Mai întâi, toată gratitudinea noastră pentru strădania domnului Adrian Petringenaru, care în laborioasa sa lucrare “Imagine şi simbol la Brâncuşi”, a intuit actul fundamental al creaţiei brâncuşiene, privirea din lăuntru a operei, din Dumnezeu a Creaţiei, din pogorământul Raţiunii divine în Cuvântul Său întrupat. Poate ar fi putut spune mai mult şi mai deschis, dar la data apariţiei lucrării, chiar şi “cititul printre rânduri” constituia o primejdie şi pentru autor şi pentru editură. Şi dacă, oarecum, în parte, planul lucrării mele (Închinare) se suprapune pe planul “Imagine şi Simbol la Brâncuşi”, vina este a mea.
*
Raţiunea lucrează nu cu noţiuni, ci cu lumină. Da, cu lumini !
Cu fulgere de lumină supranaturală, ceea ce înseamnă revelaţii…
De aceea, orice judecată rostită, consecinţă a revelaţiei interioare, este un act definitiv al raţiunii, ireversibil, o sancţiune, o sentinţă de condamnare pe viaţă, pe viaţă veşnică, împotriva, întâi, a celui ce rosteşte şi n-o împlineşte şi apoi, a oricui o aude, dacă n-o respectă.
De aceea zice Iisus: “Nu Eu, ci cuvântul pe care l-aţi auzit vă va judeca”. De aici şi starea de vinovăţie pentru actul cunoştinţei pe care-l are cineva, faţă de actul cunoaşterii, adică netransformării lui în act de traire.
Pentru că acest cuvânt nu mai este o simplă noţiune de inventar la nivelul memoriei, ci o obligaţie de conştiinţă pentru experimentare, o hotărâre care are putere de viaţă şi de moarte pentru cel care a luat cunoştinţă de el.
Acest cuvânt conţine în el fulgerul iniţial al revelaţiei cu care s-a împărtăşit raţiunea creată a îngerului şi omului şi pe care raţiunea respectivă l-a îmbrăcat în haina expresiei, a cuvântului rostit, lucrând aceeaşi pogorâre ca a Dumnezeu-Cuvântului în Fiul-Omului.
Deci oricine se împărtăşeşte cu cunoştinţa adevărului, e chemat de cel ce l-a rostit (Tatăl) la comuniunea cu El, prin împlinirea lui.
Acesta este înţelesul expresiei Mântuitorului : “Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-i este dat (nu e chemat) de Tatăl Meu”.
Şi acum, aparent, o diversiune: Două sunt păcatele fundamentale pe care Dumnezeul-Creat, omul, le-a săvârşit şi le săvârşeşte împotriva Creatorului său şi împotriva sa, excluzându-se din comuniunea cu semenii şi cu Creatorul şi ele sunt complementare: îngâmfarea (trufia) şi desfrânarea, fiecare cuprinzându-se şi spiritual şi material unul într-altul, din ele decurgând toate celelalte.
Îngâmfarea (trufia) înseamnă situarea în postura singurului care poate spune: “Eu sunt, cel ce sunt” (Iahve-Dumnezeirea), prin aceasta, necurăţia minţii, (a sufletului), fiind desăvârşită la categoria înger (duh) şi ireversibilă deci în spirit, ca unul ce nu poate trăi condiţia devenirii (căderii şi ridicării, a morţii şi învierii) spre deosebire de om, căruia această condiţie i-a fost dată ca posibilitate de salvare, plătind cu dispariţie vremelnică (moartea trupului material, apoteozând Eternitatea), învierea în trupul imaterial. De aceea, îngâmfarea te scoate din comunitatea şi comuniunea spiritelor sfinţite, prin întunecare, prin răsturnarea lui “Exist” (Sunt) în non exist (nu sunt), rămânând o conştiinţă (spirit) sancţionată prin însăşi cuvântul “Non” (nu), opus oricărui cuvânt (de fapt singurul, care le cuprinde pe toate), care se confirmă prin cunoaşterea ţi recunoaşterea Eu-lui şi a eu-lui celorlalţi (a lor, celor creaţi).
De aici şi această formidabilă exprimare a Sf. Ioan Evanghelistul: “Cine zice că iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe aproapele, (fratele său)”… iar Mântuitorul spune clar: “Eu în ei şi ei în Mine, pentru ca toţi să fie una în noi”… (Ev. Ioan).
De aceea păcatul acesta este groaznic pentru condiţia spirit, respectiv pentru diavol.
