi aceia vor mînca secerişul tău şi pîinea ta, şi vor mînca pe fii tăi şi pe fiicele tale, vor mînca strugurii tăi şi smochinele tale şi vor trece prin sabie cetăţile tale cele tari în care tu te încrezi (Ieremia 5, 15-17). În alt loc zice: Iată voi face cuvintele Mele foc în gura ta, iar pe poporul acesta îl voi face lemne şi îl va mistui focul acesta (Ieremia 15, 14).

Şi după dumnezeiescul împărat şi prooroc David arătînd nerecunoştinţa şi nemulţumirea poporului lui Israel faţă de binefacerile lui Dumnezeu, zice: Au uitat pe Dumnezeu, Care i-a izbăvit pe ei, Care a făcut lucruri mari în Egipt...(Psalm 105, 21) şi au jertfit lui Baal-Peor şi au mîncat jertfele morţilor. Şi L-au întărîtat pe El cu faptele lor (Psalm 105, 28-29). Şi au jertfit pe fiii lor şi pe fetele lor idolilor, au vărsat sînge nevinovat, sîngele fiilor lor şi al fetelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan şi s-a spurcat pămîntul de sînge (Psalm 105, 37-38). Apoi, arătînd şi pedeapsa pentru această fărădelege şi nerecunoştinţă a lor faţă de Dumnezeu, zice: Atunci S-a aprins de mînie Domnul împotriva poporului Său şi a urît moştenirea Sa şi i-a dat pe ei în mîinile neamurilor şi i-au stăpînit pe ei cei ce-i urau pe ei. Vrăjmaşii lor i-au asuprit pe ei şi au fost nefericiţi sub mîinile lor (Psalm 105, 40-42).

Pînă aici am arătat cu mărturii din Sfînta Scriptură cît de mare este păcatul nerecunoştinţei şi al nemulţumirii faţă de binefacerile lui Dumnezeu precum şi pedeapsa pe care a dat-o Dumnezeu poporului lui Israel pentru aceste păcate. Vedem însă şi în Sfînta Evanghelie pe omul ce era dator cu zece mii de talanţi, cum milostivindu-se spre el stăpînul său i-a iertat toată datoria. Iar el n-a voit să ierte pe omul care îi era dator numai cu o sută de dinari. Pentru această nerecunoştinţă şi nemulţumire faţă de binefacerile ce le-a primit de la stăpînul său, a fost dat pe mîna chinuitorilor pînă ce va plăti toată datoria (Matei 18, 24-34). Vedeţi cît de mare este păcatul nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni?

Senatorul PSD Viorel Chiriac: „PSD nu mai cere bani din buget pentru biserici”

În plin proces de pregătire a amendamentelor la proiectul bugetului de stat, parlamentarii socia-democraţi ai Braşovului anunţă că, în acest an, solicitarea unor alocări bugetare de la stat, pentru construirea sau repararea unor biserici nu intră în vederile lor. „Ne-am consultat şi cu primarii şi aşteptăm ca pînă luni să ne trimită solicitările lor pentru finanţările de care au nevoie, cu specificarea proiectelor pe care le au începute, a stadiului în care se află şi a ministerului sau agenţiei care se ocupă de ele”, a declarat senatorul PSD Viorel Chiriac.
„Nu mai vrem să venim, ca anii trecuţi, cu amendamente pentru biserici”, a declarat Viorel Chiriac, pledînd pentru sprijinirea proiectelor mari. „Aeroportul este unul dintre obiectivele importante şi o condiţie pentru ca Braşovul să devină centrul administrativ al regiunii şi în vom sprijini cu toţii”, a mai spus Chiriac.

Sursa: Monitorul Expres 

Părintele Stăniloae: „Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.”

Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993)

(...)Un fost ministru şi profesor universitar, Trancu-Iaşi, murind, a lăsat să fie incinerat, fiind întovărăşit la crematoriu de numeroşi foşti şi actuali miniştri, de profesori universitari şi de o mare mulţime de intelectuali şi de studenţi. S-au ţinut cu ocazia aceasta cuvântări, scoţându-se în relief personalitatea celui ce avea să fie peste câteva minute mistuit de flăcări, o companie de feciori români, îmbrăcaţi în haina militară pentru o altă misiune, cu mult mai sfântă, a dat onorul.

