Eminescianul George Munteanu: Rugăciunea lui Eminescu către Maica Domnului, capodoperă a poeziei româneşti şi podoabă între rugi. Părintele Galeriu: Lumină lină

O devoţiune ca aceea din orice vers celebrator al lui Iisus e şi în poemele închinate Maicii Domnului. Rar de aflat în poezia românească o ipostaziere a căinţei creştine, ca treaptă de trecere peste dezastre, o puritate a simţirii şi o delicateţe de tonuri ca aceea din sonetul Răsai asupra mea (1879): „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, maică sfântă, pururea fecioară,/ în noaptea gândurilor mele vină!//Speranţa mea tu n-o lăsa să moară,/ Deşi al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ îndurătoare-asupra mea coboară.//Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie,// Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Si reapari din cerul tău de stele/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!" După cum Rugăciune (1879) e capo­dopera poeziei româneşti în astfel de lamură a simţirii şi, nu mai puţin, o podoabă între rugile înălţate spre Madona de orice mare poet al lumii: “Crăiasă alegându-te,/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi ado­rată/ Asupră-ne coboară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!//Noi, ce din mila sfântu­lui/ Umbră facem pământului,/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noas­tre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!" 

Lumină lină

Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, Celui Sfânt, Celui fericit: Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu. Vrednic eşti, în toată vremea, a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta, lumea Te măreşte.

La anul 1870, marele nostru poet şi român Mihai Eminescu aduna tot sufletul neamului românesc la Putna, pentru a prăznui Mânăstirea şi locul de odihnă în lumină a lui Ştefan cel Mare. Şi noi astăzi suntem aici în inimă şi-n suflet, uniţi în pomenirea acestui simbol deopotrivă, al înţelepciuni neamului şi al unităţii neamului românesc. De asemenea, martorul atât de fidel al credinţei noastre strămoşeşti! Vor fi evocate atâtea dimensiuni ale activităţii sale creatoare. Îngăduiţi-mi, ca poet, ca gânditor, ca patriot, îngăduiţi-mi în puţinul meu cuvânt să spun şi să evoc credinţa lui, mărturia Lui Hristos, Iisus domnul nostru. Ceea ce a spus Eminescu despre Iisus este unic în literatura noastră şi în literatura lumii. Jertfa Lui, suferinţa Lui, a înţeles-o Eminescu ca nimeni altul dintre poeţii şi literaţii lumii. Spune el: şi Buddha a vorbit de suferinţă, dar a gândit că trebuie să te eliberezi de ea. Şi Socrate a suferit, dar cu o conştiinţă civică; şi stoicii au suferit cu orgoliul lor. Dar Iisus singur a suferit pentru alţii, s-a jertfit pentru semenii lui ca om, ca Dumnezeu şi om, a suferit pentru lume şi sângele lui s-a vărsat pentru purificarea, pentru mântuirea lumii. Acesta este chipul cel mai înalt al suferinţei, şi astfel Iisus a transfigurat suferinţa prin cruce în înviere. De aceea Iisus este modelul nostru suprem, o spune Eminescu; modelul suprem al umanităţii, modelul care poate salva umanitatea. Să suferi pentru semenul tău, să ieşi din carceră, din închisoarea egoismului, egocentrismului tău, care duce la sfâşieri şi lupte. De aceea Eminescu este pentru noi martorul şi simbolul înţelepciunii neamului românesc din lumea literelor, artei, care astăzi luminează precum vedeţi pretutindeni, căci oamenii de cultură, elitele spirituale ale unui neam se întrunesc de o parte şi de alta a graniţelor pentru a descoperi calea concilierii pentru a transfigura patimile noastre, pentru a ne descoperi în această unitate sfântă, în credinţă, în adevăr şi-n dragoste. Eminescu ne-a învăţat aceasta. Eminescu ne-a învăţat să putem trăi laolaltă, diverse neamuri în dragostea Lui Hristos Iisus. În crucea lui Eminescu aşa cum se înfăţişează care prin cele două braţe, cel vertical, uneşte cerul cu pământul, ne uneşte cu Dumnezeu şi din unirea cu Dumnezeu, prin unirea divină, prin braţul orizontal îmbrăţişăm lumea. De aceea a zis un Părinte al Bisericii, Atanasie cel Mare: Iisus Hristos a ales acest fel de moarte pe cruce pentru că este singurul fel prin care mori cu braţele întinse, deci îmbrăţişând lumea.
Gândirea lui Eminescu îmbrăţişează tot sufletul românesc. Cuvintele lui inspirate, luminate de Dumnezeu, sunt ale învăţătorului neamului nostru românesc.
Până în ultima clipă a vieţii lui a avut inima înălţată spre Dumnezeu, şi din lumina divină să răspândească lumina peste noi.
Alexandru Vlahuţă care l-a cercetat cu puţină vreme înainte de săvârşirea lui din viaţă ne-a lăsat acest catren, patru versuri ale lui Eminescu, mai puţin consemnate în istoria literaturii. Aşa invoca pe Dumnezeu, ca o confesiune ultimă.
Atâta foc, atâta aur,
Atâtea doruri sfinte
Peste întunericu-mi vieţii,
Ai revărsat, Părinte!
Acest foc, acest aur, aceste daruri sfinte le răspândeşte, le revarsă, de la părintele ceresc prin Hristos Iisus, Domnul nostru, în Duhul Sfânt care l-a inspirat, le revarsă mereu asupra noastră, a tuturor. Facă Domnul ca lumina şi dragostea lui neîncetat să ne înalţe sufletele noastre în unitate, unitatea neamului, în credinţă, în adevăr şi în iubire. Aşa să ne ajute Dumnezeu. Acesta să fie cuvântul nostru de omagiu adus marelui poet al neamului, Mihai Eminescu, pentru care rugăm pe bunul Dumnezeu ca să-i înalţe de-a pururi sufletul lui nemuritor în el însuşi şi prin opera lui în lumina şi iubirea divină. Amin.
(Discurs rostit cu ocazia sfinţirii statuii lui Eminescu de la Ateneul Român, 24 martie 1990)


