Pr. Prof. Ilie Moldovan: Creştinism cosmic în colindele româneşti

Adevărul divin se afirmă drept o „lege a credinţei” (Rom. 3, 27). Nu de puţine ori această lege e steaua din Răsărit a magilor în căutarea Betleemului: „Sus la Sfântul Răsărit / O stea mare s-a ivit / Şi strălucea cu tărie / Vestind marea bucurie”. Este legea „cosmică” din Răsăritul ortodox, care are menirea să sfinţească şi să-l transfigureze pe om, tocmai pentru că este „stea – lege românească” redată în textul colindei, printr-o frumoasă imagine a sădirii ei în existenţa noastră istorică, cu o tainică rădăcină: „La apus şi miazănoapte / Era întunerec foarte, / Iar la răsărit lumină / Sfânta lege rădăcină / Sădită de Dumnezeu / Prin cel iubit Fiul Său”. (Colindă din Albeşti, jud. Mureş). Iată versuri de colindă, care conţin o mărturisire de credinţă ortodoxă limpede. „Legea românească”, păstrătoare a adevărului dintru început, reprezintă o tradiţie vie, o tradiţie dinamică, creatoare şi atotcuprinzătoare, corespunzând vieţii adânci pe care poporul român o trăieşte şi o păstrează din vremea apostolică a încreştinării sale.

Ecoul cuvintelor Domnului în colinda şi propagarea acestuia prin colindătorii misionari.

În mărturia Mântuitorului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), „calea” descoperă o conotaţie doxologică, care pune în legătură intimă doi termeni: „adevăr” şi „preamărire” şi îi împreună în sintagma „calea adevărului” (Apoc. 15,3). Doi dintre ucenicii Domnului, Luca şi Cleopa, care au fost însoţiţi de Hristos pe drumul spre Emaus, încă în prima zi a Învierii, s-au întrebat unul pe altul: „Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe ale şi ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24,32). Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat ucenicilor pentru a I se auzi glasul. Şi nu este altul decât glasul Adevărului, chemarea Adevărului. Răspunsul ucenicilor la această chemare este sigur ceea ce Sfântul Apostol numeşte „iubirea Adevărului”, răspuns la intervenţia cu care Hristos-Domnul ne întâmpină în istorie (cf. II Tes. 2,10). Prin „arderea Duhului”, care face una cu mărturisirea ucenicilor, răsună mai departe, în şirul veacurilor şi a generaţiilor neîntrerupte de credincioşi, unul şi acelaşi glas al lui Hristos, răzbate şi răsună adevărul, ecoul liturgic al vremii marelui început. Astfel prezenţa Mântuitorului cu noi, totdeauna o prezenţă euharistică, face din auzirea cuvântului Său un sacrament (o taină), după cum face şi din transmiterea cuvântului Său un sacrament. Nu fără o viziune dobândită printr-o credinţă spirituală, colindătorii sunt consideraţi apostoli, încredinţaţi cu aducerea vestei celei bune. „Dacă avem în vedere repertoriul narativ al colindatului, ne vom da seama că într-însul este cuprins întregul kerygma creştin, adică conţinuturile fundamentale ale predicării apostolice” (Dan Octavian Cepraga, „Graiurile Domnului” Clusium, 1955, pag.20). Nu este destul pentru un colindător oarecare să-şi închipuie că el este un bun interpret al cântării de Crăciun, având o pregătire exterioară în această privinţă, şi trebuie să ajună a întrupa în sine actul preamăriri Domnului. Numai astfel prin vocea lui se aude vocea lui Hristos şi prin ea se revarsă harul Sfântului Duh în cântare. Acest fapt ne dă dreptul să atribuim adevăraţilor colindători, printre altele, o însemnată funcţie creştină depinzând de un har important şi esenţial: harul mărturisirii şi al propovăduirii. Este condiţia prin care „junii satului” sau „junii buni colindători” se transformă în „Sfinţii lui Crăciun”: „Că nu vine cine-ţi pare / Dar vin junii satului / Junii-s buni colindători / Da' sunt Sfinţii lui Crăciun, / Lui Crăciun celui bătrân,” (T. Herseni, „Forme străvechi de cultură poporană românească”, Cluj, 1977, p158). Este de crezut că avem de data aceasta cu o inspiraţie dintr-un trecut apostolic: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă – se exprimă Sfântul Apostol Pavel – dacă sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă. Sau nu vă cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Afară numai dacă nu sunteţi netrebnici” (II Cor. 13,5). Iată singura „cale” prin care colindătorii sunt chemaţi să cunoască şi să propovăduiască adevărul credinţei strămoşeşti, când acestor „Sfinţi ai lui Crăciun”, colinda le zice „porumbei”, trebuie să ne gândim că acest nume nu-l primesc de la Naşterea Domnului, ci de la Botezul Domnului. Această sărbătoare consemnează deschiderea cerului şi pogorârea Sfântului Duh peste Iisus şi peste apele Iordanului, în chip de „porumb”: „Nu sunt vineţi porumbei / Şi sunt juni colindători. / La fereastră ne-or veni, / Ne-or cânta, ne-or colinda / Colac de grâu şi-or lua”. Aşadar cu cea mai mare certitudine, „porumbeii Sfântului Duh”, inspiraţi fiind de adevărul pe care îl propovăduiesc prin colindă, sunt consideraţi nu metaforic, ci în mod real nişte apostoli, vestitori ai unei minuni cum este aceea a Naşterii dumnezeieşti şi nu mai puţin a Sfintei Euharistii. Mai este oare cazul să ne întrebăm: cum aceşti colindători devin propagatori ai unui adevăr absolut, când aşa de bine se ştie cât de fragil este adevărul omenesc la orice nivel de cugetare ar fi ajuns? De un singur lucru nu ne putem îndoi. Colindătorii care-L vestesc pe Hristos ca „porumbei ai Sfântului Duh”, prin împărtăşirea lor cu Trupul şi Sângele Domnului, au primit în adâncul fiinţei lor pe Dumnezeu Cuvântul, devenind astfel purtătorii Logosului divin, cu cele mai de seamă şanse de a fi inspiraţi de Duhul Sfânt.

Pr. Prof. Ilie Moldovan

Mai rau ca-n iad. Craciunul in inchisoarea Pitesti - 1950

Eram atât de deshidratati si de slăbiti în urma însetării, că păream mai degrabă niste umbre, decât oameni. Dacă până atunci torturile administrate prin bătăi si însetare nu atinseseră încă degradarea absolută, ceea ce voi mărturisi în continuare avea să intre în domeniul patologiei, iar satanizarea să atingă paroxismul.

Nu mi-am putut închipui vreodată că omul, fiintă ratională, ar putea să-si înjosească semenul în asa grad. Ce minte de demon a putut să născocească atâta cruzime? Chiar în ziua de Crăciun, când fiecare dintre noi, în intimitatea sa, îsi mai amintea cum sărbătorea Crăciunul împreună cu cei dragi, am fost pusi în fata unor fapte care ne-au uluit.

În acea dimineată, îndată ce a sunat desteptarea, la ora sase, Zaharia, care în ultima săptămână lipsise din cameră, a dat ordin ca de acum încolo în fiecare dimineată să luăm pozitia fixă pe prici, iar cei care aveau nevoie să iasă la urină si scaun, nu o vor mai face la tinetă, ci în propria lor gamelă pentru mâncare. Am rămas îngroziti de ceea ce auzeam. Asa ceva nu mai auzisem si nici nu mai văzusem vreodată.

În dimineata aceea, multi dintre noi n-au avut nevoie de scaun deoarece, din cauza hranei insuficiente, se iesea afară numai la două-trei zile. De aceea, numai cam a treia parte dintre noi si-au făcut nevoile în gamelă. În cameră era un miros dezgustător, dar îl suportam, căci ne obisnuisem cu el de atâta timp. După ce unii si-au făcut necesitătile în gamelele lor, Zaharia le-a ordonat să se aseze pe marginea priciului, să-si ia lingura si să-si mănânce fecalele.

Doamne! Ce scabrozitate, ce înjosire, ce degradare! Multi au refuzat să-si mănânce fecalele, iar altii au avut reflexe de vomă de aveai impresia că-si vărsau matele din ei. Era un spectacol pe care nici o imaginatie, chiar bolnavă, nu si l-ar fi putut închipui.

În fata acestei stări de nedescris multi îsi doreau moartea. Şi totusi, au fost unii dintre noi care si-au mâncat fecalele: din pudoare însă nu le voi da numele. Din cauza refuzului altora, a început o bătaie cum numai în camera 2 parter trăisem; se lovea peste cap, peste fată, pe unde se apuca, cu toate instrumentele de tortură. Multi dintre noi am scăpat gamelele pe jos, murdărind în acelasi timp si priciul cu fecalele care degajau un miros gretos. Cei care vărsaseră fecalele pe ei au fost dusi la W.C. să-si spele hainele pătate iar fecalele căzute pe jos au fost strânse cu pumnii si aruncate în tinetă.

Cei care au fost sortiti să-si mănânce fecalele, după bătăile pe care le-au îndurat erau atât de schiloditi, că stăteau ca niste statui nemiscate pe priciuri. Au fost crunt bătuti si cei care au avut curajul să-l înfrunte pe Zaharia si să-i spună că nici cei mai odiosi monstri n-ar fi fost în stare să-si degradeze semenul într-un chip atât de bestial.

Pentru Pintilie a fost începutul asasinării, în timp ce pentru Nedelcu, al nebuniei. Vlad Drăgoescu, nelegionar, fire sensibilă, avea în continuare un reflex de vomă, de-ti lăsa impresia că-si dădea sufletul. Mă gândeam cu groază cum voi reactiona eu când îmi va veni si mie rândul.

Asa că, dragi camarazi si cititori, vedeti cum am petrecut noi prima zi de Crăciun a anului 1950. Iertati-i însă si voi, cum i-am iertat si noi, pe toti cei care ne-au supus la astfel de degradări.

O vedenie a Sfântului Valeriu Gafencu despre sfintii inchisorilor

„Azi noapte, cînd voi dormeaţi, am avut o vedenie. Am înţeles temniţa. Am văzut moartea şi învierea temniţei. Am văzut pămîntul deschizîndu-se şi înghiţind închisoarea. Pămîntul şi-a luat pămîntul înapoi. Cu surprindere am văzut apărînd în loc o biserică. La început era mică. Încetul cu încetul a crescut, asemenea unei flori. Cînd a ajuns mare, cît temniţa noastră, am intrat cu sfială în ea. Fraţilor, nu sînt nebun. V-am găsit în biserică rugîndu-vă. Catapeteasma era obişnuită, avînd pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atîtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a venit să cred… Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în zeghe. Pe unii i-am recunoscut uşor, pe alţii mai greu. Aveau aură de sfinţi. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pe cei care ne hăituiau sufletele. Nu erau toţi acolo, unii erau cu voi…”

Pomenirea Sfintei Muceniţe Anastasia Romana, izbăvitoarea de otravă.

Sfânta şi preaviteaza Muceniţă Anastasia a trăit în Roma, pe vremea împăratului Diocleţian. Era fiica unui elin, cu numele Prepexastu, şi al unei creştine cu numele Fausta. A învăţat credinţa creştină de la mama ei, iar Sfintele Scripturi de la un bărbat insuflat de Dumnezeu şi binecredincios, cu numele Hrisogon. Părinţii au măritat-o cu un elin, numit Publie. Din pricina necredinţei lui, sfânta se purta cu el fără dragoste; se prefăcea totdeauna bolnavă, ca să nu aibă nici o legătură cu el. Se îmbrăca cu haine proaste şi sărăcăcioase; stătea de vorbă numai cu femei nevoiaşe; slujea pe ascuns pe cei ce pătimeau pentru Hristos, intra în închisorile în care se aflau, le spăla şi le ungea rănile cu untdelemn şi le dădea hrană potrivită, însoţită fiind totdeauna de o slujitoare. Pentru toate aceste fapte, întâi a fost închisă de soţul ei, că îi ştia faptele. S-a întâmplat însă că soţul ei s-a înecat într-o furtună pe mare. Rămasă liberă, Anastasia a împărţit toate averile ei săracilor. După aceea, fără să se mai teamă, slujea celor ce pătimeau pentru Hristos; pe cei care mureau îi lua şi-i îngropa cu cinste. A îndemnat pe mulţi la mucenicie. A fost prinsă, supusă la chinuri de mulţi ighemoni împreună cu alte femei. În timpul chinurilor şi-a luat cununa muceniciei.

Sursa: Calendar ortodox

Calendare Ortodoxe 2012 cu fotografii ale Parintelui Justin Parvu

Mai multe detalii despre calendare aici si aici.

Pentru comenzi accesaţi pagina Comenzi.

Despre Colindul prizonierilor români din URSS

Crăciunul este sărbătoarea familiei, este ziua Sfintei Naşteri, zi invariabil marcată de imaginea mamei – a Mamei Sfinte, Maica Domnului, dar şi a maicii trupeşti a fiecăruia. Căreia dintre acestea două i se adresează refrenul? Probabil că, în egală măsură, amândurora:

„Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim...

Flori de măr într-o cunună, Velerim...”

sau: „Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim...

cad pe gene flori de gheaţă, Velerim...”

ori, cutremurător, în final: 

„Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim

fără ţară, fără nume, Velerim...,

          gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim,

          flori de măr într-o cunună, Velerim...”.

          Tonalitatea iniţială a colindului este calmă, creând o reală atmosferă de sărbătoare, invocând adunarea „sub fereastra”, cântecul şi fruntea de copil. Este, însă, „fereastra amintirii”, deci doar nostalgia colindului de odinioară, din vremea când „Şi-a cernut un înger florile, tiptil,/Peste fruntea mea senină de copil”. Pe de altă parte, seninătatea frunţii de copil are şi semnificaţia lipsei de vină pentru chinul prizonieratului, în vreme ce prezenţa îngerului este semn al permanenţei morţii trupeşti în virtutea vieţii veşnice.

Vechi şi nou, trecut şi prezent îngemănate într-un tulburător colind cântat departe – iată ce aduce în suflete osândite colindul lui Ştefan Tumurug. Imaginea focului arzând în vatra „vechiului cătun” este una de factură onirică, răscolind amintiri. Însă imaginea brazilor arzând ne trimite cu gândul la simbolistica bradului – viaţă veşnică. De pe tărâmul morţii îngheţate, focul este mântuitor, taumaturgic. Doar „focul inimii” – necazul, durerea, osânda - se cere nins cu o dezmierdare de mamă pe „fruntea noastră”. Gestul are repercursiuni fantastice, declanşând manifestări neobişnuite, în principal auditive, ale elementelor cadrului natural. Dar totul este spre slava momentului sfânt al Naşterii Mântuitorului, strop de divinitate născut spre răstignire, ucis spre înviere:

„Răbufneşte-n vuiet stepa către Cer,

Brazii leagănă în vârfuri cântul Lerui ler”. 

Iată creat cadrul de basm, în care cei trei magi sunt întrupaţi într-o „caravană a magilor dorului” ce trece „peste fruntea rece-a luptătorului”. Fruntea rece este mai mult decât întruchiparea frigului cumplit, este  însăşi reprezentarea morţii ce se dizolvă în viaţă veşnică.

În refrenul final apar concret, palpabil, elemente definitorii ale prizonieratului în Siberia. Osândiţii se denumesc prin lipsă, prin deposedare de identitate etnică („fără ţară”) şi personală („fără nume”) şi prin impactul puternic al verbului „pierim” ce urmează unei duble repetiţii în cadrul refrenului a lui „suferim”. Nu este, însă, o pieire totală, definitivă, căci rămâne „gândul nostru”, aici cu sensul de crez, de ideal, împletit în „gândul ţării”.

Prof. Crina PALAS