Câte suflete mai naive, impresionate de asemenea vorbe şi de asemenea cinstiri, nu vor fi rămas cu hotărârea să urmeze şi ele la moarte pilda unei asemenea „personalităţi”? Şi, mai ales, ce vor fi zis în sufletul lor atâţia oameni din popor despre credinţa domnilor noştri şi ce concluzii vor fi tras pentru necesitatea lor de a mai crede?

Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.

Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea.Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.
Cum spune Berdiaev undeva, faţa omenească îndeosebi este asemenea unei taine, o minunată fuziune de materie şi spiritualitate. Când priveşti în ochii omului, vezi înţelesuri şi sentimente, nu materie. Trupul este materie transfigurată şi spiritualizată. Spiritul omenesc n-are altă posibilitate de a-şi arăta splendorile sale, puterile creatoare, decât prin trup. Numai prin trup ne îmbogăţim sufletul, chiar cu adevărul şi cu harul dumnezeiesc, şi numai prin trup comunicăm altora ideile şi sentimentele noastre.

Creştinismul nu dispreţuieşte trupul, nu-l schimonoseşte şi nu caută să-l omoare, ci se sileşte să-i descopere adevărata frumuseţe, făcându-l organ al nobleţei spirituale, al harului şi îndumnezeirii.
Cu câtă veneraţie şi duioşie înconjoară cei apropiaţi ai mortului trupul lui! Ce înălţime de suflet transpiră din această intimitate şi curăţenie de simţiri, în care se manifestă şi mai departe legăturile între cel plecat şi cei rămaşi!

S-ar putea obiecta: bine, înţelegem toată valoarea trupului şi toate cinstirile ce i se dau atâta timp cât este sufletul în el Dar după ce este părăsit de suflet, de ce să-i mai dăm vreo consideraţie?

Pentru multe din motivele de ordin mai înalt religios pe care le-am amintit, dar şi pentru următoarele:
Pe faţa celui dispărut rămân imprimate caracterele sufletului şi după ce a murit.Când priveşti la ea, nu poţi să nu ai impresia că cel mort trăieşte, că faţa lui continui să aibă un sens, să exprime un caracter, un ansamblu de sentimente, aceleaşi pe care le-a exprimat cât era viu. Cum să arunc în foc aceste sensuri, cum să ard o faţă care continuă să-mi exprime ceea ce mi-a exprimat o viaţă întreagă? Cum să dau focului o imagine scumpă, un vas în care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag şi respectat? Preţuieşti o haină veche, un obiect de care te-ai servit odată tu sau cei apropiaţi; cum să nu preţuieşti trupul care a cuprins tot sufletul şi toată viaţa celui scump?



Nu este mai bine apoi pentru sufletul meu să rămână cu impresia că cel mort a plecat numai, decât să-mi produc pe cale silită senzaţia distrugerii lui? Nu corespunde mai bine credinţei creştine această impresie de plecare a celui răposat, decât senzaţia dură de distrugere?

Când este ars în faţa mea şi mi se dă la urmă un pumn de cenuşă, mi-am produs tocmai această senzaţie de definitivă distrugere, pe când, dacă i-am acoperit faţa cu giulgiul pământului, rămân în adâncurile sufletului cu un sentiment că numai cel mort a plecat într-o altă lume, în care continuă să trăiască, că numai el doarme; doarme în relaţie cu noi, căci cu o faţa interioară este întors spre o altă viaţă mai frumoasă.

Porunca dumnezeiască de a nu ucide are apoi referinţă şi faţă de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie să ucidem, ci să lăsăm să sfârşească prin aceeaşi voie dumnezeiască - pe cale naturală - prin care s-a şi creat. Precum n-avem voie să ucidem sufletul, aşa n-avem voie să distrugem trupul, ci să lăsăm legea naturală să-şi urmeze cursul ei după plecarea sufletului.

