Camelia Suruianu: Maica Teodosia Zorica Laţcu - perla monahismului românesc

Mărturisirea părintelui Teofil Pârâianu: 

Pe maica Teodosia Zorica Laţcu, am cunoscut-o în mai 1954, la Mânăstirea Maicii Domnului, din localitatea Tudor Vladimirescu, in apropiere de Tecuci. Eram atunci acolo ca închinător. Era şi un bun prilej s-o întâlnesc, în Mânăstirea Vladimireşti, pe Maica Teodosia, cu numele civil de Zorica Laţcu. De Zorica Laţcu ştiam, până atunci, prea puţin, deşi puţinul se putea socoti şi mult, întrucât ce ştiam era important. Ştiam anume că publicase o carte de poezii religioase, cu titlul Osana Luminii, carte ce apăruse în editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj în anul 1947. Făcusem cunoştinţă cu acea carte în vremea studenţiei mele, la Sibiu. Poeziile din Osana Luminii mi-au mers la inimă şi s-au aşezat acolo pentru totdeauna. Chiar învăţasem unele din ele şi eram bucuros să le spun şi altora. Aflasem la vreme de legătura poetei Zorica Laţcu cu mânăstirea de la Sâmbăta şi de admiraţia pe care o avea faţă de Părintele Arsenie Boca.

Întâlnirea cu Maica Teodosia Zorica Laţcu, n-a fost odihnitoare pentru mine, din pricina exprimării defectuoase pe care o avea în vorbire. Aveam impresia că face eforturi peste fire, pentru a spune ceea ce dorea să comunice. Pentru un motiv ca acesta, întâlnirea noastră de atunci a fost scurtă.

Cu vremea am aflat că Maica Teodosia Zorica Laţcu a studiat filologie clasică, greacă şi latină, la Universitatea din Cluj, unde a mai studiat şi limba şi literatura franceză. Ştia şi germană, fiind dintr-o familie de intelectuali din Braşov, unde şi-a trăit copilăria şi adolescenţa. După studiile universitare a primit un post în cadrul Universităţii din Cluj în muncă de cercetare, post pe care la onorat până în 1948 când a plecat la mânăstire. La mânăstire a stat până la desfiinţarea mânăstirii, în 1956, când a fost arestată. Au urmat apoi trei ani de detenţie. După eliberare, s-a aşezat într-un sat din părţile Brăilei unde a locuit cu fosta ei colegă de chilie din mânăstire, care a ajutat-o şi unde a rămas până prin anii 70, când s-a întors în Braşov la casa părintească, unde a stat până în februarie 1990, când s-a întors la mânăstirea reînfiinţată. Sfârşitul vieţii pământeşti i-a venit Maicii Teodosia în 8 august 1990. A fost înmormântată în cimitirul mânăstirii din care a făcut parte.

Dumnezeu s-o odihnească!

Zorica Laţcu s-a născut în ziua de 17 martie 1917, într-o familie de intelectuali ardeleni. Tatăl, Ioan Laţcu, doctor avocat, a ocupat pentru un timp funcția de şef al Baroului Braşov, iar mai târziu a fost ales Prefect al orașului Brașov.  Zorica a venit pe lume într-un moment de cotitură în istoria României. Erau anii Primului Război Mondial, în țară domnea haosul, foametea, România fiind prinsă într-un joc politic. Frica mamei s-a răsfânt și asupra fiicei, copila născându-se cu un handicap locomotor. În pofida acestui aspect, s-a dovedit a fi înzestrată cu o inteligență sclipitoare. Încă din copilărie vorbea fluent franceză și germană. După terminarea Liceului, a urmat cursurile Facutății de Filologie limbi clasice: greacă şi latină, la Universitatea din Cluj. După absolvire a fost oprită de Sextil Puşcariu pentru a lucra la întocmirea Dicţionarului limbii române. Sextil Puşcariu, încântat de începuturile creației sale poetice, a fost cel care a  îndeamnat-o să frecventeze cercul literar din apropierea lui Blaga. Începând cu anul „1941 ajunge să publice la revista Gândirea, întâi poezii inspirate din mitologia greacă şi, mai târziu, cu tematică creştină, pline de vibraţie mistică. Primul său volum, intitulat Insula Albă, a apărut în 1944, la Editura Dacia Traiană din Sibiu. Patru ani mai târziu, îi apare Osana Luminii, la Editura Episcopiei din Cluj şi, în 1949, Poemele Iubirii, la Editura Ramuri din Craiova. Ultimul volum de versuri i-a fost dedicat părintelui Arsenie Boca, stareţ până în 1948 la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, pe care poeta l-a preţuit foarte mult şi l-a avut ca povăţuitor.” - părintele Teofil Pârâianu.

În 1948, primind binecuvântarea părintelui Arsenie Boca se retrage din viaţa civilă la Mănăstirea Vladimireşti. Nu după mult timp, mai exact la 26 octombrie, este călugărită cu binecuvântarea Episcopului de Oradea, Nicolae Popovici, primind la botezul monahal numele Teodosia, fecioara care se cinsteşte pe 29 mai.  In sânul Mănăstirii maica Teodosia a continuat să compună poezii, cântece și câteva piese de teatru cu subiect religios.   