Pr. Prof. Constantin GALERIU 

Sa luam aminte! Pr. Prof. Univ. Dr Ovidiu MOCEANU: CREDINTA LUI EMINESCU. O viziune ortodoxa despre publicistica eminesciana

Cine citeşte critică şi istorie literară eminesciană rămâne surprins de cel puţin două tendinţe, explicabile, la urma urmei, fiecare în felul ei, ori prin neînţelegerea locului special pe care îl are preocuparea pentru cele ale credinţei în opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte în dauna altora. Este totuşi o distanţă prea mare între a-l crede pe Eminescu ateu şi a-l propune pentru... trecerea în rândul sfinţilor (este şi o asemenea opinie, să nu-i zicem altcumva). Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafărul), ponderat sau poate doar prudent (în epocă se înregistrează o carte care îl contrazice categoric), afirmă: „Poate că dacă elanul către Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiinţei sale, o ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul către imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţiunea ei”, însă, aşa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilităţii sale, uneori vulcanice, alteori molcome şi dulci, simţim adâncul uneimari răceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartită a lumii”, vizibilă în Luceafărul (om, stea, Dumnezeu), dar, în loc să adâncească ideea pe linia unei apropieri de viziunea creştină asupra existenţei, rămâne la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubilând ceea ce ar fi izvor creştin la Eminescu, Vianu creionează un portret interior al poetului din care elimină tocmai substanţa care deschide orizonturile metafizice. Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai puţin, „poet păgân” (V. Conferinţa la Radio Bucureşti Eminescu – poet păgân, din 14 oct. 1945, reluată apoi în diferite volume), dar „un poet al pământului nostru, legat de matca tradiţiei prin atâtea fire”; nu este un poet creştin, ortodox, „totuşi este al nostru, este cel mai cuprinzător geniu individual de geniu colectiv, fără să fie mistic creştin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi creştin, ci păgân, fiindcă nu cunoaşte nici un păcat, care este o frână în scrutarea Existenţei” (!)