Arderea este actul în care se manifestă cel mai mare dispreţ al omului pentru ceva. Tocmai de aceea el nu arde nimic, decât doar mărăcinii. Mai arde lemne ca să se încălzească, potrivit tot unei legi a firii. Deci o ardere cu un folos pozitiv. Dar pentru ce să arzi trupul omenesc? Trebuie să-l dispreţuim atât de grozav? Sau aduce aceasta un folos întreţinerii noastre? Sau este aceasta potrivit cu legea firească a vieţii?

În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.

Necredinţa desigur că este o chestiune care interesează Biserica. (...)

A fost şi la căpătâiul lui Trancu-Iaşi, ca la alţi incineraţi, un „preot” care a citit rugăciuni. Noi ştim că acel preot este depus de Sf. Sinod. Iar în baza legilor în vigoare statul trebuie să oprească un preot depus de a parodia slujbele bisericeşti. Este o ocrotire şi un ajutor minim care trebuie acordat Bisericii. Statul recunoaşte manifestarea numai a anumitor culte. Cărui cult aparţine acel „preot”?

Încheind, ne exprimăm credinţa fermă că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (...) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti. Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole.

(Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1)

Sursa: 
DOXOLOGIA

Cuviosul Seraphim Rose despre ecumenism si New Age

Duhul serghianist al legalismului si al compromisului cu duhul lumii acesteia se afla azi pretutindeni in Biserica Ortodoxa. Dar noi suntem chemati a fi ostasi ai lui Hristos in ciuda acestui fapt! (Pr. Serafim Rose, 1980)

In revista lor, fratii sustinusera puritatea credintei ortodoxe, aparand-o impotriva compromisului si tradarii unora dintre reprezentantii ei aflati la conducere. Ca madulare credincioase ale Bisericii Ruse din Afara Granitelor, ei nu au incetat niciodata sa ia partea „adevaratei Ortodoxii", cum o numeau ei, o Ortodoxie nefalsificata si nediluata.

In apararea Ortodoxiei de compromisuri, principalul subiect al zilei era socotit ecumenismul. In conceptia vechii Biserici, termenul oikoumene („intregul pamant locuit") se folosea de obicei pentru a desemna intarirea tuturor popoarelor in plinatatea si curatia Adevarului; dar in epoca moderna sensul s-a schimbat in opusul sau: diluarea si poleirea adevarurilor mantuitoare in scopul unirii exterioare cu neortodocsii. Pentru Eugene, fireste, acest lucru era inca un pas spre unitatea antihristica a lumii, despre care scrisesera limpede Sfintii Parinti. De-a lungul istoriei, nenumarati marturisitori murisera pentru a pastra Bi­serica sloboda de rataciri teologice si pentru a-i pastra curatia de Chivot al mantuirii. Iar acum unii dintre ierarhii de frunte, potrivit „luminatei” lor conceptii moderne, incercau sa treaca cu vederea ratacirile, cautand cai de a se uni cu cei ce le sustineau.

Pe atunci, cel mai vadit ecumenist ortodox era insusi Patriarhul Constantinopolului, Athenagora I. Intalnindu-se cu Papa Paul al Vl-lea in Tara Sfanta, in anul 1963, el a inceput sa urmeze o cale a dialogului ecumenic de orientare adogmatica, afirmand ca „Dogmele trebuie puse in camara” si ca „Vremea dogmelor a trecut”. In luna decembrie a anului 1965, printr-un act de "iertare reciproca", facut simultan cu Papa Paul al Vl-lea, el a incercat sa uneasca Biserica Ortodoxa cu cea Romana, fara a cere mai intai ca aceasta din urma sa se lepede de invataturile ei mincinoase. Iata ce scria unul dintre consilierii patriarhali ai sai: „Schisma din anul 1054 d. Hr., care a despartit Bisericile Ortodoxa si Romano-Catolica, nu mai este in vigoare. Ea a fost stearsa din istorie si din viata celor doua Biserici prin intelegerea reciproca si prin semnaturile Patriarhului Constantinopolului, Athenagora I, si Patriarhului Apusului, Papa Paul al Vl-lea". In luna decembrie a anului 1968 Patriarhul Athenagora declara ca a introdus numele Papei Paul al Vl-lea in Diptice, vrand sa spuna ca Papa era in comuniune cu Biserica Ortodoxa.