Parintele Arsenie Boca despre lupta postului cu relele

„Luaţi seama, că dacă vreţi să nu cădeţi din creştinătate şi dacă vreţi să biruie chipul lui Dumenezeu în noi, şi nu al diavolului - prin patimile sale, luptaţi-vă din răsputeri cu arma postului, căci după cum vedeţi, postul este ucigaşul patimilor pentru că este şi dar de la Dumnezeu, dat tuturor celor ce luptă lupta cea buna.
Faceţi începătura aceasta şi veţi vedea cum vi se va înnoi viaţa şi se va linişti casa."

Sursa: Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca, Mărgăritare duhovniceşti, Editura Credinţa strămoşească, 2002

16 ani de cand marturisitorul Virgil Maxim a plecat la nunta din ceruri.

Virgil Maxim s-a născut la 4 decembrie 1922, în comuna Ciorani-Prahova, ca cel dintâi dintre cei trei băieţi ai familiei Maxim Constantin şi Alexandrina. Tatăl său a ajuns primar la Ciorani, având realizări deosebite care i-au creat aureola de „părinte al satului” şi se va îngriji de soarta fiecărui copil: „Ne-a dat Dumnezeu trei băieţi! Pe cel mai mare îl vom face învăţător. Neamul şi ţara asta întregită are nevoie de educatori. Pe al doilea îl vom face agronom, pentru că pământul acesta trebuie lucrat de gospodari pricepuţi. Iar pe al treilea îl vom face ofiţer, căci ţara şi neamul trebuie apărate”. (fratele Ion a fost şi el închis de comunişti; Alexandru, mezinul, şi-a dat viaţa în lupta contra comunismului, în confruntarea armată de la Mesentea, jud. Alba)

Virgil va urma Şcoala Normală, la Ploieşti (1936-1938), apoi la Buzău (1938-1942). Dragostea şi căldura faţă de colegii săi de şcoală aveau să-l facă iubit între aceştia. În 1937 depune legământul ca frate de cruce. Educaţia primită în Mişcarea Legionară îi va marca tinereţea ce avea să fie destinată unei jertfe aspre. A îmbrăţişat încă din timpul şcolii calea spre curăţenie şi desăvârşire spirituală pe linia Bisericii lui Hristos şi a neamului românesc. Nu lipseşte de la slujbele oficiate în capela şcolii, participă cu regularitate la programul liturgic din timpul posturilor, dobândind astfel harul care îi va transforma conştiinţa în lumina dragostei lui Hristos. Educaţia care se făcea era una profund creştină, vizând formarea omului în cele mai mici detalii, iar nu superficial. „Aparent măruntele greşeli copilăreşti, putând naşte mai târziu balauri otrăvitori – copiatul la teze, fumatul, râsul necontrolat, glumele proaste, trivialităţile, înjurăturile şi expresiile gratuite, desconsiderările reciproce, bănuielile, pizmele, certurile, abaterile şi manifestările necontrolate, chiar ale mersului, ale ţinutei în general, – intrau sub incidenţa educaţiei creştin-legionare.” („Imn pentru crucea purtată”, vol. 1, cap. 3)

Este arestat de pe băncile şcolii la 1 noiembrie 1942, Buzău. Bătut bestial la anchete. Procesul a fost o mascaradă. A urmat condamnarea: 25 de ani muncă silnică, pentru „crimă de asociaţie clandestină”, din care avea să ispăşească până în 1964 aproape 22. Trece pe la închisoarea Ploieşti, dec. 1942, unde află botezul sângelui chiar de ziua sa. „Era 4 Decembrie. Împlineam 20 de ani în închisoare, primind botezul sângelui. Timp de 20 de ani avea să-mi crească din pământul suferinţei trupeşti câte „o creangă de aur”, pentru ca rodul ei să rămână în veşnicie în mâna lui Dumnezeu, pentru neamul meu românesc; şi lui trebuie să-i mulţumesc că m-a învrednicit să sufăr pentru el.” (id., cap. 7)

Trece prin: Aiud, Alba Iulia, Aiud, Galda de Jos, Târgşor, Jilava, Gherla, Jilava, Gherla, Văcăreşti, Aiud, Gherla, Aiud. Încă din prima zi a detenţiei a împărtăşit fraţilor de suferinţă că: „Nu suntem singuri în această suferinţă. Mântuitorul este cu noi... Să ne întâmpine, să ne primească, să ne mângâie, să nu disperăm. El ne aştepta aici şi noi nu ştiam”. Face parte din grupul de „mistici”, trăitori deplini ai învăţăturii lui Hristos, alături de titani ca Traian Trifan, Traian Marian, Anghel (Arsenie) Papacioc, pr. Vasile Serghie, Valeriu Gafencu, Marin Naidim. Mai ales în timpul perioadei cât a stat la colonia de muncă din Galda, 1946-1948, se dedică unui program duhovnicesc intens după modelul Părinţilor pustiei. „Celula devine chilie de rugăciune, hrana – prilej de asceză, izolarea şi lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii – prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie, necunoscutul – prilej de încredinţare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu”. Prezenţa preoţilor în închisori a înlesnit împărtăşirea cu harul şi, atunci când aceasta era posibil, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Aprofundarea se făcea prin studiu, meditaţie şi viaţă duhovnicească intensă, ajungându-se la rugăciunea isihastă şi învăţarea Scripturii pe de rost. Temniţa ardea în dorinţa de depăşire a simplei cunoaşteri, năzuind integrarea în fiinţa hristică a omului nou, slujitor al lui Hristos în viaţa neamului.