Căci în timp ce Iahve (Dumnezeirea) cuprinde în sine trei ipostaze” Existenţa, Enunţarea ei şi Realizarea, (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), diavolul, reducându-se la “monos”-ul (fără conştiinţa existenţei în sine, fără posibilitatea de a enunţa această existenţă şi fără realizarea prin sine a actului creaţiei), desfiinţează astfel esenţa Existenţei, dragostea, înlocuind-o cu opusul ei, ura, luptându-se de fapt împotriva propriei sale existenţe şi neputându-se totuşi desfiinţa, realizând în felul acesta iadul, tragedia neputinţei de a trăi în, şi a cuprinde în sine iubirea de alţii în lumina lui Iahve, Cel ce le are pe toate din sine, în sine şi prin sine ( a se, per se, in se).
Desfrânarea, vizibilă mai ales în trup la categoria om, (Dumnezeul-Creat) este necurăţia trupească, ascunsă în spirit în dorinţa de posesiune a creaţiei, de integrare în sine a formelor eterne prin frumuseţe divină, având ca finalitate satisfacţii instinctuale şi nu multiplicarea chipului lui Hristos în creaţie.
Desfrânarea te scoate din comunitatea şi comuniunea trupurilor sfinţite (adică din Biserică, din trupul mistic al lui Hristos, ca mădular infectat, care trebuie extirpat dacă nu se vindecă. De aceea Sf. Ap. Pavel scoate pe cel desfrânat din comunitate până la vindecare. (I Corinteni, Cap.V)
Dumnezeu desfiinţează naşterea din poftă bărbătească şi trupească prin preluarea creaturii într-o înfiere, transferând prin apă şi Duh, natura umană în condiţia naşterii din Dumnezeu şi desfiinţând astfel stăpânirea lui satan asupra creaţiei. Această naştere nouă pe care n-o pricepea Nicodim şi pe care omul, chiar după botez, o desconsideră şi o ignoră, i se face mai grea acuză pentru că în acest caz, actul desfrâului nu mai este un act inconştient ci unul conştient. Sf. Ap. Pavel pune pe Anania şi pe Safira în situaţia de a-şi rosti în spirit sancţiunea morţii definitive, pentru actul desfrâului aparent nu în trup (dar pentru satisfacţii trupeşti) şi mândria falsei lepădări de cele pământeşti ci în duhul personal şi în duhul trupului mistic al lui Hristos, în Biserică.
Pentru a preciza gravitatea acestui păcat, Sf. Ap. Pavel explică cu claritate fără echivoc: “Orice păcat pe care-i face omul este în afară de trupul său (mistic), dar cine săvârşeşte desfrâul (curvia) păcătuieşte în însuşi trupul său (mistic) (I Corinteni).
Acestea au fost un fel de paranteză pentru a putea înţelege cele ce urmează.
Pentru că acest mare monah al culturii româneşti, Brâncuşi, nu va putea fi înţeles decât cunoscându-i nu numai forţa pe care o dau cultura, talentul şi tenacitatea, ca să nu zicem ambiţia de a fi original, ci actul străduinţei spre puritate desăvârşită, spre sfinţenia şi simplitatea vieţii, conştient că harul lucrează prin cei puri.
De aceea, cine vrea să despartă opera lui Brâncuşi de Creştinism, de creştinismul românesc (şi veţi vedea de ce spun aşa), nu va înţelege nimic din creaţia lui.
Toate elementele de simbol, ancestral am putea spune, folosite de acest mare creator, se purifică şi se topesc în viziunea creştină.
Aceste elemente revelate cu anticipaţie omului, pentru a-l recunoaşte prin ele pe Cel ce le-a purtat dintru început în Sine, pe Hristos, Brâncuşi le regăseşte în arta străveche românească…
Brâncuşi nu este un creştin de paradă, nici unul de rit.
El se ridică deasupra formulelor şi formelor mărturisite, deşi se serveşte de ele. Dar face din ele idei, transfigurându-le, trecându-le în metafizic, prin înţelesul pe care-i capătă acestea în spirit, imprimând formelor linia ascendentă, sublimând parcă materia, obligând spiritul prin contemplare, să se detaşeze de materie.
Nu existenţa materială sau biologică ci spiritul ei este acela care dă sens existenţei văzute (formei receptate).
Din orice existenţă văzută (percepută de altfel prin toate simţurile noastre trupeşti şi sufleteşti) trebuie să transpară spiritul care o susţine în această stare de existenţă individuală, unică.