Dar fiindca Ortodoxia nu are un singur conducator „infailibil" precum Romano-Catolicismul, Patriarhul nu a reusit, de fapt, sa duca pana la capat acest lucru fara acordul lumii ortodoxe. Au fost unii care l-au salutat pe Patriarhul Athenagora ca pe un „profet" al noii ere, cerand chiar canonizarea sa inca din timpul vietii, dar cele mai multe Biserici Ortodoxe locale nu l-au urmat. Ca si in epocile anterioare, cand unii ierarhi tradau credinta ortodoxa, cei ce iubeau cu adevarat credinta au ramas vigilenti, pazind-o astfel de intinari teologice dogmatice. Intre oponentii de frunte ai programului unionist al Patriarhului Athenagora se afla intai-statatorul Bisericii Ortodoxe a Greciei, Arhiepiscopul Hrisostom, apoi un staret grec vazator cu duhul si facator de minuni, Arhiman-dritul Filotei Zervakos (f 1980), si un renumit teolog sarb, Arhimandritul Iustin Popovici (|1979).

Intre anii 1966-1969 Eugene si Gleb au publicat in Cuvantul Ortodox articole care aratau abaterile Patriarhului Athenagora, cerandu-i sa se reintoarca la adevarata Ortodoxie. Spre a aseza evenimentele contemporane in perspectiva istorica, in 1967 ei au publicat si cateva texte de si despre Sf. Marcu al Efesului, marele marturisitor al Ortodoxiei care in veacul al XV-lea dejucase o incercare de unire a credintei ortodoxe cu ratacirea latineasca la Sinodul de la Florenta.

Amintindu-si de reactia initiala la articolele lor despre Patriarhul Athenago­ra, Eugene scria: „La primele numere, cand am inceput sa primim plangeri fiindca eram atat de categorici in privinta Patriarhului Athenagora..., ne-am dus la Vladica loan cu o oarecare indoiala - oare n-ar fi fost mai bine sa nu fim asa de categorici? Dar slava Domnului, vladica loan ne-a sprijinit fara rezerve si ne-a blagoslovit sa continuam in acelasi spirit".

Intrucat traiau in America, fratii s-au simtit obligati sa-si exprime nemultumirea fata de intai-statatorul Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecesti din America, Arhiepiscopul Iacov. Numindu-l pe Patriarhul Athenagora „parintele duhovnicesc al renasterii Ortodoxiei", Arhiepiscopul Iacov urma indeaproape politica acestuia, participand la tot felul de evenimente si slujbe ecumenice.

Ca filosof ce se afla, Eugene nu se multumea sa cunoasca erorile ecumenismului modern, sa stie ca sunt straine constiintei adevaratei Biserici a lui Hristos. Voia sa patrunda si mai adanc si sa inteleaga de ce oameni ca Patriar­hul Athenagora si Arhiepiscopul Iacov credeau ceea ce credeau, ce anume a pricinuit vadita reorientare a conceptiei traditionale a Bisericii, cea una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca. Raspunsul l-a aflat chiar in afirmatiile acestor ierarhi.

Am vazut ce simtea Eugene fata de „noul creştinism“, nou-deghizatul umanism si idealism lumesc al papilor romano-catolici contemporani. Ne putem imagina deci ce mult s-a tulburat vazand cum ierarhi din propria Biserica Orto­doxa mergeau pe drumul deschis de acesti papi, imbratisand aceleasi idei la moda. In spatele acestor idei Eugene vedea ceea ce identificase inca de la inceputul anilor 1960 drept primul corolar al nihilismului: conceptul inaugurarii unei „epoci noi”, a unui nou fel de timp.