Ajunge la închisoarea Târgşor, destinată elevilor (deşi avea 26 de ani, Virgil figura în dosar ca „elev”). Rugându-se, i se descoperă lucrarea la care era chemat: „nu trebuie să mă salvez numai pe mine, ci voi avea răspundere faţă de o comunitate de suflete”. Astfel, cei mai mulţi au aflat în ea un far şi o pildă în orientarea şi creşterea lor duhovnicească pentru a înfrunta încercările, mai ales în „reeducarea” începută la Târgşor. Aici introduce programul de la Aiud: rugăciunea continuă (când înceta unul să se roage, începea următorul şi tot aşa de la o celulă la alta, până se întorcea în acelaşi loc).

Virgil s-a străduit să-şi înmulţească talanţii chiar în condiţiile dure ale detenţiei, reuşind să transforme mentalitatea lumii, să înfrângă teama şi neîncrederea, să convertească „suferinţa în jertfă acceptată, pentru ispăşirea păcatelor proprii şi atragerea atenţiei divine”. Chiar în reeducarea de la Gherla a găsit resurse de a rezista, cu ajutor de sus: „În acea perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis... Aşa rezistam la cele mai îndelungate şi mai feroce schingiuiri... Chinurile trupeşti nu-mi distrugeau rezistenţa morală... Rugăciunea inimii îmi era puterea salvatoare în toate aceste suplicii”.

Mihai Rădulescu: „Virgil Maxim nu a fost un creştin ca tot altul, ci unul ieşit din comun prin formarea sa profund teologică, ca şi prin acceptul hristic al încercărilor la care era supus” (www.literaturasidetentie.ro).

Fără a intenţiona a face literatură, Maxim a creat în perioada detenţiei nişte „sinteze sub formă de metaforă ale unor stări şi stadii de viaţă duhovnicească”. Pe toate le-a notat într-un caiet, ascuns/zidit de teama unei rearestari într-un perete de beton (când lucra ca zidar la construirea unui cămin de nefamilişti, la Brazi). După decembrie 1989 le-a putut reconstitui şi edita în 1992: „când te vei împărtăşi din potirul mistic al acestor poeme ale credinţei, poate vei simţi în adâncul sufletului un impuls tainic de a îngenunchea. Nu te sfii s-o faci, căci poezia lui Virgil Maxim este o rugăciune profundă rostită pe Golgota unei tinereţi martirizate!” (Pr. Liviu Brânzaş).

După eliberare, va duce o viaţă urmărită pas cu pas de securitate. Se va căsători cu Petruţa Maxim, cu care va avea o fiică, Tatiana. Câţiva ani va funcţiona ca profesor, dar va fi scos din învăţământ, când oamenii regimului nu îi vor mai tolera preocupările pentru a da o educaţie creştinească elevilor. Va munci necalificat, până la calificarea ca zidar, fiind mereu şicanat moral şi psihic. La 48 de ani îşi va lua bacalaureatul! Se va dedica educaţiei fiicei sale. Va trece cu bine peste toate încercările şi va ieşi triumfător cu ceilalţi foşti deţinuţi politici. După 1989, va fi încurajat de camarazii de suferinţă şi susţinut material pentru a edita două lucrări aparte: poeziile sub titlul „Nuntaşul cerului – poeme creştine cu teme isihaste” şi „Imn pentru crucea purtată”, printre primele cărţi de memorialistică despre închisorile comuniste – în care „în smerenia lui, ni se prezintă doar ca un mic şi neînsemnat hagiograf, care a primit porunca nevăzută să înscrie în veac un semn de laudă şi mulţumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste încercări prin care a trecut neamul românesc” (Pr. Ioan Negruţiu).

Spirit profetic, Maxim şi-a îndemnat urmaşii pe calea mărturisirii Adevărului, prin articole publicate (Gazeta de Vest) şi scrisori adunate într-o broşură tipărită în 1998 cu numele „Lămuriri legionare”. A trecut la Domnul la 19 martie 1997 în Sălciile, Prahova. La înmormântare s-au adunat cu satul întreg – unde era mult iubit – şi camarazii sosiţi din întreaga ţară. O consăteancă afirma despre el: „Când intra domnu’ Gicu (de la Virgil) în biserică, se lumina biserica!”, fapt ce confirmă ţinuta de înaltă trăire creştină.

- extras din lucrarea lui Fabian Seiche - Martiri si marturisitori din secolul XX. Inchisorile comuniste din Romania  

Vezi si:

VIRGIL MAXIM: CÂTEVA GÂNDURI SMERITE ALĂTURI DE CREAŢIA MARELUI BRÂNCUŞI.

 

Profeţie despre ce se întâmplă astăzi în Basarabia. Agatanghel sau Sfârşitul omului

 

Puţini veghează şi dau alarma, mai puţini aud, căci mulţi se fac că nu aud, şi încă mai puţini sunt dispuşi să sară pentru a salva cetatea.

MITING ANTICIP: Bucuresti, 14 martie, orele 12, Palatul Parlamentului. Părintele Justin (m. Petru Vodă), Părintele Simeon (m. Sihăstria) și Părintele Antim (m. Bistrița – Neamț) ne indeamna sa participam

În vederea conștientizării de către populație a riscurilor la care se expun prin acceptarea cardului electronic de sănătate, prin introducerea programului de informatizare a sănătății și în general prin acceptarea actelor electronice (biometrice), Asociația Dreptate și Adevăr organizează în data de 14 martie 2013 , începând cu ora 12.00 și până la ora 17.00, o acțiune de protest autorizată. Acțiunea va avea loc la Palatul Parlamentului , în alveola de lângă Parcul Izvor. Vă chemăm să popularizați acest miting și să participați activ alături de toți cei care consideră că datele noastre medicale nu trebuie expuse riscurilor majore reprezentate de atacurile cibernetice și traficul de organe și nici divulgării lor prin lărgirea accesului unor persoane necunoscute, altele decât medicul curant, la informațiile medicale și personale care vor fi, de acum încolo, înregistrate într-o bază de date centralizată, anulându-se secretul profesional, confidențialitatea și dreptul la viață intimă și privată a cetățenilor români. Toți cei care consideră că actele de identitate electronice, pașapoartele biometrice și orice act electronic (cu cip) le încalcă drepturile cetățenești, că le invadează intimitatea și viața privată sunt chemați să ni se alăture și să-și exprime dezacordul pe 14 martie 2013, ora 12.00 la Palatul Parlamentului, în alveola de lângă Parcul Izvor.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Surse: 

Apologeticum,

Atitudini

SFINTII INCHISORILOR (partea a II-a) - VIDEO IN PREMIERA ANTENA 3

Vezi si:

Sfinţii închisorilor. Reportaj cutremurător! Mii de preoţi şi credincioşi martiri, condamnaţi pentru credinţă, au fost ucişi în închisorile comuniste

VIDEO. Mărturisitorii (Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Justin, Aspazia Otel Petrescu, Elena Codreanu, D. Moldovan, N. Itul, N. Purcărea) despre mucenicii din închisorile comuniste. VIDEO

Predică a Părintelui Cleopa la Duminica lasatului sec de carne (a Înfricoşatei Judecăţi). Despre înfricoşata Judecată de apoi

Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (II Corinteni 5, 10) Iubiţi credincioşi, Astăzi am auzit toţi cei de faţă cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos despre venirea Sa la prea Înfricoşata Judecată de apoi. Să ştiţi că nici un lucru de la întemeierea lumii şi pînă la sfîrşitul veacurilor nu este mai înfricoşat ca venirea Domnului la Judecata de apoi. Nici îngerii nu pot să ne spună cu deamănuntul despre acea preaînfricoşată venire a Domnului, cînd va judeca toate neamurile pămîntului de la Adam şi pînă la sfîrşitul lumii. Noi, fiind prea neputincioşi şi nepricepuţi, nu vom putea vorbi despre acea negrăită spaimă şi înfricoşătoare venire a Domnului. Dar din cele ce am auzit astăzi în Sfînta Evanghelie şi din cele ce arată dumnezeiasca Scriptură, precum şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre Judecata zilei celei mari, vom însemna aici cîteva învăţături după a noastră slabă pricepere despre venirea Domnului la Judecata de apoi. Şi vom arăta mai întîi cu mărturii din Sfînta Scriptură, în ce chip va veni Domnul şi care vor fi primele semne ale venirii Lui. Primele semne care vor vesti venirea Domnului la Judecată vor fi trîmbiţele cele cereşti. Acest adevăr ni-l arată Mîntuitorul, zicînd: Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trîmbiţă (Matei 24, 31). De aceea şi Sfîntul Prooroc Sofonie a numit ziua Judecăţii de apoi "ziua trîmbiţei şi a strigării" (Sofonie 1, 16). Marele Apostol Pavel, despre învierea morţilor şi glasul trîmbiţei cereşti, zice: Deodată, într-o clipeală de ochi, la trîmbiţa cea de apoi; căci trîmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi. Şi în alt loc, arătînd că trîmbiţele vor însoţi pe Domnul la Judecată, zice că: Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trîmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer (I Corinteni 15, 52-53; I Tesaloniceni 4, 16). Sfîntul Ierarh Grigorie Teologul, arătînd tăria glasului şi puterea acelor trîmbiţe care vor anunţa venirea Domnului, zice: "Înfricoşat este glasul trîmbiţelor, la care se supun stihiile, care despică pietrele, care vor deschide mormintele, care vor descoperi cele mai dedesubt, care vor zdrobi şi vor sfărîma porţi de aramă şi vor dezlega şi vor risipi legăturile morţii". Al doilea semn, care se va arăta după sunarea cea cu mare strigare a trîmbiţelor, va fi învierea morţilor. Dar oare, fraţii mei, în ce fel vor fi trupurile drepţilor şi ale păcătoşilor la învierea cea de apoi? Oare vor învia aşa cum le punem noi în sicrie şi în morminte? Nu, căci mare deosebire vor avea trupurile oamenilor la învierea cea de apoi de trupurile de acum. Trupurile drepţilor, în vremea Judecăţii de apoi, vor fi împodobite cu patru daruri alese: cu darul strălucirii, al uşurimii, al subţirătăţii şi al nepătimirii. 