Citind asemenea afirmaţii, e greu să credem, de nu i-am cunoaşte activitatea, că autorul nu se joacă de-a critica, punând de-a valma supoziţii şi sentinţe, concluzii pripite şi afirmaţii care se bat cap în cap, când nu sunt de-a dreptul aberante. Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai prestigioşi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut (Eminescu - poet tragic, 1994), vede în Eminescu un ateu şi, comentând, între altele, postuma Demonism, crede că poetul prezintă „o lume în care umanitatea, jucărie a răutăţii divine (s.n. - O. M.), oferă zeului plictisit spectacolul comic al ambiţiilor ei neputincioase”, fiinţele demonice ar fi „corespondentul uman al răutăţii divine (...) care au înţeles că puterea e condiţionată de nedreptate şi că pârghia e răul...” Îl recunoaştem cu greu pe Eminescu „al nostru” în aceste oglinzi de lectură. Este de necrezut că poetul care scrie Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea... ş.a. poate fi ateu, păgân, rece faţă de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se întreabă Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, în Spiritualitatea poeziei româneşti, Muzeul Literaturii Române, Buc., 1998, p. 60). Şi răspunsul vine de îndată: „Dacă zig-zagurile sale filozofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Răsai asupra mea..., n.n. - O.M.) Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele...” Dar în faţa unor construcţii critice mai mult sau mai puţin subtile, mai mult sau mai puţin convingătoare, rămâne m ărturia peremptorie a operei, în oricare latură am deschide-o, fie poezie, fie proză, fie jurnalistică. Iată un răspuns celor care, în vremurile de acum, contestă credinţa noastră şi formele prin care ea se manifestă: „... cine nu ne lasă să fim ceea ce suntem a rupt-o cu conştiinţa noastră naţională şi cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relaţiile lui internaţionale cu statul nostru...” (Mihai Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastră este „păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre”, aşadar „Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român (s. a. – M. E. ) nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit...” Credinţa lui Eminescu nu trebuie căutată numai în opera poetică. Chiar şi acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul înseamnă a extrapola nepermis, în dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru care, după cum am văzut, Eminescu e un „poet păgân”, pleacă de la câteva referinţe culturale, într-adevăr identificabile în opera poetului, pentru a conchide că viziunea lui asupra lumii „e turnată în budism, platonism, demonism – fără elemente creştine” şi că „nicăieri Eminescu nu mângâie cu mila, cu iluzia vieţii de-apoi, cu învierea, cu idila lui D-zeu” (Eminescu – poet păgân, în O catedră Eminescu, Junimea, Iaşi, 1987, p. 233 – reproducerea conferinţei din 1945). Criticul extinde concluziile şi asupra publicisticii eminesciene, deşi numeroase texte, aşa cum vom vedea, îl contrazic: „Doctrinarul politic n-are nici el un substrat creştin, ortodox (...). Nici de aici măcar, unde ar fi fost cu putinţă, nu se pot scote elemente cât de sumare, care să-i configureze o fizionomie creştină...” (ibidem, p. 231). Nu este de mirare că în anii 50 autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu „al nostru”, autor al poemului Împărat şi proletar, al cărui geniu a „intuit” că „religia (este) o frază inventată de dânşii”... De-ar fi să-i căutăm şi pe înaintaşii iconoclaştilor şi raţionaliştilor de azi, i-am găsi uşor în publicistica din aceeaşi perioadă a anilor ’45-’50, fiindcă şi atunci şi acum, se observă aceeaşi brutală imixtiune a politicului şi culturalului în viaţa de credinţă. Pregătită sau nu de intervenţii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamănă izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Ple şu, ş.a.). Iată ce i se contestă lui M.Eminescu: Ortodoxia. Detractorii moderni nu mai aduc în discuţie subiectul, poate şi pentru că sunt indiferenţi la EL, nu-i cunosc coordonatele sau pur şi simplu nu-l cred important, lucru explicabil întrucâtva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu îi nega lui Eminescu orice legătură cu Ortodoxia, nu numai cu creştinismul, deşi „este un poet al pământului nostru”. „În tot cazul, zice criticul, nu este un poet creştin, fiindcă elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configurează deloc imaginea unui poet creştin şi mai ales ortodox” (ibid., p. 230 şi urm.). Oare cum se împacă această imagine cu afirmaţiile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserică, sărbătorile noastre, înviere, toleranţa românilor ş. a.? Încă din 1870, când Eminescu abia publicase trei poeme importante în „Convorbiri literare”, se angajează în organizarea Serbării de la Putna, în care vede o triplă manifestare: a credinţei ortodoxe a românilor, a marcării unui eveniment şi a elogierii figurii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. „ Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, spune Eminescu, care semnează aceste rânduri în calitate de secretar al comitetului de organizare a serbării, Ştefan cu spada cea de flăcă ri a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”. Poate mulţi, când aud cuvintele unui preot în vreo predică despre afirmaţia lui Eminescu că „Biserica este mama neamului românesc” (şi, bineînţeles, Biserica Ortodoxă, nu alta!), cred că părintele exagerează ca să-i izbutească o figură retorică. „Biserica Lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc (s.n. – O.M.), care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?” se întreabă Eminescu, apărând Biserica, cum trebuie să o facă orice bun creştin, de imixtiuni de toate felurile, care ţinteau, de cele mai multe ori, strângerea de capital politic. Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, căldura, energia pledoariei, autentic creştine. 