Singur Ortodoxia. Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc despre Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină: “Rugăciunea e o problemă de duh, o problemă de trăire personală. Nu accept rugăciunea împreună; este un interes în practica asta, emanat de cineva”.

Sfinţia voastră, o practică recomandată de mişcările ecumenice, dar şi de unii ortodocşi, constituie rugăciunile împreună cu eterodocşii. Şi merg ortodocşi la catolici, la protestanţi, la ne-calcedonieni (diverse ramuri de monofiziţi), vin protestanţii la catolici etc.; se roagă împreună, cîntă, predică etc. Sunt nişte practici normale?

arhimandrit Arsenie: Astea-s anormale; este mai mult o demonstraţie, un vizibil interes al lor, o dorinţă de a pune piciorul spre o împăcare, spre o cedare a noastră, de a intra încet-încet într-un fel de împăcăciune.

Deci e o greşeală.

 arhimandrit Arsenie: E o greşeală că pierdem vremea.

  

Sfinţia voastră, ce raţiune, ce logică au avut Sfinţii Părinţi cînd au spus să nu ne rugăm cu cei care sunt despărţiţi de Biserică, cu schismaticii şi cu ereticii? 

  

arhimandrit Arsenie: Logica este să nu te rogi cu ei pentru că au alt punct de vedere al Adevărului, pentru că nu sunt în Adevăr, în adevărul de credinţă. Noi ne rugăm în Adevăr, în practica Adevărului, aşa cum ne-a fost lăsat, cum s-a fixat de către Biserică.

Mă rog la Hristos aşa cum m-a învăţat El, aşa cum nu se poate altfel; mă rog la Dumnezeu aşa cum mă mîntuiesc, nu cum nu mă mîntuiesc; nu fac combinaţii.

Pentru ca Adevărul să se stabilească a fost  nevoie de multă jertfă, a costat enorm.

Sfînta Cruce în felul acesta, ortodox, care înseamnă Sfînta Treime, toată înălţimea, toată adîncimea şi toată lăţimea: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh; va să zică, nu cu două degete ca lipovenii, nici cu toată mîna ca la catolici. N-au făcut lucrul acesta fără un motiv, ci să fie altfel decît e Adevărul, adică să aducă practica lor pentru că, avînd practica lor, uşor îl bagi în dogma lor.

Pentru că s-au depărtat de dogme, din această cauză să nu ne rugăm cu ei?

arhimandrit Arsenie: Dogma nu e Dumnezeu; dogma este măsura lucrurilor. Aşa că trebuie să mă rog în măsura lucrurilor care cred în Dumnezeu; "cine n-adună cu El risipeşte". Exact cum am spus Eu, - spune Mîntuitorul -, nu altfel. Şi a spus: "o iotă, o cirtă, o parte de se va schimba, acela mic se va chema", adică nu se va mîntui - zice şi Sfîntul Ioan Gură de Aur.

Practica vieţii noastre este să ţinem legătura cu Dumnezeu ca şi cum îl trăim pe Dumnezeu în tot ce facem - şi cînd ne rugăm. De ce altfel?

Adică tu stai pe strada cutare, numărul cutare şi unul îţi spune altfel: că stai pe strada cutare sau cutare - ca să ajungem într-un loc. Atunci, cum să mă rog cu tine, că mă rătăcesc. Şi nu e duh; rugăciunea e un duh, e o trăire, exact cum a învăţat El: "şi spuneţi aşa cum v-am învăţat Eu, şi v-am spus Eu".

Sfinţia voastră, un principiu în ecumenism este următorul: creştinii de diferite confesiuni să se roage împreună, dar să nu participe la Euharistie şi aceşti teologi ortodocşi care sunt în mişcarea ecumenică spun că atunci cînd Sfinţii Părinţi  au spus să nu ne rugăm cu ereticii şi cu schismaticii se refereau doar la Împărtăşire, la Euharistie. Este adevărat?

arhimandrit Arsenie: Nu, nu este adevărat.

Sunt cu totul de acord cu ce au spus Sfinţii Părinţi, adică să nu ne rugăm cu schismaticii şi cu ereticii, cu atît mai mult să nu ne împărtăşim cu ei.