Sfântul Ioan Gură de Aur: Laudă la mucenici

Lauda la toti sfintii, care in toata lumea au marturisit

 

N-a trecut inca numar de sapte zile de cand pe sfintitul praznic al Penticostiei l-am savarsit, si iarasi ne-a ajuns pe noi ceata de mucenici, iar mai vartos tabara de mucenici si sirag al taberei ingerilor, pe care Patriarhul Iacov l-a vazut, intru nimic fiind mai prejos, ci intocmai si deopotriva cu dansii. Ca mucenicii si ingerii numai cu numele se deosebesc, iar cu lucrurile se impreuneaza. Cerul il locuiesc ingerii, dar si mucenicii. Neimbatranitori si nemuritori sunt aceia, aceasta si marturisitorii o vor avea-o. Ci au primit aceia si fire netrupeasca? Si ce este cu aceasta? Caci mucenicii, desi cu trup sunt infasurati, insa nemuritori ‹sunt›; iar mai vartos si mai inainte de nemurire moartea lui Hristos le impodobeste trupurile lor mai mult decat nemurirea.

Nu este atata de stralucit cerul care se impodobeste cu multimea stelelor, pe cat sunt infrumusetate trupurile mucenicilor cu stralucitele puroaie ale ranilor. Drept aceea, fiindca au murit, pentru aceasta mai ales covarsesc si mai inainte de nemurire au luat darurile de biruinta, de la moarte incununandu-se. «Micsoratu-l-ai pe dansul putin oarece decat ingerii, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el»; pentru firea cea de obste a oamenilor zice David. Dar si pe putinul acesta, dupa ce a venit, Hristos l-a dat, dupa ce cu moartea pe moarte a osandit-o. Insa eu nu de aici ma intaresc, ci ‹din aceea› ca si micsoratatea aceasta a mortii covarsire s-a facut; ca de n-ar fi fost muritori, nu s-ar fi facut mucenici. Intrucat, de n-ar fi fost moarte, nici cununi n-ar fi fost. De n-ar fi fost sfarsit, nici mucenicie n-ar fi fost. De n-ar fi fost moarte, nu ar fi putut Pavel sa zica: «In fiecare zi mor pentru lauda voastra, pe care o am intru Hristos Iisus». De n-ar fi fost moarte si stricaciune, nu ar fi putut sa zica acelasi: «Ma bucur intru patimirile mele pentru voi, si implinesc lipsurile necazurilor lui Hristos in trupul meu». Drept aceea sa nu ne mahnim, caci ne-am facut nemuritori, ci sa multumim, ca de la moarte ni s-a deschis noua arena marturisirii; de la stricaciune am luat pricina rasplatirilor; de aici avem pricina de lupte. Vezi intelepciune a lui Dumnezeu, cum pe marimea rautatilor, pe capul primejdiei noastre, pe care l-a adus in launtru diavolul – pe moarte o zic –, pe aceasta intru cinstea si slava noastra a schimbat-o, prin aceasta aducandu-i pe nevoitori catre rasplatirile muceniciei? Deci ce? Vom multumi diavolului pentru moarte? Sa nu fie! Caci nu este isprava socotelii aceluia, ci daruirea intelepciunii lui Dumnezeu. Acela a adus-o in launtru ca sa piarda, si catre pamant intorcandu-ne, pe toata nadejdea mantuirii sa ne-o curme; iar Hristos a intors-o dupa ce a luat-o pe dansa, si pe noi iarasi la cer printr-insa ne-a suit. Deci nimeni din voi sa nu ma prihaneasca, ca ceata si tabara am numit pe plinirea mucenicilor, punand doua nume potrivnice unui lucru. Ca ceata si tabara sunt potrivnice, insa aici s-au impreunat amandoua. Caci ca si cum dantuind, asa de cu dulceata se duceau la munci; si ca si cum batand razboi, asa au aratat pe toata barbatia si rabdarea, si pe cei impotrivnici i-au biruit.

Daca ai fi vazut firea celor ce se faceau, lupta si razboi si tabara erau cele ce se faceau; iar daca pe socoteala celor ce se faceau ai fi cercat-o, cete si ospete si praznuiri si prea mare dulceata erau cele ce se savarseau. Voiesti sa te inveti ca acestea erau mai infricosate decat razboiul? Despre ispravile mucenicilor zic. Ce lucru oare este infricosat in razboi? Osti stau dinspre amandoua partile intr-armate, stralucind cu armele, si pamantul cu totul luminandu-l, nori de sageti se slobod dinspre toate partile acoperind aerul cu multimea, paraie de sangiuri se pravalesc pe pamant, si starvurile multe fiind pretutindeni ca intru niste seceris de spice, asa surpandu-se ostasii unii de catre altii. Vino, deci, de la aceea spre lupta aceasta sa te aduc pe tine. Si aici sunt doua tabere: una adica a mucenicilor, iar alta a tiranilor. Dar tiranii erau intr-armati, iar mucenicii se luptau cu trupul gol, si se facea biruinta celor goi, nu a celor intr-armati. Cine nu s-ar fi spaimantat?! Ca cel batut biruia pe cela ce il batea, cel legat pe cel dezlegat, cel de tot ars pe cel ce il ardea, cela ce murea pe cel ce il ucidea; vazut-ai cum acestea erau mai infricosate decat acelea? Acelea adica, desi erau infricosate, dar dupa fire se faceau; iar acestea covarsesc pe toata firea si pe toata urmarea lucrurilor, ca sa te inveti ca ale Harului lui Dumnezeu erau cele ce se ispraveau. Macar ca ce lucru este mai nedrept decat lupta aceasta? Ce este mai fara de lege decat luptele acestea? Ca in razboaie se intrarmeaza amandoua partile celor ce se lupta; iar aici nu asa: ci mucenicul adica statea gol, iar calaul intr-armat. Iarasi, intru lupte amandoura partilor le este slobod a-si ridica mainile impotriva.

