107 ani de la nasterea pamanteasca a Parintelui Dumitru Staniloae (16 noiembrie). Un text fundamental al teologului roman: De ce suntem ortodocsi?

Ortodoxia ne-a menţinut ca un neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident. Ea ne-a dat puterea să ne apărăm fiinţa faţă de îndelungata ofensivă otomană, constituind un zid de apărare şi pentru popoarele din Occident, deşi, pe de altă parte, ne-a ajutat să ne apărăm fiinţa şi faţă de unele din popoarele vecine din Occident. Am apărat prin ea poarta Occidentului în faţa avalanşei otomane, dar ne-a fost şi o poartă care ne-a apărat de pofta de stăpânire şi de nimicire a unor popoare din Occident. Ne-am apărat, prin Ortodoxie, fiinţa noastră din partea navalei prelungite a otomanilor, dar şi din partea unor popoare din Occident, ajutându-ne să avem şi un rol în apărarea Occidentului.

Fără Ortodoxie istoria noastră n-ar fi dobândit gloria din vremea lui Mircea cel Bătrân, a lui Mihai Viteazul, a lui Ştefan cel Mare şi a altor voievozi.

Dar Ortodoxia nu ne-a dat numai puterea să ne apărăm fiinţa naţională şi liniştea Occidentului, ci ne-a dat şi puterea să contribuim la menţinerea popoarelor (grecilor şi slavilor) din Balcani. Ţările noastre au adăpostit cultura acelor popoare şi le-au dat puterea să se dezvolte şi totodată să se menţină chiar ajunse sub jugul otoman. Am susţinut mănăstirile din Sfântul Munte, bisericile şi mănăstirile din acele ţări, inclusiv cele din Ţara.

Prin Ortodoxie poporul nostru a jucat, ca un fel de centru, un rol apărător pentru Orientul şi Occidentul european. Câtă vreme Europa a stăpânit, prin cruciade şi în alte forme, popoarele din Răsăritul ei, poporul nostru a avut un rol pozitiv şi pentru Apusul şi pentru Răsăritul european. Rolul acesta îl vom putea îndeplini şi în viitor. Ca popor latin ortodox, prin latinitate putem apela la popoarele din Occident să dezvolte relaţiile ecumenice cu creştinismul răsăritean, făcând posibilă o sinteză între spiritualitatea ortodoxă şi naţiunile occidentale, iar celor din Răsărit dându-le puterea să realizeze aceasta între Ortodoxia lor şi spiritul organizator al civilizaţiei occidentale.

Dacă poporul nostru s-ar rupe de Ortodoxie, ar înceta rolul lui de punte vie între Orient şi Occident, dar şi caracterul de sinteză unică a spiritualităţii lui între celelalte popoare, adică identitatea noastră cu totul deosebită, căci n-am format şi nu formăm numai o punte exterioară între popoarele din Occident şi cele din Orientul Europei, ci şi o sinteză spirituală originală între ceea ce le este propriu unora şi altora. Iar aceasta ne distinge nu numai de popoarele din Orient şi de cele din Occident, ci şi de popoarele ortodoxe din Orient.

Noi unim, în spiritualitatea noastră, luciditatea latină sau încrederea în înţelegerea raţională a realului, proprie Occidentului, cu sentimentul tainei nepătrunse a existenţei, propriu popoarelor din Răsăritul Europei. Dar noi, ca latini, aducem în taina lucrurilor şi a persoanelor totodată o lumină, mai accentuată decât popoarele slave, dar o lumină care nu mărgineşte, ci defineşte şi care este proprie popoarelor occidentale. In privinţa aceasta suntem mai aproape de spiritualitatea creştină primară, rămasă prezentă şi în spiritualitatea poporului grec, deşi cu o mai redusă trăire sentimentală a acestei lumini decât în spiritualitatea românească.

Sfantul Ioan Gura de Aur despre rugaciunile noastre catre preoti si ale acestora pentru fiii lor duhovnicesti

Omilii la II Tesaloniceni , pag.44

„In sfârşit, fraţilor, rugaţi-vă pentru noi, ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să se preamărească, ca şi la voi" (II Tesaloniceni 3, 1). Apostolul s-a rugat pentru dânşii mai înainte, ca Dumnezeu să-i întărească, iar aici cere de la dânşii ca şi ei să se roage lui Dumnezeu pentru el, nu ca să nu se primejduiască în predica evangheliei, căci spre aceasta era pus, ci „ca cuvântul Domnului să se răspândească şi să se preamărească", zice „ca şi la voi", - ba încă cererea sa o însoţeşte de laude la adresa lor, căci zice: „ca şi la voi".

„Şi ca să ne izbăvim de oamenii cei nesocotiţi şi vicleni. Căci credinţa nu este a tuturor" (II Tesaloniceni 3,2). Aici arată şi primejdiile sale, însă mai cu seamă pe dânşii îi încurajează. „De oamenii cei nesocotiţi şi vicleni. Căci credinţa nu este a tuturor". Nu mi se pare, deci, că el face aluzie la primejdii, ci la acei ce-1 contraziceau şi-1 împiedicau in predica cuvântului, ca de pildă Alexandru făurarul, despre care spune: „Căci s-a împotrivit foarte mult cuvântărilor noastre" (II Timotei 4, 15). Adică, că sunt şi din aceia cărora nu le aparţine credinţa, ca şi cum vorbind cineva de moştenirea părintească, ar zice că nu fiecăruia dintre fiii împăratului este dat de a se urca pe tronul împărătesc. Tot aici Apostolul le înalţă cugetele şi inimile lor, căci atâta curaj aveau ei către Dumnezeu, încât puteau şi pe dascălul lor să-1 scape de primejdii, şi în acelaşi timp să-i înlesnească şi predica cuvântului.

Deci şi noi, iubiţilor, aceleaşi zicem. Nimeni dintre voi să nu mă judece de uşurinţă, şi nici dintr-o umilinţă nemăsurată să mă lipsească de un ajutor atât de mare. Şi nici nu o spunem aceasta cu acelaşi gând, cu care a spus Pavel, căci el voind a încuraja pe ucenici, le spunea ca să se roage pentru dânsul, pe când noi facem aceasta voind a ne folosi mult, şi a câştiga ceva mare şi bun prin rugăciunile voastre! Şi suntem deplini încredinţaţi, că dacă toţi voi într-un cuget, veţi întinde mâinile către Dumnezeu pentru smerenia noastră, veţi câştiga totul.

Astfel atacăm noi pe vrăjmaşi: cu rugăciunile şi cu binecuvântările. Dacă cei vechi atacau astfel pe duşmanii lor înarmaţi, apoi cu atât mai mult noi trebuie de a război pe duşmanii noştri fără arme, adică numai cu rugăciunile şi binecuvântările. Astfel a pus pe fugă Iezechia pe Asirian, astfel Moise pe Amalic, astfel Samuel pe Ascaloniţi, astfel Iisus al lui Navi pe cei treizeci şi doi de împăraţi. Deci, dacă acolo unde era nevoie de arme şi de luptă, lăsau armele la o parte şi se apărau prin rugăciuni, dar încă unde urmează de a săvârşi toate lucrurile numai prin rugăciuni, cu cât mai mult încă trebuie de a alerga la ajutorul lor? «Dar acolo, zici tu, cei mai mari, adică povăţuitorii poporului, se rugau pentru popor, pe când tu ceri ca poporul să se roage pentru cel mai mare, adică pentru povăţuitorul şi conducătorul său». Ştiu şi eu, iubitule, că atunci mulţi dintre cei stăpâniţi erau nesupuşi, fară rânduială şi oameni de nimic, şi de aceea de multe ori se mântuiau numai prin curajul şi destoinicia conducătorului lor, - dar astăzi când prin harul lui Dumnezeu ni s-a dat de a găsi mulţi, şi poate pe cei mai mulţi, cu mult mai buni şi mai superiori conducătorului, astăzi, zic, s-au schimbat lucrurile. Deci, nu ne lipsiţi de ajutorul acesta, ci ridicaţi sus mâinile noastre, ca nu cumva să se moleşească, deschideţi gura noastră, ca nu cumva să se închidă cu totul, rugaţi pe Dumnezeu pentru aceasta, şi rugaţi-L cu căldură. Rugăciunile voastre sunt îndreptate lui Dumnezeu pentru noi, însă răsplata vi se dă cu totul vouă, căci noi stăm aici spre binele vostru, şi ne îngrijim de ale voastre. Aşadar rugaţi pe Dumnezeu fiecare din voi, şi în particular, şi în public. Priveşte ce spune Pavel: „aşa încât darul acesta făcut nouă, prin rugăciunea multora, să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi" (II Corinteni 1, 11), adică ca harul să se dea multora. Dacă publicul reuşeşte de multe ori de a scăpă pe cei condamnaţi şi târâţi la moarte, căci împăratul milostivindu-se de rugăciunile mulţimii îşi schimbă părerea, şi iartă pe cel condamnat la moarte, cu atât mai mult se va milostivi Dumnezeu la rugăciunile voastre, nu atât la mulţimea, pe cât la virtutea voastră.

Avem, iubiţilor, un potrivnic înfricoşat! Voi vă îngrijiţi fiecare de ale sale, pe când noi ne îngrijim de toate ale voastre şi ale noastre la un loc! Am dat la o parte durerile pricinuite de război, însă diavolul se înarmează mai grozav contra noastră, căci chiar şi în războaie duşmanul se încearcă mai înainte de orice ca să doboare pe general. De aceea toţi ostaşii aleargă spre parte aceea, de aceea este vuiet mult, căci fiecare se sileşte să-1 scape, şi toţi îl îngrădesc din toate părţile cu scuturile şi armele lor, căci voiesc a apără capul lui. Ascultaţi ce spune lui David tot poporul – si nu zic aceasta ca să mă compar cu David, căci nu sunt atatde smintit, ci voiesc numai a arăta îngrijirea poporului pentru stăpânul si conducătorul său: „Să nu ieşi cu noi la război, zice ca sa nu se stingă lumina lui Israil" (II. Regi. 21, 17). Acum tu priveşti cat de mult cruţau ei pe bătrân.