Şi rugatul împreună nu este o gimnastică, şi nu este un program rugăciunea.

Eu am să mă rog ortodox, mă închin ortodox, el nici nu se închină ortodox, n-au nimic...

Nu ştiu de ce această invitaţie: rugăciune împreună, ca şi cum facem un fel de gimnastică şi facem un fel de întărire a muşchilor; ce înseamnă asta? Rugăciunea e o problemă de duh, o problemă de trăire personală. Nu accept eu rugăciunea împreună; adică este un interes în practica asta, emanat de cineva.

Ce fel de interes ?

arhimandrit Arsenie: Interes pentru unitate, să zicem că suntem una; pentru că, dacă accepţi să te rogi împreună, restul e uşor, adică să acceptăm abateri de la adevărul de credinţă, de la adevărul mîntuitor.

Remus Cernea a ajuns "duhovnicul" lui Victor Ponta!

Sa va rusine Dle Prim Ministru Victor Ponta, pentru promovarea in Guvern si Parlament  a lui Remus Cernea, un specimen  a carui coloana vertebrala a moralitatii e la fel de indoita precum a maimutei din care el zice ca se trage! Ce exemplu ati oferit tineretului Romaniei, promovand un individ ce nu a fost in stare sa-si finalizeze studiile superioare; un individ ce a stat paduche social pe spinarea parintilor pana l-ati angajat dvs direct in Guvern; un individ ce lupta  pentru subminarea educatiei morale si a sanatatii mintale a copiilor nostrii, prin alungarea religiei si a icoanelor din scoli si cerand  sa li se spuna romanilor ca ei sunt doar o specie de maimuta ce ar trai minunat daca ar fi conceputi si  crescuti de doi parinti de acelasi sex;  un individ ce lupta impotriva  constructiei de biserici dar promoveaza  mentinerea magazinelor de vise  si legalizarea consumului de droguri usoare; un individ ce lupta sa acopere strigatul disperat al romanilor din HAR-COV sau sa condamne public pe cei care iau atitudine in fata sovinismului, dar care defileaza langa extremismul maghiar, cerand si luptand pentru autonomia lor pe criterii entice; un individ ce respinge jurmantul  pe Biblie in Parlament,  dar lupta pentru legalizarea jurmantului de sodomie si  a casatoriei intre persone de acelasi sex etc.

Dupa exorcizarea din Partidul VERDE, a grupului de pucisti formati din Remus Cernea, Claudiu Craciun si Cezar Maroti, prin convingerea verzilor ca acesti indivizi adusi si cocotati in ierarhia PV de secretarul general Silviu Dumitru, nu aveau nici o tangenta cu ecologia, ba mai mult chiar, activitatile si contactele lor coincideau suspect de mult doar cu intereseul revizionismului maghiar din Romania, acestia au reaparut public prin fantomaticul partid Miscarea Verzilor Democrati Agrarieni   - MVDA.

Si cum visau ei disperati la afirmarea politica, nemultumirile romanilor fata de regimul Basescu, le-au venit exact ca o manusa, aciunindu-se astfel printre manifestantii din Piata Universitatii. Astfel a ajuns Remus Cernea in admiratia lui Victor Ponta, iar Claudiu Craciun asa zisa voce a tineretului din strada, sa manipuleze cu un discurs in Parlamentul European!

In totata aceasta perioada insa Claudiu Craciun, nu era o voce neutra a tinerilor si nemultumitilor din strada, ci era Co-Presedintele partidului politic MVDA, lucru care se tinea ascuns de presa!

Si uite asa prin manipulari, minciuni si cu  admiratia lui Victor Ponta, MVDA si Remus Cernea intra in alianta USL, ajunge sa fie consilierul primului ministru si apoi sa intre in Parlament pe lista USL!

http://remuscernea.ro/2012/05/un-nou-partid

Dle Prim Ministru Victor Ponta care au fost criteriile pentru care dvs ati ajuns sa luati consilier personal in Guvernul Romaniei un individ ca Remus Cernea, ce nu a fost in stare sa-si finalizeze nici macar studiile universitare? Oare nu va este rusine fata de sutele de romani ce au studii finalizate in cele mai celebre univarsitati din lume , sau fata de olimpicii si sefii de promotii din scoliile romanesti? Ce exemplu dati dvs cu astfel de angajari? Trambitati politic ca vreti intorcerea  creierelor romanesti acasa, dar angajati nulitati sociale, pe bani publici!

Dle Prim Ministru Victor Ponta , ce studii, ce experiente, ce calificari in domeniul mediului ati gasit la Remus Cernea cand l-ati luat consilier personal? Daca politica de mediu a Guvernului Ponta a ajuns sa fie facuta cu expertiza ecologica a lui Remus Cernea, e vai si amar de tara nostra! Oare nu va e rusine fata de specialistii cu calificari si experienta reala in problemele de mediu din facultatile de profil sau chiar si de prin USL?

Integral la http://agendaverde.ro/index.php/category-table/108-remus-cernea-exorcizatul-partidului-verde-ajuns-duhovnicul-lui-victor-ponta-

Mihai Eminescu -Problema învăţământului

Lumea asta ar mai trece ea daca toate păsurile şi toate nenorocirile ţi s-ar întîmpla încai sans phrase. Daca ţi se-ntîmplă fericirea de-a muri, ea e unită cu neplăcerea că unuia din pretinşii amici îi va veni mîncărime de limbă şi-ţi va ţinea la căpătîi un discurs cît toate zilele; daca te loveşte vreo nenorocire, părerile de rău ale cunoscuţilor, după cari în genere se ascunde părerea de bine, îţi mai îngreuiează încă sarcina vieţii. Nu a fost lipsit de isteţie muritorul acela care, pentru întîia dată, a observat că soarta nu este numai rea, ci şi răutăcioasă: că ea n-aduce numai suferinţe, ci te ironizează totdeodată într-un chip oarecare pe cînd ţi le dă.
Astfel s-a constatat de cătră chiar organele guvernului că învăţămîntul merge foarte rău. Numărul celora cari, în anul acesta, au fost în stare a depune bacalaureatul e minim; ministeriul a trebuit să revoce o măsură asupra corigenţilor de teamă de-a nu depopula clasele superioare; în patru ani de guvernare roşie s-au închis peste nouă sute de şcoale rurale, iar deasupra tuturora este a se deplînge ignoranţa deplină a personaluluiă didactic, de vreme ce există, institutori, ba profesori de universitate chiar cari nu ştiu scrie corect şi, cu toate acestea, d. Hăsdău, d. Vasile Boerescu, avînd a ţinea discursurile funebre ale unui învăţămînt în asemenea condiţii, a găsit că minunate progrese am făcut, că grozav ne-am luminat. Ba mai mult încă. « Românul » găseşte că mari sînt progresele făcute în învăţămîntul public în epoca de regenerare în care am intrat la 1848. Învăţămîntul, pe atunci privilegiul cîtorva, astăzi este la dispoziţiunea oricui în oraşe şi, în cîtva, răspîndit şi în sate.

Se-nţelege. Şcoalele rurale înfiinţate de bătrînul Grigore Ghica din Ţara Românească erau pe atunci privilegiul cîtorva. « Foaia învăţătorul satului », care a început a ieşi la octomvrie 1843, redijată de Petru Poenaru în colaborare cu Aristia şi alţii, foaie care se ocupă numai cu şcoala sătească şi e mult mai bine scrisă decît gazetele de azi, se datoreşte epocei de regenerare de la 1848 încoace. Nu ne-am mira daca cele dintîi şcoale româneşti, datorite Mariei Teresiei şi lui Iosif II, s-ar atribui asemenea fericitei inspiraţiuni a d-lui C.A. Rosetti şi daca ni s-ar spune că Şincai, Petru Maior şi Lazăr a început cariera lor prin a fi ciraci la redacţia « Românului », asemenea d-lor Carada şi Costinescu.

D. Hasdeu, în discursul făcut cu ocazia distribuirii premielor, a împărţit cultura şcolară a românilor în trei faze: teocratică, aristocratică şi… democratică, din care aceasta din urmă se datoreşte în Moldova lui Asaki şi Săulescu, în Ţara Românească lui Lazăr şi Heliade. O împărţire frumoasă, dar care spune prea puţin. Cumcă în mănăstiri se învăţa mai mult ori mai puţină carte e prea adevărat, însă această cultură numită teocratică era totodată şi… democratică. De vreme ce orice creştin, fără deosebire de rang, putea să înveţe carte în mănăstiri de se făcea sau nu călugăr, şcoala nu era monopolul clerului. Cît despre cultura aristocratică, ea asemenea nu merită un nume atît de pompos. În toţi timpii clasele mai avute au făcut abstracţie de la şcoalele publice, preferînd instrucţia privată, ca una ce garantează creşterea mai bună a copiilor.
Noi nu ne vom sfii a zice că înaintea învăţămîntului public şi gratuit, accesibil pentru toţi, nu exista în genere învăţămînt, iar acest învăţămînt public nu se datoreşte iniţiativei românilor. Iniţiativa s-a luat mai întîi dincolo de Carpaţi, mai cu seamă sub Maria Teresia şi Iosif II. Lazăr însuşi era un product al epocii iosefine, ca şi profesorii pe cari Asaki i-a adus la şcoala din Socola. Avem înaintea noastră caietele de studiu, legate la un loc, ale unui fiu de ţăran; care învăţa la Socola în anul 1810. Din aceste se vede lămurit influenţa şcoalelor latineşti ale Apusului.

Aceste caiete încep cu gramatica românească, apoi urmează retorica, logica, morala, exegeza Psalmilor, istoria biblică, catehismul creştinesc, în fine istoria generală. Iniţiativei Curţii din Viena i se datoreşte aşadar învăţămîntul democratic atît dincolo de Carpaţi cît şi dincoace, iar daca “Românul” doreşte numaidecît o epocă de regenerare în care am intrat şi de la care “mari sînt progresele făcute”, atunci nu citeze anul 1848, care n-are pentru şcoală nici o semnificare, ci Regulamentul Organic, pentru întemeiarea învăţămîntului, şi epoca lui Cuza Vodă, pentru înmulţirea şcoalelor, o înmulţire fără tranziţie, făcută, din nenorocire, în detrimentul calităţii lor.

Ca principiu general cată să admitem că învăţămîntul, pre cît a cîştigat în estensiune, pe atît a pierdut în intensitate. E nemaipomenit, dar din nenorocire adevărat, ca la acest popor care, cînd e vorba de cultură, cată să- l luăm ca întreg, nu există nici ştiinţă, nici literatură. Cataloagele librarilor sînt pline de tipărituri făcute cu scopul lucrativ de-a le desface în şcoală, cărţile de ştiinţă sau literatură se tipăresc în vederea unui premiu academic, ştiinţa şi literatura, cîtă se face la noi, se face numai cu paguba de timp şi bani a acelora ce se ocupă cu ea, daca nu sînt oameni cu apucături destul de dibace de-a da operelor lor un relief pe care nu-l merită şi de a le lăsa să fie plătite direct sau indirect din… bugetul statului.
Nu mai vorbim despre efectele sociale ale învăţămîntului nostru. Ele sînt de-a dreptul dezastruoase. Arta atît de răspîndită a înşirării negramaticale de vorbe pe hîrtie deschide celui ce-o posedă toate căile de înaintare în viaţa publică, începînd de la scriitorul sătesci sfîrşind cu consiliarii tronului. Astfel activitatea intelectuală a generaţiei actuale pare a se mistui în singura direcţie a cîştigului fără muncă pe acele mii de cărări ale influenţei morale pe cari le deschide atotputernicia demagogică, în socoteala însă şi cu paguba poporului. O imensă plebe de aspiranţi la funcţiuni, iată ce au scos la lumină învăţămîntul democratic.

(Articol publicat în TIMPUL, pe 8 iulie 1880)