Iar aici acela statea legat, iar tiranul cu stapanire ii aducea asupra-i ranile, si ca dintr-o anume tiranie judecatorii insortindu-si lor sa faca rau, iar dreptilor mucenici dandu-le sa patimeasca rau, asa se impleticeau cu sfintii, si nici asa nu-i biruiau pe dansii. Ci dupa aceasta nepotrivita si aspra lupta, tiranii, fiind biruiti, se duceau. Si un lucru ca acesta se facea, precum daca cineva aducand intr-un razboi un om viteaz si razboinic si pe ascutisul sulitei frangandui-l si de platosa dezbracandu-l, asa cu trupul gol i-ar fi poruncit sa se lupte, iar el lovindu-se si batandu-se si nenumarate rani primind ar fi pus semn de biruinta. Caci si pe mucenici goi aducandu-i, si cu mainile inapoi legandu-i, si dinspre toate partile batandu-i si strujindu-i, asa se biruiau calaii, iar ei ranile primindu-le, pe biruinta cea impotriva diavolului au pus-o. Si precum diamantul insusi fiind batut nu se da, nici nu se inmoaie, iar pe fierul cela ce il bate il risipeste, asa cu adevarat si
sufletele sfintilor, atatea munci asupra-le aducandu-se, ele nimic rau nu patimeau, iar pe puterea celor ce ii bateau o risipeau, urat si cu totul de ras biruindu-se, asa din lupte ii trimiteau, dupa ce luau multe si nesuferite rani. Ca si de lemne ii legau pe dansii, si coastele le gaureau, si brazdele adancindu-le ca si cum ar fi arat pe niste pamant, iar nu trupuri ar fi spintecat; si puteai a vedea coaste desfacute, coaste deschise, piepturi rupte; si nici pana aici nu si-au oprit tulburarea si nebunia lor fiarele acelea mancatoare de sange: ci si de pe lemne pogorandu-i peste carbuni ii puneau pe gratare de fier. Si puteai a vedea iarasi vederi mai amare decat cele de mai inainte, indoite picaturi picand din trupurile lor, unele adica din sangele cela ce curgea, iar altele din trupurile cele ce se topeau. Iar sfintii, zacand pe carbuni ca pe niste trandafiri, asa de cu dulceata vedeau pe cele ce li se faceau. Iar tu, auzind gratar de fier, adu-ti aminte de scara cea gandita
pe care a vazut-o Patriarhul Iacov intinsa de la pamant pana la cer; pe aceea se pogorau ingerii, iar pe acesta se suiau mucenicii. Si intru amandoua Domnul era intarit. Nu ar fi rabdat sfintii acestia durerile, daca nu s-ar fi rezemat pe gratarul acesta. Ci pe aceea se suiau si se pogorau ingerii, iar pe acesta ii este aratat fiecaruia cum se suiau si mucenicii.

Dar pentru ce oare? Ca aceia se trimiteau catre slujba pentru cei ce voiau sa mosteneasca mantuirea, iar acestia izbavinduse ca niste patimitori si incununati de lupte se duceau de aici catre Puitorul de nevointa. Totusi sa nu ascultam asa prost pe cele ce se zic, auzind ca se puneau carbuni sub trupurile mucenicilor cele cu totul strujite; ci sa socotim ce fel suntem cand ne-ar cuprinde vreo fierbinteala: socotim ca nevietuita este viata, ne necajim, cu greu suferim, gemem, si precum pruncii cei mici ne ingreuiem, nimic mai jos decat gheena socotind focul; iar acestia nu infocare standu-le asupra-le, ci inconjurandu-i vapaia dinspre toate partile si scanteile sarind peste zgaibe, si decat toata fiara mai cumplit muscandu-le ranile, ei precum niste diamant, si ca si cum in niste trupuri straine le-ar fi vazut pe acestea facandu-se, asa de cu vitejie si cu barbatia ceea ce se cuvenea lor stateau intru graiurile marturisirii, nerasturnati si neschimbati prin toate cele grele petrecand, si pe a lorusi barbatie si pe Harul lui Dumnezeu luminat aratandu-l. Vazut-ati de multe ori la rasarit cand rasare soarele, si sloboade raze in chipul sofranului? Intr-acest fel erau trupurile sfintilor, ca niste raze in chipul sofranului, paraiele sangelui dinspre toate partile curgand de pe dansii de jur imprejur, si pe trupul lor stralucindu-l cu mult mai vartos decat soarele pe cer. Pe sangele acesta ingerii vazandu-l se veseleau, iar dracii se infricosau, si inca insusi diavolul se cutremura. Ca cel ce se vedea nu era sange asa prost, ci sange mantuitor, sange sfant, sange la ceruri vrednic, sange care le adapa totdeauna pe sadurile cele bune ale Bisericii. A vazut diavolul sangele acesta si s-a infricosat. Ca si-a adus aminte de alt sange, Stapanesc. Pentru acela a curs sangele acesta. Ca de cand s-a impuns coasta Stapanului, vezi de aici nenumarate coaste impunse. Ca cine nu s-ar fi dezbracat cu multa dulceata catre nevointele acestea, vrand a se face partas al Patimilor celor Stapanesti, si impreuna sa se inchipuiasca cu moartea lui Hristos? Ca destula este aceasta rasplatire si cinstea cea mai multa, si rasplatirea care covarseste pe darurile cele de biruinta, si mai mult decat Imparatia Cerurilor. Deci sa nu ne infricosam auzind ca cutare a marturisit, ci sa ne infricosam auzind ca cutare s-a inmuiat, si a cazut din niste plati de biruinta ca acestea care ii zaceau inainte. Iar de voiesti si pe bunatatile cele dupa acestea sa le auzi, nici un cuvant adica nu poate sa le arate, ca «nici ochi nu le-a vazut – zice –, nici ureche nu le-a auzit, nici la inima de om nu s-au suit, acelea care a gatit Dumnezeu celor ce Il iubesc pe Dansul»; si nimeni din oameni nu L-a iubit pe Dansul asa ca mucenicii. Insa nu fiindca si pe cuvant si pe minte o covarseste marimea bunatatilor celor gatite, pentru aceasta vom tacea, ci pe dupa cat ne este si noua cu putinta a zice, si voua a auzi, ne vom ispiti umbrit si intunecat a va arata voua fericirea ceea ce acolo ii va primi pe dansii. Ca aratat si luminat numai ei singuri vor fi stiind-o, cei care cu cercarea de aceasta se indulcesc. Ca pe acestea grelele si nesuferitele in scurta cirta de vreme le patimesc mucenicii; iar dupa izbavirea cea de aici la cer se suie, ingerii inaintea lor mergand, si arhanghelii ca niste ostasi petrecandui, ca nu se rusineaza de cei impreuna robi, ci pe toate le-ar fi primit pentru dansii sa le faca, fiindca si ei pe toate au voit sa le patimeasca pentru Hristos Stapanul lor. Si cand se suie la cer, toate sfintele acelea Puteri impreuna alearga. Ca daca venind in cetate niste luptatori straini tot norodul de primprejur curge dinspre toate partile si inconjurandu-i pe dansii le cearca sanatatea si bunastarea madularelor lor, cu mult mai vartos cand nevoitorii bunei credinte se suie la ceruri, impreuna alearga Ingerii. Si toate Puterile cele de sus dinspre toate partile curg si cearca ranile acestora, si ca pe niste viteji care de la razboi si de la lupta se intorc cu multe izbanzi si biruinte, asa de cu dulceata ii primesc pe dansii pe toti si ii saruta; apoi ii duc pe dansii cu mult alai la Imparatul Cerurilor, la Scaunul acela care de multa slava este plin, unde sunt Heruvimii si Serafimii. Si venind acolo si inchinandu-se celui ce sade pe Scaun, de mai multa primire se indulcesc de la Stapanul, decat de la cei impreuna robi. Ca nu ca pe niste robi ii primeste pe dansii (macar ca si aceasta prea mare cinste este, si careia nu este cu putinta a afla intocmai), ci ca pe niste prieteni ai Sai; «Caci voi, zice, prieteni ai Mei sunteti». Si prea cu cuviinta. Ca El a zis iarasi: «Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca cineva sa-si puna sufletul sau pentru prietenii sai».
Deci de vreme ce prea mare dragoste au aratat catre Dansul, ii primeste pe dansii si dobandesc slava aceea, se unesc cu cetele acelea si se impartasesc de madularele cele tainice. Caci daca in trup fiind, prin impartasirea Tainelor se uneau cu ceata aceea, impreuna cu Heruvimii cantarea cea intreit sfanta cantand-o, precum si voi cei invatati stiti Tainele, cu mult mai vartos acum, dupa ce au primit pe impreuna dantuitorii, cu multa indraznire se impartasesc de buna lauda aceea. Dar oare nu va infricosati mai inainte de aceasta de mucenicie? Oare nu poftiti acum mucenicia? Oare nu va pare rau acum, ca nu este de fata vreme pentru mucenicie? Ci si sa ne iscusim spre vremea de mucenicie. Au defaimat aceia viata? Defaima si tu desfatarea. Si-au aruncat aceia trupurile lor in foc? Arunca si tu acum banii in mainile saracilor. Au calcat aceia carbunii? Stinge-ti si tu flacara poftei. Impovaratoare sunt acestea? Dar si castigatoare. Sa nu vezi pe cele grele ce-s de fata, ci pe cele bune ce vor sa fie. Nu pe greutatile cele din maini, ci pe bunatatile cele intru nadejdi. Nu pe patimiri, ci pe premii; nu pe osteneli, ci pe cununi; nu pe sudori, ci pe plati; nu pe dureri, ci pe rasplatiri; nu pe focul cela ce arde, ci pe Imparatia ceea ce zace inainte; nu pe calaii cei ce stau imprejur, ci pe Hristos cela ce te incununeaza. Acesta este mestesug prea mare si cale prea lesnicioasa catre fapta buna, adica a nu vedea numai pe osteneli, ci si pe darurile cele de biruinta impreuna cu ostenelile, iar nu numai pe dansele deosebi singure. Deci cand vrei sa dai milostenie, nu lua aminte la cheltuiala banilor, ci si la adunarea dreptatii: «Risipit-a, dat-a saracilor, dreptatea Lui ramane in veacul veacului». Nu cauta la bogatia ceea ce se desarta, ci la vistieria crescand. Daca vei posti, nu socoti pe necajirea cea din post, ci pe odihna cea din necajire. Daca vei priveghea rugandu-te, nu pe ticalosia cea din priveghere, ci pe indrazneala cea din rugaciune cugeta-o. Asa si ostasii fac: nu la rani, ci la rasplatiri cauta; nu la junghieri, ci la biruinte; nu la mortii cei ce cad, ci la vitejii cei ce se incununeaza. Asa si carmacii mai inainte de valuri si de furtuni le vad pe limanuri, mai inainte de inecarile corabiilor – pe negutatorii, mai inainte de greutatile cele din mare – pe bunatatile cele dupa mare. Asa fa si tu.

Ia in minte cat de mare bunatate este, in noapte adanca, dormind toti oamenii, si fiarele si dobitoacele, fiind liniste prea adanca, numai tu singur sculandu-te cu indrazneala sa vorovesti cu Stapanul cel de obste al tuturor. Dulce este somnul? Dar nimic nu este mai dulce decat rugaciunea. Daca deosebi vei vorovi cu Dansul, multe vei putea sa ispravesti, nimeni suparandu-te pe tine, nici impingandu-te de la rugaciune; ai si pe vreme ajutandu-ti spre a dobandi acelea care voiesti. Dar te intorci zacand pe asternut moale si te lenevesti sa te scoli? Ia in minte pe mucenicii cei de astazi care pe gratar de fier zaceau, nu asternut avand dedesubt, ci carbuni aprinsi fiind asternuti. Aici voiesc a inceta cuvantul, ca pe pomenirea gratarului intinerind-o, si proaspata avand-o voi, asa sa va duceti si pe acesta noaptea si ziua sa-l pomeniti. Ca macar de ne vor tinea zeci de mii de legaturi, vom putea pe toate a le rupe cu lesnire si a ne scula la rugaciune, pe gratarul acesta cugetandu-l totdeauna. Si nu numai gratarul sa-l cugetam, ci si pe celelalte munci ale mucenicilor sa le zugravim pe latimea inimii noastre, precum cei ce pe casele lor le fac stralucite si cu zugraviri inflorite dinspre toate partile le impodobesc pe dansele; asa si noi pe peretii mintii noastre sa zugravim pe muncile mucenicilor. Ca zugravirea aceea este nefolositoare, iar aceasta are mult castig: nu are trebuinta de bani, nici de cheltuiala, nici de vreun mestesug oarecare zugravirea aceasta, ci in locul tuturor ajunge sarguinta sa foloseasca pe gandul cel viteaz si destept, si prin acesta ca prin oarecare mana prea buna si prea iscusita sa zugraveasca tainuit pe muncile lor. Deci sa zugravim in sufletul nostru pe unii zacand pe tigai, iar pe altii intinsi peste carbuni infocati, iar pe altii afundati in caldari cu capul in jos, iar pe altii aruncati in mare, iar altii strujindu-se, pe altii incovoiati pe roti, pe altii aruncati in prapastii; si pe unii luptandu-se cu fiarele, iar pe altii aducandu-se catre rapi adanci, iar pe altii, dupa cum i s-a intamplat fiecaruia de si-a sfarsit viata. Ca prin impistrirea zugravirii acesteia facand casa noastra stralucita, sa o facem indemanatec si placut lacas Imparatului Cerurilor. Ca daca va vedea niste zugraviri ca acestea in mintile noastre, impreuna cu Tatal si impreuna cu Sfantul Duh isi va face salas intru noi; si casa Imparateasca va fi de aici mintea noastra, si nici un gand necuvios nu va putea sa intre intr-insa, fiind intru noi pomenirea mucenicilor ca oarecare zugravire totdeauna invistierita si multa stralucire slobozind in launtru, si Dumnezeu Imparatul tuturor totdeauna petrecand intru noi. Si asa aici primindu-L pe Hristos, vom putea dupa ducerea cea de aici sa fim primiti intru vesnicele lacasuri. Pe care faca-se ca noi toti sa le dobandim, cu Harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care si cu Care Tatalui i se cuvine slava, impreuna si Sfantului si de viata facatorului Duh, in vecii vecilor, Amin.