Monahul Paulin Clapon (fost detinut politic timp de 22 de ani): Eminescu a fost creştin! Sa-l citim integral!

Eminescu trebuie citit integral. Este mai mult decât un martir!

- Ne-aţi spus că aveţi o apreciere deosebită pentru Eminescu. Cum ar trebui receptat astăzi Eminescu?
- Eminescu trebuie citit integral. Bietul de el, a fost omorât. La moartea lui n-au fost decât cinci persoane. A fost înmormântat ca un câine. Eminescu a fost cel mai mare om politic al neamului românesc şi pentru asta l-au redus la tăcere!
- Putem afirma că Eminescu a fost martir?
- Poate mai mult ca un martir! În primul rând, numai suferinţele pe care le-a îndurat din cauza bolii pe care ei i-au creat-o cu medicamentele pe care i le-au administrat. Asta trebuie să ştie românii!
Cea mai mare poezie a neamului românesc, Doina, Eminescu a scris-o. Nu-l poate înlocui nimeni pe Eminescu. Există o conspiraţie împotriva lui Eminescu. Presa noastră a fost străină şi este străină şi azi, fiind condusă de masonerie.
Pentru execuţia lui Eminescu a intervenit Apusul, prin acest sistem satanic, care cerea „să-l mai potolească pe Eminescu”.

Eminescu a fost creştin. Hai să citim Rugăciunea lui către Maica Domnului!

- Sunt unii care afirmă că Eminescu nu ar fi fost un credincios creştin. Cum priviţi aserţiunile lor?
- Susţin contrariul celor afirmate de ei. Hai să citim Rugăciunea lui Eminescu! Sau Oda (în metru antic)!
Eu cred că din moment ce Eminescu s-a spovedit şi împărtăşit, a avut ceva bun în el. Aşa cred! Ca să nu mai spun de suferinţele pe care le-a îndurat!

fragment dintr-un interviu acordat revistei Veghea, nr. 4, 2009