Odată despiritualizată, orice existenţă devine posibilă dispariţiei, morţii (procesului de degradare şi descompunere în elementele incapabile de reprezentare existenţială).
Ori, tocmai acest act îi realizează Brâncuşi:
El pune materia în situaţia de a-şi legitima existenţa prin spiritul care a informulat-o, obligând pe receptor la un act de întâlnire în metafizic, cu spiritul artistului, ascuns în mesajul obiectului creat, aşa după cum Creatorul Etern este “văzut” (“întâlnit”, “cunoscut”) în creaţia Sa.
Şi această corespondenţă între spirite are loc tocmai pe acest “soclu” material care devine astfel, el însuşi, purtător al nobilei atenţii şi intenţii a spiritului Creatorului Etern.
De aceea dictonul lui Brâncuşi “să creem ca Dumnezeu”, însemnează pentru el a (re)încărca materia cu sensul pe care Creatorul i-a avut ab iniţio în intenţia Sa (în Planul Său), adică de a o face nemuritoare, de a o înveşnici.
“O sculptură (orice creaţie artistică, zicem noi, extinzând gândul lui Brâncuşi) nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său ci se continuă în cer…” (în înţelesul spiritual n.n.).
“Materia se sfinţeşte sau se întinează în funcţie de intenţia cu care o atingem” va zice un părinte al pustiei (fără certitudine Sf. Antonie cel Mare, fiindcă am citat din memorie).
Aşa cum, frământând lutul şi suflând asupra lui Duh de viaţă, Dumnezeu a dat sens existenţei material-spirituale, conştiente, subiective, tot aşa artistul respectiv, Brâncuşi, “încarcă” materia (existenţele, subiect, create)cu un suflu spiritual pe care-i comunică spiritului ce le contemplă.
Orice om de cultură care caută esenţa lucrurilor se întâlneşte în final cu Dumnezeu, chiar dacă iniţial nu a dorit sau nu şi-a dat seama de acest lucru (fapt). Această întâlnire îi va fi fatală: va trebui să mărturisească Adevărul. Şi nu va mai avea niciodată linişte, absolut niciodată, până nu se va situa sub toată zidirea. (Recunoaşterea ignoranţei în condiţia cunoaşterii luciferice).
Dar atunci va fi salvat integral, prin Raţiunea divină care-i va satisface dorinţa de cunoaştere, prin Împărtăşirea cu Cuvântul Său Întrupat (întru care şi prin care sunt toate), crescând în acest act de cunoaştere pe măsura dorinţei de desăvârşire.
Boala de care suferă astăzi omenirea şi de care va suferi orice om şi orice comunitate omenească care se desparte de Biserica lui Hristos este inaniţia spirituală (Neputinţa de a împlini dragostea totală faţă de Dumnezeu şi de fraţii (aproapele) lui).
Aproape nimeni nu vrea să mai trăiască prin Adevărul Etern.
Fiecare vrea să trăiască prin “adevărul” său particular, egoist !
Un egocentrism ajuns la paroxism, la exacerbare. Dar în această postură, cei în cauză se vor întâlni cu Lucifer, căci: “Dacă nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi…” zice Mântuitorul. Iată sancţiunea fără rezervă rostită evreilor de Mântuitorul, ei care credeau că vor putea fi integraţi în fericirea eternă a lui Avraam, fără recunoaşterea, mărturisirea şi consumarea Adevărului, în însuşi trupul şi sângele Dumnezeului-Om pâinea coborâtă din Cer… şi că slujirea societăţii, invocată de foarte mulţi, fără slujirea lui Hristos, fără conducerea ei spre Dumnezeu, este o formă deghizată de mândrie luciferică : “Fără Mine nu veţi putea face nimic”, zice iarăşi Iisus.
Deci orice gând, orice cuvânt, orice faptă, intenţie sau chiar gest, care nu duce, nu indică sau nu sugerează obiectul slujirii supreme – Dumnezeirea – este un act mort.
Finalitatea nu-i va integra.
iar omul trebuie să lucreze, să slujească în aşa fel încât să aibă personal conştiinţa şi să trezească în semeni conştiinţa că va fi confirmat (proiectat) de (în) Eternitatea divină, împreună cu cei ce primesc slujirea lui. Toată opera lui Brâncuşi, acest monah al culturii româneşti, este o metaforă a sufletului românesc îngenuncheat discret în templul creaţiei Dumnezeului – cel – viu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu